Examen comparativ al condițiilor de admisibilitate a mecanismelor de unificare a practicii judiciare în procedura civilă – recurs în interesul legii și hotărâre preliminară

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

e) Caracterul dificil sau dual al interpretării dispozițiilor legale.

Această condiție a fost stabilită pe cale jurisprudențială de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pornind de la modelul instituției similare din dreptul francez, în care condiția dificultății este indicată expres în lege^[28].

Dificultatea trebuie să fie suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății^[29].

Ea poate rezulta, de pildă, din caracterul eclectic al reglementării aplicabile în litigiul în care a fost formulată sesizarea sau, dimpotrivă, din caracterul lacunar al acesteia și rezultă din posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare.

Stabilirea dificultății, ca o condiție a admisibilității, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită soluționarea de principiu a unei probleme de drept, astfel cum impun dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluționeze chiar litigiul în cauză.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că sintagma „chestiune de drept”, la care face referire textul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în corelație cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluționarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanșa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudențe neunitare.

În acest context, s-a stabilit că instanța de trimitere are obligația identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizării aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării și aplicării, identificării aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum și a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluționarea cauzei pe fond.

Caracterul veritabil, în special dificultatea chestiunii de drept, ca element subsumat admisibilității, își găsește justificarea în dezideratul ca intervenția instanței supreme să nu se transforme într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanței învestite legal cu soluționarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct și efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituțional.

În consecință, rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este acela de a releva norma și felul în care, din cauza complexității sau, dimpotrivă, a precarității reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite și ar putea avea ca rezultat o jurisprudență neunitară.

Astfel, instanța care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susțin interpretările aflate în opoziție pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidența unei anumite interpretări și astfel necesitatea de a apela la mecanismul de unificare. Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente.

Simpla divergență de interpretare ce există între reclamant și pârât, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operațiuni logico-juridice.

Această exigență legală a fost subliniată constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanței de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Fără a nega importanța cooperării dintre Înalta Curte de Casație și Justiție și instanța de trimitere, pe care art. 519 din Codul de procedură civilă o are în vedere, instanța supremă a arătat că nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme ele nu sunt caracterizate de o dificultate reală^[30].

Un element deosebit de important al încheierii de sesizare constă în exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere.

Astfel, în Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[31] s-a arătat că:

„38. [P]unctul de vedere al instanței trebuie să aibă o anumită complexitate și necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerința normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanței să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu.

(…)\

41. Deficiența încheierii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, generată de lipsa unui punct de vedere al completului de judecată relativ la justificarea premiselor care ar legitima identificarea unei probleme de drept concrete referitoare la interpretarea unui anume text normativ și a necesității rezolvării de principiu a acesteia, este de natură să pună în discuție fundamentul real al solicitării de pronunțare a unei hotărâri prealabile, atât timp cât actul de sesizare a instanței supreme reprezintă, în realitate, o copiere, necenzurată, a solicitării formulate de societatea apelantă pentru declanșarea mecanismului judiciar.

42. Rolul completului de judecată care inițiază sesizarea este acela de a arăta, sigur și categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluționarea pe fond a cauzei, dar și de a evidenția argumentele care susțin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și a dificultății completului în a-și însuși o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare”.

Neregularitatea încheierii de sesizare prin prisma lipsei punctului de vedere al completului de judecată cu privire la chestiunea de drept a fost valorificată prin această decizie^[32] pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în contextul neîndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la dificultatea chestiunii de drept supuse interpretării, astfel:

„64. Prin neîndeplinirea obligației legale de a-și exprima punctul de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării, autorul sesizării nu numai că nu a relevat dificultatea chestiunii de drept evocate, ca element subsumat admisibilității, ci a deturnat mecanismul de unificare de la scopul pentru care a fost instituit de legiuitor. Scopul procedurii este acela de stabili un dialog între instanța supremă și completele care judecă în ultimă instanță, indiferent cui i-ar fi aparținut inițiativa semnalării chestiunii de drept în discuție, atâta vreme cât părțile nu au acces la acest mecanism procesual. Așadar, cum Înalta Curte de Casație și Justiție este un «consultant» al instanței de judecată, iar nu al părților, completul de judecată este cel obligat a demonstra că îi este necesară o dezlegare de principiu a acelor categorii de dispoziții normative care sunt neclare, lacunare sau de o complexitate deosebită și care pot primi interpretări diferite, și nu părțile. Altminteri, intervenția instanței supreme s-ar transforma într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanței legal învestite cu soluționarea unei cauze, acela de a identifica și aplica în mod direct legea raportului juridic dedus judecății, rol consacrat constituțional”.

f) Chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cerința nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casație și Justiție este distinctă de condiția de admisibilitate a noutății. Ea vizează inexistența unor dezlegări de principiu ale aceleiași chestiuni de drept sau ale unei chestiuni similare date de instanța supremă în cadrul acestei competențe specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanțelor judecătorești din țară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop – hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și recursul în interesul legii.

Numai hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedurile de unificare a practicii judiciare au efect general obligatoriu de la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit prevederilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă – în privința recursului în interesul legii și, respectiv, art. 521 alin. (3) din același cod – în ceea ce privește hotărârea prealabilă.

Prin urmare, nestatuarea anterioară asupra aceleiași chestiuni de drept sau conexe acesteia nu poate avea semnificația unor dezlegări date de instanța supremă în cadrul competenței sale materiale funcționale ca instanță de recurs de drept comun sau în exercitarea atribuțiilor sale pur jurisdicționale, hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor și căilor de atac atribuite de lege în competența sa având efectele reglementate de art. 429-435 din Codul de procedură civilă.

Un alt argument în același sens este acela că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă reglementează și asigură legitimare pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, între alți titulari, și Înaltei Curți de Casație și Justiție prin intermediul oricărui complet învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, pentru a se da o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată și care are potențialul generării unei practici judiciare neunitare.

Dacă acest mecanism de control a priori – hotărârea prealabilă – nu s-ar putea declanșa după ce au fost pronunțate una sau mai multe decizii în soluționarea recursurilor în care a fost antamată o chestiune de drept care, prin ipoteză, ar face obiectul unei sesizări formulate de un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca respectiva chestiune de drept să fi primit o dezlegare într-un număr important de hotărâri care ar împiedica reținerea îndeplinirii cerinței noutății, ar însemna că, într-un astfel de caz, s-ar suprima Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestită cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, accesul la această procedură la care legea îi recunoaște legitimare în mod expres, făcând norma inaplicabilă în privința sa.

Justificarea acestei legitimări procesuale ține de valorificarea unei prezumții a legiuitorului în sensul că nici la nivelul instanței supreme nu este exclusă posibilitatea apariției unor interpretări divergente ale unor dispoziții legale sau în dezlegarea unor chestiuni de drept, în cadrul exercitării competențelor sale jurisdicționale.

Situația anterior menționată este de natură a releva și stabilirea unui standard de evaluare diferit în funcție de titularul sesizării (cu referire la ipoteza în care titularul sesizării este o curte de apel sau un tribunal care judecă în ultimă instanță), pentru simplul motiv că în acea chestiune de drept instanța supremă a dat deja o rezolvare într-un număr nesemnificativ de hotărâri, dezlegări care i s-ar opune ca statuări anterioare.

Or, câtă vreme legiuitorul nu a indicat în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă că noutatea chestiunii de drept trebuie să fie una absolută, o astfel de interpretare nu ar putea fi validată.

Mai mult decât atât, din punct de vedere conceptual, potrivit dicționarului explicativ al limbii române, „a statua” înseamnă „a hotărî sau a decide în mod oficial (printr-o lege, statut etc.)”, semnificație care permite nu numai identificarea semanticii termenului, ci și observarea caracterului nedeterminat al subiectelor de drept cărora o lege, un statut sau alte acte oficiale prin care se statuează (precum și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în mecanismele de unificare) li se adresează.

Chiar dacă toate hotărârile judecătorești, nu numai cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt, potrivit art. 434 din Codul de procedură civilă, înscrisuri autentice și deci acte oficiale, acestora nu le poate fi atribuită obligativitate dincolo de limitele stabilite fără echivoc în art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă și care privesc un număr determinat și finit de subiecte de drept – părțile cauzei și succesorii lor.

Ca atare, în economia art. 519 din Codul de procedură civilă, sintagma de nestatuare anterioară de către Înalta Curte de Casație și Justiție vizează nestatuarea asupra chestiunii sau problemei de drept într-o altă hotărâre prealabilă anterioară sau într-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, apreciere susținută de o bogată jurisprudență în procedura hotărârilor prealabile^[33].

Corelativ, jurisprudența instanței supreme în cadrul competenței sale jurisdicționale ca instanță de recurs se impune a fi analizată în cadrul condiției de admisibilitate a noutății chestiunii de drept, iar nu în contextul cerinței nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra aceleiași chestiuni^[34].

Cerința ca problema de drept sesizată să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare este ușor verificabilă prin consultarea paginii de internet a instanței supreme care publică sesizarea de îndată după înregistrarea sa.

C. Raportul dintre o decizie de respingere a sesizării pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și o sesizare de recurs în interesul legii cu aceeași problemă de drept

În prealabil, trebuie precizat că, la nivel conceptual, nu există o diferență între noțiunea de ,,problemă de drept” care poate constitui obiect al recursului în interesul legii și aceea de ,,chestiune de drept” care poate forma obiect al sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Tocmai de aceea, Codul de procedură civilă a oferit soluții normative pentru rezolvarea situațiilor de concurs între cele două mecanisme de unificare a jurisprudenței, mecanismul aprioric fiind inadmisibil atunci când Înalta Curte de Casație și Justiție a fost deja sesizată cu un recurs în interesul legii ori atunci când jurisprudența instanțelor a dobândit o anumită consistență neunitară, lipsind așadar condiția noutății, ceea ce deschide posibilitatea apelării la mecanismul de unificare a posteriori.

În jurisprudența Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a pus problema posibilității sesizării cu un recurs în interesul legii în acele chestiuni de drept cu privire la care existau decizii de respingere ca inadmisibile ale sesizărilor pentru pronunțarea unor hotărâri prealabile, pentru lipsa condiției privind noutatea.