Examen comparativ al condițiilor de admisibilitate a mecanismelor de unificare a practicii judiciare în procedura civilă – recurs în interesul legii și hotărâre preliminară

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Recursul în interesul legii constituie un mecanism conceput de legiuitor pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, nefiind permis a se face uz de această procedură numai pentru unificarea aplicării legii (chiar și în cazul în care este vorba despre jurisprudența Curții de la Strasbourg), întrucât atributul de aplicare a legii revine în mod direct și nemijlocit instanțelor judecătorești în îndeplinirea competenței lor jurisdicționale de înfăptuire a justiției^[10].

Tot din perspectiva admisibilității sesizării, a cărei analiză este prioritară, se reține că recursul în interesul legii reprezintă mijlocul procesual care poate fi utilizat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept.

Prin urmare, pentru a se putea reține ca fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 515 din Codul de procedură civilă, este necesar să fie identificată o problemă de drept care să fi fost soluționată în mod diferit de instanțele judecătorești prin hotărâri definitive.

Rezultă astfel, fără echivoc, că admisibilitatea acestui mecanism de unificare a jurisprudenței nu poate fi fundamentată pe existenta unor opinii divergente exprimate de instanțele de judecată la nivel teoretic.

Astfel, atunci când, în cadrul examenului de admisibilitate a sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constată că aspectele menționate în prezentarea opiniilor cu caracter teoretic exprimate de instanțele de judecată nu se reflectă în hotărârile judecătorești definitive anexate sesizării, respinge recursul ca inadmisibil^[11].

Faptul că unele din hotărârile judecătorești definitive provin de la instanțe din circumscripția aceleiași curți de apel nu constituie, în sine, un fine de neprimire a recursului în interesul legii, întrucât în jurisprudența Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a reținut că acest mecanism de unificare este aplicabil și în situația în care practica judiciară neunitară provine de la aceeași curte de apel^[12], esențial fiind ca hotărârile judecătorești atașate sesizării să susțină opiniile prezentate din perspectiva unei anumite interpretări și aplicări a legii și să se circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat^[13].

Faptul că hotărârile judecătorești anexate actului de sesizare pentru exemplificarea orientărilor jurisprudențiale nu conțin considerente exprese prin care să fi fost analizată problema de drept nu conduce automat la concluzia că nu ar fi existat o deliberare sub aspectele controversate ale acesteia^[14].

În acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul competenței sale de unificare a practicii judiciare pe calea recursului în interesul legii, urmează a se reține admisibilitatea procedurii și din punctul de vedere al întinderii practicii judiciare neunitare, constatându-se deja că această cerință este îndeplinită și atunci când aceasta acoperă un număr redus de curți de apel^[15] sau practica judiciară divergentă se identifică doar la nivelul unei singure curți de apel din țară^[16].

Înalta Curte de Casație și Justiție a indicat necesitatea dovedirii unei jurisprudențe mai consistente decât în mecanismul hotărârii prealabile, de vreme ce această din urmă procedură își justifică pe deplin utilitatea și eficiența în ipoteza unei practici judiciare incipiente sau în curs de formare^[17].

De aceea, s-a considerat că existența a doar două hotărâri definitive prin care au fost pronunțate soluții divergente asupra problemei de drept supuse analizei în recursul în interesul legii constituie numai un posibil indiciu în direcția unei practici judiciare divergente, întrucât noțiunea de practică judiciară presupune că instanțele judecătorești au fost învestite cu soluționarea acelei probleme de drept într-un număr mai semnificativ de cauze, astfel încât devine posibilă identificarea unei soluții majoritare și a alteia minoritare sau a unei divergențe serioase între instanțele judecătorești în interpretarea și aplicarea legii^[18].

Tot astfel, s-a arătat că, deși dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă nu impun condiția ca practica judiciară neunitară să se fi ivit la nivelul mai multor curți de apel pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, totuși jurisprudența neunitară trebuie să fie reflectată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătorești definitive în care să se fi analizat problema de drept disputată^[19].

B. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept

Aceasta constituie un mecanism de unificare aprioric, stabilit de legiuitor în vederea preîntâmpinării apariției unei jurisprudențe divergente și pentru asigurarea, în această modalitate, a securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile asupra unei chestiuni de drept este o cale prin care se previne apariția unei jurisprudențe neunitare, iar recursul în interesul legii intervine atunci când jurisprudența a ajuns deja în situația de a fi caracterizată ca fiind neunitară.

Unele dintre condițiile de admisibilitate o diferențiază de recursul în interesul legii, care este mecanismul de unificare ce intervine a posteriori, după formarea unei practici neunitare.

Admisibilitatea sesizării

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Analiza condițiilor de admisibilitate

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuție –, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

a) Existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță.

Condiția existenței unei cauze aflate în curs de judecată (iar instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță) se verifică prin raportare la dispozițiile procesual civile de drept comun sau din actele normative speciale care instituie căile de atac ce pot fi exercitate în litigiul în care a fost formulată sesizarea^[20].

Având în vedere sistemul căilor de atac stabilit în Codul de procedură civilă, precum și dispozițiile art. 634 din același act normativ, tribunalele sau curțile de apel judecă în ultimă instanță atunci când soluționează cauza în apel, iar hotărârea pe care o pronunță nu este susceptibilă de recurs, sau atunci când Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel și tribunalele judecă în recurs, urmând să pronunțe o hotărâre definitivă.

În practica de unificare a instanței supreme s-a considerat că această condiție de admisibilitate este îndeplinită și atunci când sesizarea a fost formulată într-o cale extraordinară de atac (revizuire sau contestație în anulare)^[21].

b) Cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curții de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza.

De aceea, în nicio situație, chiar dacă ar soluționa cauza în ultimă instanță^[22], judecătoriile nu pot sesiza instanța supremă în mecanismul de unificare prevăzut de art. 519 și urm. C.proc.civ.

c) Ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Altfel spus, soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat, însă, că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, atunci când aceasta vizează o normă de drept, trebuie ca textul legal să fie îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar, susceptibil astfel de mai multe interpretări.

Chiar dacă dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noțiunea de „chestiune de drept”, este în mod constant subliniată necesitatea ca problema de drept să fie veritabilă, derivată din caracterul neclar, îndoielnic, imperfect ori lacunar al normei de drept și ca intervenția mecanismului de unificare să fie una necesară, impusă de realitatea concretă că norma ori normele de drept supuse concomitent interpretării sunt neclare sau dificil de corelat într-o aplicare unitară și coerentă ori că, lăsate fiind în atributul instanțelor care soluționează litigii în care aceleași norme legale își găsesc aplicarea, se poate ajunge la pronunțarea unor hotărâri judecătorești contrare, ca efect al interpretării primare.

Nu orice chestiune de drept se impune a fi interpretată prin acest mecanism, ci numai cele care au un caracter veritabil, care ridică în mod demonstrat în fața instanței de trimitere problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex; în caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a litigiului principal și ar conduce la suprimarea rolului instanței învestite legal cu soluționarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct și efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituțional.

Prin urmare, sintagma „probleme de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat, de asemenea, că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței trebuie să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică. În același timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile^[23].

Chestiunea de drept trebuie să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Noțiunea de „soluționare pe fond” a primit în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție un sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, condiția esențială fiind aceea ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei^[24].

d) Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate.

În lipsa unei definiții a „noutății” chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă sau nu^[25].

Condiția noutății unei chestiuni de drept, fiind distinctă de celelalte condiții de admisibilitate a sesizării, nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din perspectiva unei analize limitate doar la împrejurarea ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o altă hotărâre și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare.

În practica instanței supreme cu privire la criteriile de stabilire și de identificare a cerinței „noutății” s-a statuat cu caracter de principiu că „noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de reglementări nou-intrate în vigoare, care au un potențial mai mare de a conține probleme de drept noi, ci și de reglementări mai vechi dacă instanța este chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată sau dacă realitățile sociale și economice justifică o reevaluare a modului de interpretare și aplicare a acesteia”.

Examinarea acestei condiții necesită, prin verificarea jurisprudenței recente, a se vedea dacă, în procesul curent de aplicare a legii, instanțele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanța de trimitere. Cu alte cuvinte, ceea ce prezintă importanță sub acest aspect este existența și dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare adecvată din partea instanțelor, concretizată într-o practică judiciară care poate fi unitară sau neunitară.

Opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al pronunțării unei hotărâri prealabile. A admite contrariul reprezintă, în plus, acceptarea ideii că mecanismul de unificare reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă se suprapune necondiționat celui al recursului în interesul legii, reglementat de art. 514 din Codul de procedură civilă, care, pe această cale, ar putea fi promovat chiar într-o cauză pendinte^[26].

Aceasta deoarece condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Prin urmare, existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență^[27].