Eroarea de drept ca viciu de consimțământ

29 iun. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 221

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Prolegomene

Persoanele fizice și juridice, în vederea satisfacerii propriilor necesități materiale și spirituale, devin autoarele unor manifestări de voință realizate în scopul de a produce efecte juridice civile. Aceste manifestări, față de care teoria și practica tuturor ramurilor de drept privat manifestă un viu interes, poartă numele de acte juridice civile și comportă o serie largă de aspecte ce pot constitui o sursă inepuizabilă de dezbateri. Printre acestea se numără și problematica încheierii acestor tipuri de acte, pentru care este relevantă principiul libertății contractuale, adică posibilitatea conferită fiecărui subiect de drept de a încheia orice act juridic în limitele ordinii publice și bunelor moravuri, de a-și alege partenerii contractuali, de a stabili cum consideră de cuviință, dar în limitele legii și bunelor moravuri, conținutul unor astfel de acte, precum și de a alege norma juridică aplicabilă raportului juridic civil care a luat naștere prin încheierea actului respectiv[1].

Principiul libertății contractuale presupune încheierea unui act juridic în deplină cunoștință de cauză și fără constrângeri arbitrare din partea autorităților de stat ori a cocontractanților. Voința juridică a fiecărui participant la un raport juridic civil, alcătuită din consimțământul liber exprimat al acesteia și din cauza actului juridic civil[2], adică scopul pentru care se încheie acesta, trebuie să se caracterizeze printr-o concordanță reală între viziunea pe care partea o are asupra raportului juridic în cauză și natura reală a acelei relații de ordin juridic. Drept urmare, legiuitorul român a admis ca viciu de consimțământ eroarea esențială, ținând cont de necesitatea de a corecta situația în care se află persoana care a confundat în mod scuzabil aparența cu esența în ceea ce privește caracterul unui act juridic.

Limitele justiției coincid cu cele ale existenței sociale și personalității umane, impunându-se un anumit pragmatism în procesul de edictare al normelor juridice[3]. În consecință, legislația civilă a trebuit elaborată și structurată în funcție de cazurile concrete înfățișate spre judecată instanțelor românești, asupra cărora acestea din urmă s-au pronunțat adeseori prin hotărâri contradictorii. Unele dintre aceste situații faptice au constat în lipsa de cunoștințe juridice a unor persoane în legătură cu normele de drept ce statuau asupra drepturilor și obligațiilor care alcătuiau conținutul actelor juridice pe care le-au încheiat.

Aceste situații concrete alcătuiesc baza faptică a instituției erorii de drept, pe care o vom trata în cadrul acestui studiu, încercând scoaterea în evidență a naturii și a condițiilor cerute de lege pentru reținerea acestui viciu de consimțământ, tratând, de asemenea, și problematica remediilor permise de normele juridice pentru înlăturarea sa și restabilirea ordinii de drept. În plus, vom adăuga la considerațiile teoretice exemple din practica judiciară europeană pronunțată în legătură cu tematica noastră, aprofundându-ne, astfel, rezultatele cercetării.

 

2. Sediul materiei

În principal, instituția erorii de drept este reglementată în Legea nr. 287 din 2009 privind Noul Cod civil[4], referiri directe la problematica în discuție făcând art. 1207 alin. (3) și art. 1208 alin. (2). Totuși, art. 1207 alin. (1) și (4), art. 1208 alin. (1), art. 1209, art. 1212 și următorul sunt aplicabile atât erorii de fapt, cât și celei de drept. De asemenea, sunt relevante și dispozițiile Noului Cod civil în materia nulității relative (art. 1248, art. 1251-1252), aceasta fiind remediul, alături de adaptarea contractului în conformitate cu voința reală a părților și nu numai, pentru intervenirea acestui viciu de consimțământ. În continuare, sunt demne de luat în considerare și dispozițiile legii civile privind efectele nulității și căile de evitare a pronunțării acestei sancțiuni, prevăzute în cadrul art. 1254-1265. În vechea reglementare, eroarea de drept nu era prevăzută în mod expres, Vechiul Cod civil tratând acest viciu de consimțământ la nivel general și stipulând că  ,,eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției”[5] și ,,eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principala, pentru care s-a făcut convenția”[6]; în consecință, posibilitatea reținerii erorii de drept drept cauză de nulitate era un obiect de controversă în doctrină[7]. Desigur, a existat și posibilitatea maximală de pronunțare a unei jurisprudențe neunitare pe această temă.

Pornind de la prevederile art. 2 alin. (2) al legii sus-menționate[8], dispozițiile Noului Cod civil referitoare la eroarea de drept și la nulitatea relativă constituie dreptul comun și în ceea ce privește celelalte ramuri de drept, dacă acestea din urmă nu au reglementări speciale pentru aceste instituții. De exemplu, art. 20 alin. (4) din Noul Cod penal[9] reglementează eroarea asupra unei norme juridice extrapenale drept o cauză de neimputabilitate, fiind înlăturat caracterul penal în ceea ce privește fapta în legătură cu care a intervenit acest tip de eroare. În mod normal, s-ar aplica dispozițiile Noului Cod civil în cazul în care eroarea survenită în contextul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală ar fi una ce privește un raport juridic civil, reținerea erorii drept cauză de neimputabilitate făcându-se pe baza verificării întrunirii condițiilor cerute de legea civilă pentru existența erorii de drept.

Nu în ultimul rând, sunt de menționat dispozițiile pactelor și tratatelor la care România este parte, remarcându-se în acest sens Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a  libertăților fundamentale[10]. Legea fundamentală a României prevede includerea în dreptul intern a tratatelor ratificate de Parlament[11], în timp ce integrarea noastră în Uniunea Europeană a condus la instaurarea primatului acquis-ului comunitar asupra legislației naționale. Nu trebuie ignorată nici jurisprudența unor instanțe de ordin supranațional ale căror decizii sunt aplicabile și pe teritoriul României, cum ar fi cea aparținând Curții Europene a Drepturilor Omului sau Curții de Justiție a Uniunii Europene.

 

3. Noțiunea de eroare de drept

Consimțământul, în calitate de condiție esențială, generală și de fond a actului juridic civil, reprezintă exteriorizarea deciziei de a încheia un astfel de act[12], punându-se bazele unui raport juridic civil concret. Alături de capacitate, obiect, cauză și, în situația în care legea o prevede în mod expres, respectarea unei anumite forme, consimțământul reprezintă un element fundamental al construcției actului juridic civil, corelând această instituție cu interesele și aspirațiile persoanelor fizice și juridice care doresc să ia parte în diverse moduri la circuitul juridic civil. Mai mult decât atât, consimțământul deține un ușor primat asupra celorlalte condiții de validitate ale actului juridic civil, în special din cauza faptului că nu ne putem imagina un act juridic civil fără exteriorizarea în orice mod permis de lege a unei hotărâri, actul juridic civil fiind el însuși o manifestare de voință, o adeziune mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză la un construct alcătuit dintr-o serie de drepturi și obligații civile.

Dacă lipsa capacității cerute de lege, a obiectului și a cauzei atrage aplicarea sancțiunii nulității absolute sau relative, după caz, a actului juridic civil, lipsa oricărui consimțământ, chiar și viciat, atrage inexistența propriu-zisă a acestuia, absența sa totală din cadrul peisajului juridico-social, neexistând nicio realitate împotriva căreia să se îndrepte cineva cu o acțiune în constatarea nulității absolute sau declararea nulității relative. Totuși, chiar dacă a fost exprimat un anumit consimțământ, este posibil ca acesta să nu se încadreze în limitele cerințelor prevăzute de lege pentru formarea sa valabilă. Conform normelor juridice de drept civil în vigoare, consimțământul trebuie să fie liber, serios și exprimat în cunoștință de cauză[13], deci în concordanță cu adevăratele năzuințe și preferințe ale celui care îl exprimă. Drept urmare, se pune în ceea ce privește validitatea actului juridic civil problema viciilor de consimțământ și modul în care acestea se manifestă în raporturile de drept civil.

Viciul de consimțământ reprezintă aceea împrejurare de fapt care conduce la alterarea voinței juridice a unei părți la momentul încheierii actului juridic civil[14], fie împiedicând-o să acționeze în cunoștință de cauză la momentul manifestării de voință, fie îi suprimă sau limitează acesteia posibilitatea de a-și exprima în mod liber consimțământul[15]. Ultima situația ar fi specifică viciilor de consimțământ reprezentate de violență și leziune, ultima în cazul profitării de starea de nevoie a cocontractantului, în timp ce eroarea, dolul și leziunea existentă în cazul profitării de lipsa de experiență sau cunoștințe a celeilalte părți ar avea drept urmare contractarea în necunoștință de cauză asupra naturii sau conținutului actului juridic civil.

Eroarea ca viciu de consimțământ nu este definită în cadrul actualei legislații civile. La nivel doctrinar, eroarea este prezentată drept aceea falsă reprezentare asupra unei împrejurări la momentul încheierii actului juridic civil[16], fiind nevoie ca aceea percepție eronată asupra realității să nu fie cauzată de manoperele frauduloase ale altei persoane, ci să fie spontană[17], adică să provină strict din modul de a percepe realitatea al părții în cauză, din însăși lipsa de experiență și cunoștințe al acesteia în legătură cu un element esențial ținând de actul juridic încheiat. Datorită pluralității de manifestări ale acesteia, eroarea poate face obiectul mai multor clasificări. Dintre acestea, fundamentală pentru obiectul cercetării noastre este clasificarea ce face distincția între eroarea de fapt și eroarea de drept, ultima având ca obiect o normă juridică[18], o anumită reglementare ce are sau poate avea legătură cu drepturile și obligațiile asumate de către părți odată cu încheierea actului juridic civil. Această clasificare are la bază criteriul realității fals reprezentate[19], aspectul concret față de care a existat o percepție greșită.

Conferintele lunii noiembrie
”

Practic, eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenței sau conținutului unei reguli de drept având o legătură esențială cu actul juridic civil în cauză[20]. De pildă, partea în eroare nu cunoaște la momentul încheierii unui contract că există un anumit act normativ ce impune anumite obligații considerabile celor care perfectează contracte de genul celor încheiate de către parte; un exemplu în acest sens ar fi cel în care o persoană se obligă să cumpere un anumit bun imobil în viitorul apropiat, dar apoi descoperă că, în conformitate cu legislația civilă, cumpărătorul este obligat să achite cheltuielile legate de vânzare (a se vedea art. 1.666 C. civ.), inclusiv taxele notariale și cele prilejuite de publicitatea care trebuie realizată prin înscrierea în cartea funciară, iar dacă ar fi cunoscut acest aspect de drept nu și-ar mai fi asumat această îndatorire. Dacă va dovedi inclusiv faptul că cealaltă parte cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască esențialitatea avansării cheltuielilor necesare perfectării contractului de vânzare, cumpărătorul poate invoca eroarea de drept ca viciu de consimțământ. Dimpotrivă, în situația încheierii unui contract de donație se poate întâmpla ca ambele părți să contracteze în ideea că, atunci când obiectul donației este un bun cu o valoare considerabilă, ar exista o normă de drept ce ar prevedea pentru donatar obligația de a-i acorda întreținere donatorului, indiferent de situația financiară a celui din urmă. Aflând ulterior adevărul normativ, donatorul va avea dreptul să intenteze o acțiune în declararea nulității relative a contractului de donație pentru viciul erorii de drept.

Un exemplu de eroare asupra conținutului unei norme de drept ar fi acela în care două persoane încheie un contract de locațiune viager asupra unui imobil bine situat în cadrul unei metropole și atribuie acestui element concret referitor la timp un caracter fundamental, fără de care nu ar fi încheiat contractul și considerând că legea le permite să procedeze astfel, locatorul dorind o sursă de venit stabilă, nelimitată în timp, iar locatarul o veritabilă stabilitate locativă pentru tot restul vieții sale. În cazul în care una dintre părți ia ulterior la cunoștință faptul că legea civilă restrânge la maxim 49 de ani durata locațiunii, conform art. 1.783 C. civ., și vârsta cocontractanților nefiind deloc înaintată, fiecare dintre aceștia va avea interesul să invoce eroarea de drept și să obțină anularea contractului. Așadar, în cazul manifestării acestui viciu de consimțământ, o parte a unui act juridic civil consideră în mod eronat că, în legătură cu  propriile sale drepturi și obligații ce emană din actul juridic pe care îl încheie, există o normă juridică sau aceasta are un anumit conținut ori, invers, nu are reprezentarea existenței unei anumite reguli de drept[21].

 

4. Condițiile cerute de lege pentru reținerea erorii de drept

Legislația civilă din prezent admite eroarea de drept ca pe unul dintre motivele ce pot conduce la declararea nulității relative de către instanță; totuși, în mod firesc, există și anumite cerințe stricte pentru invocarea în bune condiții a acestui viciu de consimțământ. O primă cerință pentru reținerea acestui tip de eroare ar consta în importanța sau caracterul hotărâtor în ceea ce privește actul juridic încheiat[22] al normei de drept asupra căreia a purtat eroarea. Codul civil actual precizează în mod clar că partea trebuie să se afle într-o eroare esențială pentru a cere anularea actului juridic civil[23]. Practic, eroarea trebuie să fi purtat asupra unei norme juridice privitoare, după caz, la un drept sau o obligație considerate de către părți fundamentale pentru însăși existența raportului juridic civil care a luat naștere prin aceea manifestare de voință.

De pildă, în ceea ce privește un contract de vânzare, cumpărătorul s-a aflat în eroare asupra regulilor de drept privitoare la transmiterea dreptului de proprietate, predarea bunului sau perioada în care pot fi invocate viciile aparente sau ascunse. În plus, poate fi vorba și despre anumite prevederi referitoare la aspecte mai puțin importante referitoare la un act juridic, cum ar fi locul sau momentul predării unui bun, dar care au avut pentru ambele părți o importanță hotărâtoare în procesul de perfectare al acelui act. O altă trăsătură care trebuie îndeplinită pentru reținerea erorii de drept ar consta în caracterul scuzabil al acesteia[24], adică în inexistența situației reprezentate de faptul că intervenirea erorii de drept s-a datorat ignoranței sau neglijenței părții care s-a aflat în eroare[25]. Codul civil actual stipulează în mod clar imposibilitatea reținerii erorii ca viciu de consimțământ în cazul în care faptul asupra căruia eroarea s-a manifestat putea fi cunoscut, după caz, în funcție de împrejurări, cu diligențe rezonabile[26]. Această cerință a fost instituită de legiuitor în scopul de a asigura ocrotirea încrederii în ceea ce privește încheierea contractelor[27].

Astfel, nu poate fi periclitată securitatea circuitului civil pentru fiecare situație în care o parte a unui act juridic civil nu depune eforturi suficiente pentru a cunoaște cadrul normativ aplicat acelui act. În caz contrar, s-ar ajunge la o flagrantă încălcare a adagiului latin conform căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpă în susținerea propriilor sale interese (Nemo auditur propriam turpitudinem allegans), partea prevalându-se, practic, de propria greșeală pentru a anula un act juridic civil ale cărui efecte juridice au început să se producă. Posibilitatea de a cunoaște norma de drept față de care s-a produs eroarea este apreciată în funcție de particularitățile persoanei în cauză și de împrejurările în care a încheiat actul juridic. În consecință, se vor avea în vedere criterii precum vârsta, nivelul de educație, experiența profesională[28], apelându-se, astfel, la criterii subiective în scopul de a determina caracterul scuzabil al erorii. Totuși, legea nu exclude nici luarea în calcul a unui criteriu obiectiv, reprezentat de conduita unei persoane cu o diligență medie într-o situație asemănătoare[29], existând în acest sens posibilitatea utilizării în cauza respectivă a unei prezumții judiciare în acest sens.

De exemplu, o persoană licențiată în științe juridice nu ar putea invoca eroarea de drept ca viciu de consimțământ, întrucât se presupune că are cunoștință de principiul conform căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Este vorba de incidența adagiului latin nemo censetur ignorarem legem, care impune cunoașterea normelor de drept încă de la aducerea acestora la cunoștință publică[30], în scopul de a ne alinia perpetuu conduita cu legislația actuală. De asemenea, persoana licențiată în drept nu va putea invoca scuza că nu a profesat ulterior în domeniu ori că s-a specializat într-o ramură de drept străină normei juridice asupra căreia a purtat eroarea, fiindcă adagiul citat mai sus are o aplicabilitate generală.

În cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, este nevoie pentru reținerea erorii de drept ca partea cocontractantă să fi cunoscut sau, după caz, să fi trebuit să cunoască esențialitatea normei de drept asupra căreia a purtat eroarea pentru încheierea actului juridic[31]. Relația de ordin juridic ce se stabilește între părțile contractante apare ca o entitate unitară, indivizibilă, fiecare dintre voințele exprimate în cadrul acesteia deținând un rol fundamental în apariția drepturilor și obligațiilor civile ce vor izvorî din clauzele respectivului act juridic, astfel că importanța aspectului de drept asupra căreia s-a manifestat eroarea trebuie conștientizată de ambele părți. În caz contrar, s-ar ajunge inevitabil la supremația pe termen mediu sau lung a unei voințe juridice față de cealaltă, în funcție de împrejurarea apariției unei erori asupra unui element de fapt sau de drept. Considerăm că partea cocontractantă ar fi trebuit să cunoască esențialitatea aspectului de drept supus erorii mai ales în cazul drepturilor și obligațiilor fundamentale derivate din încheierea contractului, fără de care acesta din urmă nu ar putea ființa conform naturii sale exprimate în Codul civil sau în legile speciale; în cazul elementelor de regulă neesențiale ce privesc conținutul unui contract, cum ar fi cheltuielile pentru perfectarea acestora, locul și momentul executării obligațiilor, partea în eroare ar trebui să probeze cunoașterea de către cealaltă parte sau, după caz, obligația acesteia de a cunoaște caracterul esențial al unui astfel de aspecte la prima vedere nerelevante.

De asemenea, pentru a se putea reține eroarea de drept nu trebuie să se fi încheiat un act juridic abstract, adică să fie vorba de o manifestare de voință a cărei valabilitate să nu fie stabilită în raport cu cauza acesteia[32]. În acest caz, nu contează de ce s-a obligat fiecare și, drept urmare, nici dacă a fost în eroare la acel moment, ci prezintă relevanță doar aspectul propriu-zis al asumării obligației; aceste tipuri de acte juridice apar în legătură cu executarea obligațiilor din actele juridice cauzale[33], doar pentru acestea din urmă fiind posibilă analiza validității consimțământului.

Dacă eroarea de drept a purtat asupra unei norme de drept apărute după încheierea actului juridic civil, acest viciu de consimțământ poate fi invocat doar în mod excepțional, când nu sunt întrunite condițiile pentru reținerea impreviziunii[34], deși, în opinia noastră, o astfel de eroare ar trebui să privească doar o normă juridică apărută înaintea, în timpul sau la scurt timp după perfectarea actului juridic civil, în caz contrar fiind aplicabile doar dispozițiile referitoare la impreviziune ca mijloc juridic de atenuare sau stingere a obligațiilor devenite excesiv de oneroase în raport cu momentul încheierii contractului. Această opinie se bazează pe realitatea conform căreia cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau concomitente momentului de producere a manifestării de voință. Excepțional, se poate lua în calcul, cum am precizat mai sus, perioada imediat următoare încheierii actului juridic, deoarece această operațiune este încă un eveniment recent și ale cărui urmări sunt proaspete, noi.

Doctrina a mai scos în evidență un aspect temporal referitor la intervenirea erorii de drept ca viciu de consimțământ, și anume apariția unei legi noi între momentul comunicării ofertei de a contracta și cel al primirii acceptării[35], iar aceea lege impune anumite obligații mult mai oneroase celor care încheie actul juridic în cauză. În acest caz, dacă norma juridică nouă ar fi existat la momentul transmiterii ofertei, emitentul acesteia nu ar mai fi expediat-o, nemaifiind interesat să încheie contractul în condițiile edictate de lege, astfel că se impune și în acest caz reținerea erorii de drept ca un eventual temei de anulare a actului juridic civil.


[1] L. Pop, I.-F. Popa, S.-I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 33.

[2] T. Bodoașcă, Discuții în legătură cu dreptul subiectiv de a contracta și buna-credință în materie contractuală, Revista Dreptul, nr. 7/2017, p. 98.

[3] M. Andreescu, Starea naturală și starea socială. Implicații istorice și juridice, Revista Pandectele române, nr. 5/2017, p. 245.

[4] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 71/2011 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011 și intrată în vigoare începând cu 1 octombrie 2011.

[5] Vechiul Cod civil, decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie în același an și intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, cu modificările și completările ulterioare, art. 954 alin. (1).

[6] Ibidem, art. 954 alin. (2).

[7] C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 139.

[8] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 și intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

[9] Art. 2 alin. (2) din Legea 287/2009 prevede că:  Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.

[10] A fost adoptată de statele interesate în data de 4 noiembrie 1950 la Roma, intrând în vigoare pe 3 septembrie 1953 și ratificată de România la 20 iunie 1994.

[11] Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, ca urmare a adoptării Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituției și a referendumului din 29 octombrie 2003, art. 11 alin. (2).

[12] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 131.

[13] Legea nr. 287 din 2009 privind Noul Cod civil, art. 1204.

[14] D. Rădescu, Dicționar de drept privat, Editura Mondan ’94, București, 1997, p. 974.

[15] M. N. Costin, Dr. M. C. Costin, Dicționar de drept civil, Editura Lumina Lex, București, 2004, p. 485.

[16] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 142.

[17] Ibidem.

[18] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 218.

[19] G. Boroi, M.-M. Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 58.

[20] C. T. Ungureanu, op. cit., p. 139.

[21] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 145.

[22] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 218.

[23] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1207 alin. (1).

[24] G. Boroi, M.-M. Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 59.

[25] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 217.

[26] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1208 alin. (1).

[27] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 218.

[28] G. Boroi, M.-M. Pivniceru, op. cit., p. 58.

[29] Ibidem.

[30] A. Ungureanu, O. Răvaș, Teoria generală a dreptului, note de curs, Editura Universitas, Petroșani, 2012, p. 70.

[31] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012, p.  147.

[32] M. David, Cauza obligației și formalismul juridic – studiu de drept comparat(II), Revista română de drept privat, nr. 3/2014, p. 152.

[33] Ibidem.

[34] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 145, la fel ca în C. T. Ungureanu, op. cit., p. 139.

[35] Ibidem.

Eroarea de drept ca viciu de consimțământ was last modified: august 3rd, 2020 by Alexandru-Valentin Petrea
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Alexandru-Valentin Petrea

Alexandru-Valentin Petrea

Este avocat în Baroul Brașov.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter