Examen comparativ al condițiilor de admisibilitate a mecanismelor de unificare a practicii judiciare în procedura civilă – recurs în interesul legii și hotărâre preliminară

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

– Astfel, prin decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 527 alin. (2) și art. 529 alin. (2) din Codul civil în corelare cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 26/1994 în ceea ce privește includerea echivalentului valoric de hrană în totalul veniturilor nete în raport de care se stabilește pensia de întreținere datorată de părinte copilului, întrucât problema de drept a făcut obiect de preocupare și a fost tranșată în doctrina și jurisprudența anterioare actualului Cod civil, ale cărui prevederi preiau dispozițiile din Codul familiei, de o manieră care își păstra actualitatea.

Ulterior, Colegiul de Conducere al Curții de Apel Suceava și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au promovat recurs în interesul legii cu privire la aceeași problemă de drept.

În contextul soluționării cererilor de recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând trimitere la decizia nr. 6/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a arătat că cerința noutății din art. 519 C. proc. civ. trebuie privită ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori). Din această perspectivă, procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu are scopul de a tranșa o practică divergentă, deja existentă, ci de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept, anterior formării unei practici neunitare^[35].

Din examinarea considerentelor deciziei nr. 6/2014, instanța supremă a constatat că, în primul rând, la data pronunțării acelei hotărâri exista deja practică neunitară asupra problemei de drept supuse dezlegării și, în al doilea rând, completul învestit cu soluționarea chestiunii de drept nu și-a propus să o tranșeze, ci, dimpotrivă, a respins sesizarea ca inadmisibilă și în considerarea practicii preexistente^[36].

S-a arătat că prima constatare este relevantă în aprecierea admisibilității sesizărilor de recurs în interesul legii, în sensul că acest mecanism este eficient și el nu poate fi împiedicat să funcționeze ori de câte ori se constată existența unei practici judiciare neunitare asupra unei probleme de drept, independent de derularea celeilalte proceduri de unificare a practicii judiciare, atât timp cât practica divergentă nu a fost tranșată în cadrul acelei proceduri^[37].

Aspectul că, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I a deciziei privind inadmisibilitatea sesizării întemeiate pe art. 519 din Codul de procedură civilă, problema de drept aflată în discuție a continuat să fie soluționată diferit de către instanțele judecătorești atestă necesitatea adoptării unei decizii în interesul legii^[38].

La nivel de principiu, s-a arătat că recursul în interesul legii promovat ulterior procedurii hotărârii prealabile poate fi inadmisibil, însă numai dacă o problemă de drept a fost dezlegată în procedura hotărârii prealabile, iar ulterior sunt date soluții care nesocotesc decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, inadmisibilitatea putând fi reținută doar atunci când o problemă de drept a fost considerată nouă în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă și a fost soluționată în fond de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Efectul obligatoriu preconizat de către legiuitor prin art. 521 din Codul de procedură civilă este atașat numai deciziilor conținând o dezlegare dată chestiunilor de drept, fiind exclus în cazul deciziilor prin care sesizarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile a fost respinsă ca inadmisibilă^[39].

Un alt aspect analizat în această decizie în interesul legii privește și problema dacă o decizie de respingere a sesizării în procedura hotărârii prealabile, care conține considerente referitoare la fondul problemei de drept sesizate, beneficiază totuși de efecte juridice în sensul că acele considerente pot fi apreciate drept o dezlegare dată chestiunii de drept.

Raționamentul dezvoltat de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a condus la concluzia în sensul că acele considerente conținute într-o decizie de respingere a sesizării în procedura hotărârii prealabile nu beneficiază de efecte juridice obligatorii.

Astfel, acceptând că decizia pronunțată în procedura hotărârii prealabile reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă beneficiază de autoritate de lucru judecat, ca orice act jurisdicțional, iar autoritatea de lucru judecat ce este atașată actelor jurisdicționale privește nu numai dispozitivul, dar și considerentele pe care acesta se sprijină, s-a arătat că acest efect este recunoscut doar în privința considerentelor care sprijină și explicitează soluția adoptată (considerente decisive), precum și celor prin care s-au dat anumite dezlegări unor chestiuni litigioase ce au legătură cu obiectul dedus judecății și care au fost dezbătute în proces (considerente decizorii). Autoritatea de lucru judecat nu privește considerentele indiferente, care ar putea lipsi din conținutul motivării, fără ca acesta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii^[40].

De esența considerentelor decizorii este faptul că instanța tranșează anumite aspecte ale judecății de o manieră incidentală, iar rezolvarea lor se reflectă în mod indirect în dispozitiv, așadar în soluția adoptată și redată expres în dispozitivul hotărârii. Considerentele decizorii nu pot privi însuși obiectul cererilor formulate în proces, deoarece asupra acestora instanța este chemată să se pronunțe în mod explicit prin dispozitiv, astfel încât considerentele care sprijină soluția nu pot fi decât decisive. Considerentele decizorii vizează alte aspecte dezbătute în proces, chiar dacă au legătură cu obiectul cererilor deduse judecății^[41].

Întrucât în cadrul procedurii hotărârii prealabile nu intră în discuție soluționarea altor aspecte decât problema de drept cu a cărei dezlegare este învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia pronunțată nu poate conține considerente decizorii, ci doar decisive în legătură fie cu însăși problema de drept sesizată, fie cu inadmisibilitatea sesizării. Cu atât mai mult, nu poate fi conceput ca, atunci când sesizarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile a fost respinsă ca inadmisibilă, eventualele considerente prin care instanța se pronunță chiar asupra problemei de drept să fie decizorii. Asemenea considerente ar contrazice dispozitivul deciziei, care nu conține o soluție asupra chestiunii de drept, situație în care ar trebui asimilate unor considerente indiferente, care nu afectează soluția adoptată^[42].

La aceasta se adaugă și paradoxul pe care îl presupune dezlegarea unei probleme de drept printr-o decizie de respingere a sesizării cu acel obiect. O eventuală inserare a unor considerente decizorii în legătură cu chestiunea de drept ar echivala cu însăși tranșarea acesteia, din moment ce s-ar pune problema autorității de lucru judecat. Or, în acest caz, chiar dacă soluția nu a fost reflectată și în dispozitiv, decizia ar produce efecte obligatorii, iar pronunțarea ulterioară a unor hotărâri judecătorești cu ignorarea sa nu ar justifica promovarea unui recurs în interesul legii^[43].

– De asemenea, prin decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea unor dispoziții din Legea-cadru nr. 153/2017, având în vedere regulile de aplicare etapizată a acestui act normativ, a stabilit momentul de la care se acordă majorarea indemnizației de încadrare pentru complexitatea muncii, pentru anumite categorii profesionale prevăzute în Anexa nr. VIII a legii.

Ulterior, trei sesizări pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la aplicarea etapizată a dispozițiilor aceleiași legi cu referire la unele sporuri salariale au fost respinse ca inadmisibile, pentru lipsa caracterului dificil al problemei de drept și lipsa condiției noutății, reținându-se că decizia anterioară oferise instanțelor repere pentru rezolvarea unor situații juridice similare.

Avocatul Poporului a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu un recurs în interesul legii având ca obiect una dintre problemele de drept cu privire la care sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile fusese respinsă în precedent.

Analizând admisibilitatea recursului în interesul legii, instanța supremă a reținut că faptul că, în precedent, a pronunțat o hotărâre prealabilă cu privire la modalitatea de aplicare a dispozițiilor tranzitorii din Legea-cadru nr. 153/2017, iar ulterior a respins alte sesizări referitoare la aplicarea acelorași dispoziții tranzitorii cu referire, însă, la alte componente salariale, cu motivarea că nu este îndeplinită condiția noutății, fiind aplicabile prin analogie considerentele primei decizii, nu conduce de plano la o soluție de inadmisibilitate a recursului în interesul legii, întrucât această sesizare privea o altă dispoziție de drept substanțial reglementată de lege (un spor salarial, și nu o majorare a salariului de bază), iar analogia nu reprezintă decât o metodă de interpretare și de aplicare a dreptului care operează atunci când pentru o anumită situație juridică nu există norme juridice civile care să o reglementeze, putând fi invocată pentru a indica utilitatea folosirii unui raționament juridic identic, însă nu pentru a-l impune^[44].

În acest context, Înalta Curte a subliniat: ,,Condițiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii sunt distincte de cele prevăzute în cazul dezlegării unor chestiuni de drept, lipsind cerințele noutății, gradului de dificultate sau necesitatea evaluării potențialului de neclaritate al normei care ar atrage dezvoltarea unei practici neunitare, condiția necesară și suficientă fiind existența unor hotărâri judecătorești care au interpretat neunitar o normă de drept”^[45].

Întrucât prin deciziile de respingere a sesizărilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat cu forță obligatorie că dezlegarea conținută în Decizia nr. 82/2018 este deopotrivă aplicabilă oricărui drept salarial reglementat de Legea-cadru nr. 153/2017, instanțele nepreluând, tale quale, soluția din acea decizie din considerente de aplicare prin analogie a aceluiași raționament juridic, s-a considerat că recursul în interesul legii trebuie să primească o dezlegare pe fondul cauzei^[46].

În concluzie, unificarea practicii judiciare constituie un deziderat generat de necesitatea asigurării securității juridice prin evitarea pronunțării unor hotărâri divergente privind probleme identice.

În acest sens sunt și cele reținute în Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare^[47].

Desigur, nu poate fi omisă jurisprudența Curții EDO în această privință^[48], în care s-a ajuns la concluzia că practica judiciară neunitară este de natură să aducă atingere principiului securității juridice.

În acest sens, au fost remarcate în același Raport al Comisiei eforturile Consiliului Superior al Magistraturii pentru realizarea unor mecanisme administrative de unificare a practicii judiciare care să fie complementare cu mecanismele legale și să ofere acestora totodată suport documentar, precum și eforturile Institutului Național al Magistraturii în domeniul formării profesionale a magistraților. De asemenea, a fost remarcată activitatea desfășurată de Înalta Curte de Casație și Justiție care „și-a perfecționat și mai mult practica utilizării solicitărilor de pronunțare a unor hotărâri preliminare și a recursului în interesul legii în vederea unificării jurisprudenței”.