Examen comparativ al condițiilor de admisibilitate a mecanismelor de unificare a practicii judiciare în procedura civilă – recurs în interesul legii și hotărâre preliminară

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, principala sarcină de unificare a practicii judiciare aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă atingând acest obiectiv pe calea a două proceduri: întrebarea prealabilă și recursul în interesul legii. Hotărârile pronunțate în urma acestor proceduri au aceeași natură juridică, oferind interpretări ale legii obligatorii pentru toate instanțele de la data publicării lor în Monitorul Oficial.

A. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea unei probleme de drept care a primit soluționări diferite din partea instanțelor judecătorești

Obiectul sesizării

Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care să fi format obiectul unei judecăți.

Admisibilitatea sesizării. Temei legal

Articolul 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curții de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești”.

Articolul 515 din Codul de procedură civilă: ,,Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii”.

Astfel, dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, determinând, totodată, aria restrictivă a examinării pe care o face instanța în soluționarea recursului în interesul legii.

Scopul recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești.

Cu alte cuvinte, textele legale aflate în discuție statuează faptul că recursul în interesul legii este admisibil numai în situația în care se face dovada că problema de drept ce formează obiectul judecății a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care trebuie atașate sesizării.

Spre această finalitate conduc și dispozițiile constituționale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanțele judecătorești, prevăd expres, la alin. (3), faptul că „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”.

Având în vedere că scopul recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, în urma sesizării unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești, demersul judiciar este admisibil numai atunci când textele legale aplicabile conțin dispoziții contradictorii, confuze, îndoielnice sau incomplete și primesc o interpretare neunitară, diferită din partea instanțelor de judecată, aspect dovedit cu hotărâri judecătorești definitive.

Aceasta nu reprezintă o cale de atac cu efect de modificare a hotărârilor judecătorești pronunțate într-o cauză și nu poate afecta raporturile juridice care au fost deja soluționate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanțe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii^[1]. Nu orice chestiune disputată în fața instanțelor de judecată este și o problemă de drept veritabilă. În general, se consideră că numai textele lacunare, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui recurs în interesul legii inițiat în scopul dezlegării la nivel de principiu a unei probleme controversate.

Obiectul sesizării, în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nu poate privi decât una sau mai multe dispoziții legale care au fost interpretate în mod diferit, așadar o problemă de drept soluționată neunitar de instanțele judecătorești. Premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o prevedere legală conține reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă sesizarea vizează aplicarea unei dispoziții legale la elemente de fapt ale cauzei, respectiv modalitatea în care judecătorii extrag esența aplicării unei dispoziții cu caracter general și impersonal la diverse cazuri concrete, în acest sens fiind și deciziile nr. 11/2016, 23/2017 și 20/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Noțiunile de ,,problemă de drept” (în ceea ce privește recursul în interesul legii) și de ,,chestiune de drept” (în contextul hotărârilor prealabile) pot presupune nu numai clarificarea unei norme juridice echivoce sau susceptibile de mai multe sensuri, ci, în egală măsură, permit, de exemplu: stabilirea unei concluzii ce se impune din coroborarea unor norme juridice, prin aplicarea corespunzătoare a regulilor de interpretare; a se decide dacă o normă juridică mai este în vigoare sau nu, ca efect al unor modificări sau evenimente legislative succesive, în absența unei abrogări exprese; identificarea efectelor legale ale unor decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional; statuarea cu privire la incidența unei norme într-o anumită categorie de cauze, având un anumit obiect; clarificarea raportului dintre două norme pe baza categoriilor de normă generală/normă specială și prioritatea incidenței normei speciale^[2].

Analiza condițiilor de admisibilitate

Din cuprinsul normelor anterior citate rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil:

a) sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept;

b) problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești;

c) dovada soluționării diferite de instanțele judecătorești să se facă prin hotărâri judecătorești definitive;

d) hotărârile judecătorești definitive să fie anexate cererii.

Așadar, sunt instituite anumite condiționări de a căror îndeplinire depinde admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Condiția primară a admisibilității recursului în interesul legii este suficient de clară și ea pretinde să existe o problemă de drept.

În ceea ce privește problema de drept, se impun anumite caracteristici, și anume: să fi format obiectul unei judecăți și să fi fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești. Complementar, legiuitorul introduce și condiția referitoare la dovada unei rezolvări neunitare, posibilă exclusiv prin hotărâri judecătorești definitive, care trebuie anexate cererii de recurs în interesul legii.

Per a contrario, nu ar putea fi promovat un recurs în interesul legii atunci când există o problemă de drept, dar ea nu a format obiectul judecății unei instanțe judecătorești, fiind evocată exclusiv în cadrul unor întâlniri profesionale ale judecătorilor pentru discutarea problemelor de practică neunitară, în studii, articole și alte lucrări doctrinare.

În acest context, Înalta Curte a arătat că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive, iar nu de a uniformiza curente de opinie, fie ele și aparținând colectivelor de judecători de la nivelul diferitelor instanțe, imprecis calificate prin sesizare ca reprezentând „doctrină”, acestea neputând constitui decât, cel mult, baze ale unei viitoare jurisprudențe^[3].

Pentru a conferi efect util acestui mecanism de unificare, într-o bogată jurisprudență, Înalta Curte de Casație și Justiție a recalificat obiectul recursului în interesul legii astfel încât problema de drept soluționată să fie susținută și de hotărârile divergente atașate actului de sesizare^[4].

Totodată, problema de drept supusă dezlegării de principiu prin mecanismul recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, autentică, legată de posibilitatea unei interpretări diferite a unui text normativ. Nu orice chestiune juridică disputată în fața instanței de judecată are valoarea unei probleme de drept autentice și deschide calea unui recurs în interesul legii. Numai textele normative lacunare, imperfecte, deci interpretabile, și care au generat o jurisprudență neunitară constituie reale probleme de drept și pot face obiectul unui recurs în interesul legii.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin jurisprudența sa general obligatorie, a statuat, în mod constant, în sensul că recursul în interesul legii este considerat admisibil numai dacă textul legal este, în sine, interpretabil: „Recursul în interesul legii poate fi admisibil numai atunci când dispozițiile legale sunt neclare, confuze, îndoielnice, incomplete și primesc o interpretare diferită din partea instanțelor de judecată, astfel că până la intervenția legiuitorului instanța supremă este chemată să dea dezlegarea corectă problemelor de drept ridicate.

Noțiunea de «interpretare», precum și expresia «aplicarea unitară a legii», folosite de legiuitor, exprimă ideea că s-a căutat, cu firească prudență, evitarea nesocotirii principiului constituțional al supremației legii, precum și a schimbării rolului instanței supreme din acela de «a zice dreptul» cu acela de «a face dreptul».

A interpreta un text de lege înseamnă a lămuri înțelesul acestuia, a-l explica, a determina configurația reală a normei de drept, și nu a da o altă reglementare raporturilor sociale respective”.

Poate fi, așadar, acceptat că o problemă de drept reală, în sensul legii, susceptibilă de a face obiectul unui recurs în interesul legii, presupune o normă legală disputată, îndoielnică, imprecisă (neclară), imperfectă sau lacunară, nu doar interpretabilă (M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casație și Justiție în lumina Noului Cod de procedură civilă, în Revista Dreptul nr. 2/2014).

Prin urmare, ori de câte ori legea este clară, precisă și completă, însă judecătorul face o aplicare greșită acesteia, ca urmare a unei interpretări eronate sau arbitrare, nu este îndeplinită condiția primară, aceea a existenței unei probleme de drept care să justifice intervenția instanței supreme în procedura recursului în interesul legii.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 30 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Secțiile Unite: „Textele de lege enunțate, fiind clare și lipsite de echivoc, nu suntem în prezența unei ambiguități de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluționată diferit de instanțele judecătorești”.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit anumite limite ale sesizării cu un recurs în interesul legii.

Bunăoară, un recurs în interesul legii nu poate viza soluționarea problemelor de drept rezultate din interpretarea diferită a clauzelor unui contract colectiv de muncă și nici raportarea diferită, de către instanțe, la o anumită jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului și, consecutiv, stabilirea compatibilității dispozițiilor din dreptul național cu prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Astfel, sub primul aspect, s-a reținut că pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, de vreme ce analiza naturii juridice a suplimentelor ce intră în componența dreptului salarial s-a întemeiat exclusiv pe interpretarea contractelor colective de muncă. Așadar, chiar dacă s-a ajuns, prin interpretarea convenției, la rezolvări diferite asupra naturii juridice a drepturilor solicitate, acestea nu s-au datorat unei norme cu caracter neclar sau echivoc, susceptibile de interpretare diferită din partea instanțelor de judecată^[5].

Sub cel de-al doilea aspect, care privește stabilirea compatibilității aplicării unor dispoziții din dreptul național cu prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, instanța supremă a arătat că această compatibilitate se poate stabili numai pe baza evaluării nemijlocite, directe de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, și că analiza în concret a acesteia nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar exceda obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate^[6].

Așadar, atunci când jurisprudența națională divergentă privea stabilirea raportului de proporționalitate care trebuie să existe între interesele generale ale societății și cele particulare, cerință esențială pentru ca ingerința în dreptul ocrotit de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție să fie considerată conformă jurisprudenței instanței de contencios european, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut că stabilirea acestui raport nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză, în funcție de circumstanțele sale particulare, pe calea recursului în interesul legii nefiind posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenția și jurisprudența Curții europene, în acest caz)^[7].

De asemenea, obiectul sesizării nu poate viza interpretarea, în vederea aplicării unitare, a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor sale adiționale, având în vedere exclusivitatea interpretării normelor convenționale atribuită Curții Europene a Drepturilor Omului prin prevederile art. 32 din Convenție^[8].

Aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în ordinea juridică internă a statelor membre decurge din prevederile art. 46 din Convenție, potrivit cărora, ,,(1) Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale curții în litigiile în care ele sunt părți”, precum și din prioritatea reglementării internaționale mai favorabile privitoare la drepturile fundamentale ale omului, stabilită printr-o dispoziție internă de rang constituțional, art. 20 din Constituția României^[9].