Actele procesuale de dispoziţie în dreptul procesual civil român

5 aug. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 371

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Sediul materiei

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă reprezintă izvorul de drept principal în ceea ce privește tematica abordată în cadrul acestui proiect. Prevederile acestui act normativ reprezintă dreptul comun în materia dreptului procesual civil[1], reglementările contrare din cadrul legilor speciale având prioritate față de primele în baza adagiului latin specialia generalibus derogant. De asemenea, prevederile actualului Cod de procedură civilă pot fi aplicate și asupra altor materii, în măsura în care legislația prin care acestea sunt reglementate nu cuprinde dispoziții contrare[2]. Astfel, normele de drept procesual civil se aplică, sub rezerva ființării unor prevederi legale opuse în propriile legi speciale, și în cadrul proceselor de contencios administrativ, de dreptul muncii sau în cele privitoare la insolvență și concordat preventiv. În consecință, pot fi efectuate acte procesuale de dispoziție și în cadrul acestor procese, respectându-se, bineînțeles, limitele specifice fiecărei legislații speciale în parte.

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

În plus, este relevantă pentru aspectele cercetate și Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, interesând, pe lângă dispozițiile tranzitorii cuprinse în cadrul acesteia, și anumite prevederi care se referă strict la actele procesuale de dispoziție, cum ar fi cele privitoare la modificarea art. 398 alin. (2), art. 400 alin. (6) și art. 404 din actualul Cod de procedură civilă privitoare la regimul juridic al renunțării la judecată și al renunțării la dreptul pretins[3]. Ar mai fi demnă de menționat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în cadrul căreia legiuitorul impune plata unor astfel de taxe pentru efectuarea anumitor acte procesuale de dispoziție și pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor prin care sunt constate asemenea tipuri de acte. De exemplu, sunt taxate cu 20 de lei cererile prin care se pretinde pronunțarea unei hotărâri care să consfințească învoiala părților, inclusiv ca urmare a derulării procedurii de mediere, cu excepția situației desfășurării unor litigii având ca obiect drepturi reale, inclusiv cele referitoare la partaj, în acest din urmă caz legiuitorul instituind un mod de calcul ce ia în considerare mai ales valoarea bunului/bunurilor din cauză[4]. De asemenea, sunt taxate cu 50 de lei recursurile împotriva hotărârilor prin care se ia act de renunțarea la judecată sau la un drept pretins ori prin care se încuviințează învoiala dintre părți[5]. Importanța practică a unor astfel de dispoziții rezidă în evitarea anulării cererii de chemare în judecată sau a căii de atac intentate pe motiv de neachitare a taxelor de timbru prevăzute de actul normativ sus-menționat.

Nu în ultimul rând, sunt aplicabile și dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte, în cazul în care acestea s-ar referi măcar indirect la materia actelor procesuale de dispoziție. În prezent, România este parte, printre multe altele, a Convenției de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială, a Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind facilitarea accesului internațional la justiție și a Convenției din 30 octombrie 2007 de la Lugano privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială[6]. Conform Constituției României, tratatele ratificate de Parlament, în condițiile legii, constituie parte integrantă a dreptului intern[7] și, în consecință, trebuie respectate precum niște legi interne. De asemenea, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit obligatorii prevederile tratatelor care stau la baza funcționării acestei organizații internaționale, precum și legislația secundară elaborată în baza acestora, cum ar fi Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, adăugându-se la acestea jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu un rol fundamental în interpretarea legislației principale și secundare a Uniunii Europene.

2. Principiul disponibilității în dreptul procesual civil român

Procesul civil constituie mai ales strădania persoanelor fizice sau juridice de a-și apăra drepturile și interesele legitime prin apelarea la un organ specializat desemnat de lege în acest scop, reprezentat de instanțele judecătorești sau arbitrale. Acestea, după caz, vor constata prin intermediul administrării probelor propuse de părți sau, uneori, ordonate din oficiu și a interpretării legii ce reglementează raporturile juridice care au fost deduse judecății dacă drepturile sau interesele invocate își au acoperirea în realitatea faptică și legală. Procesul civil se încheie prin pronunțarea și motivarea unei hotărâri judecătorești sau, după caz arbitrale, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute în mod expres în cadrul legislației procesuale civile în vigoare și, pentru ca procesului civil să-i fie asigură o finalitate concretă, dispozitivul hotărârii poate fi adus la îndeplinire chiar prin intermediul executării silite, în condițiile legii. Declanșarea și desfășurarea procesului civil nu sunt, de regulă, impuse în mod obligatoriu de lege, ci le este caracteristic principiul disponibilității, precum întregii ramuri a dreptului procesual civil.

Constituția României permite persoanei fizice să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile celorlalte persoane, ordinea publică și bunele moravuri[8]. Noi considerăm că acest articol, chiar dacă este inclus în materia apărării vieții intime, familiale și private, poate fi interpretat și într-un mod extensiv, în sensul că persoana fizică poate dispune și asupra drepturilor sale civile de natură substanțială sau procesuală, în limitele ordinii publice, bunelor moravuri și drepturilor sau intereselor legitime ale altor subiecte de drept. Cum în mod logic și persoana juridică este, în condițiile legii, titulara anumitor drepturi și libertăți, are posibilitatea să dispună de acestea, în condițiile prevăzute în articolul constitituțional sus-menționat și ținând cont de particularitățile acesteia. Spre deosebire de o obligație cu izvor legal, judiciar sau convențional, a cărei îndeplinire este necesară pentru a ne menține în cadrul legal, dreptul subiectiv civil nu trebuie neapărat exercitat de către titularul său, care poate alege să nu-l valorifice sau chiar să renunțe la acesta.

Dacă putem abandona posibilitatea de a ne exercita un drept, putem, în consecință, să renunțăm și la mijloacele procesuale prin care ne protejăm acel drept de conduitele abuzive ale altor persoane. De asemenea, dacă legea ne permite să valorificăm un interes privat doar prin intermediul justiției, iar prevederile normative nu interzic expres renunțarea la acesta, mijloacele procesuale instituite pentru apărarea sa pot face obiectul actelor de dispoziție. Principiul disponibilității în dreptul procesual civil român presupune tocmai această prerogativă a justițiabililor de a renunța la declanșarea sau la continuarea unui proces necesar apărării drepturilor și intereselor private, fără nicio presiune exercitată asupra acestora de către instanțele judecătorești sau de către alte autorități ale statului.

Doctrina definește principiul disponibilității drept posibilitatea conferită părților de către legea procesuală civilă de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul procesului și de a valorifica sau nu mijloacele de apărare prevăzute la nivel normativ[9]. Practic, inițiativa exercitării mijloacelor procesuale ofensive ori defensive aparține persoanelor îndrituite în acest sens de legea procesuală civilă. Astfel, instanța nu se poate sesiza din oficiu în ceea ce privește declanșarea unui proces civil, ci trebuie învestită prin intermediul unei cereri de chemare în judecată, formulată fie de către titularul dreptului subiectiv civil încălcat sau ignorat, fie de către alte persoane sau organe cărora legea le recunoaște calitatea procesuală activă în anumite situații[10]. De regulă, reclamantul este cel care stabilește întinderea obiectului litigiului, precum și persoanele cu care se confruntă în cadrul procesului[11], iar completul de judecată nu poate soluționa litigiul decât în baza cererilor și apărărilor părților interesate și numai în limitele sesizării instanței[12], cu excepțiile strict prevăzute de lege. Printre acestea din urmă ar figura obligativitatea instituită de lege pentru instanță de a se pronunța în procesele de divorț, chiar și din oficiu, asupra exercitării autorității părintești și a numelui pe care soții urmează să-l poarte, dar și posibilitatea instanței în procedura necontencioasă și în cazurile prevăzute expres de lege de a introduce în proces și alte persoane a căror participare o consideră necesară pentru aflarea adevărului, chiar dacă părțile se opun[13].

Principiul disponibilității mai rezidă și în posibilitatea părților de a exercita ori nu căile de atac prevăzute de lege, precum și în prerogativa părții care a câștigat procesul și a obținut o hotărâre ce poate fi pusă în executare de a renunța la desfășurarea procedurii de executare silită, în cazul în care debitorul nu dorește să-și îndeplinească obligațiile de bunăvoie[14]. De asemenea, reclamantul are posibilitatea de a renunța la judecată ori la însuși dreptul pretins, iar pârâtul poate recunoaște pretențiile părții adverse[15], punând capăt, astfel, însuși procesului civil. În plus, părțile pot cere instanței să pronunțe o hotărâre pe baza tranzacției încheiate între aceștia pentru a stinge litigiul în curs[16]. Nu în ultimul rând, o parte poate renunța în cadrul procesului civil la orice alt drept de care poate dispune conform legii, inclusiv la prerogativa de a propune probe sau de a formula cereri de intervenție forțată a altor persoane în proces.

Principala limită a principiului disponibilității ar consta în ființarea și manifestarea unui alt principiu specific procesului civil, și anume rolul activ al judecătorului, deoarece posibilitatea părților de a dispune de propriile drepturi procesuale și, după caz, substanțiale se realizează sub controlul instanței de judecată[17]. Aceasta va trebui să informeze părțile asupra importanței și consecințelor unor astfel de acte, pentru ca reclamantul, pârâtul sau intervenientul principal să nu fie afectați de propria ignoranță sau nepricepere în chestiunile de ordin judiciar[18]. De asemenea, actele procesuale realizate în proces de reprezentații minorilor, persoanelor puse sub interdicție sau dispărute, în numele acestora, nu vor împiedica continuarea judecății dacă instanța apreciază că acele acte de dispoziție nu sunt în interesul persoanelor reprezentate[19]. O altă limită a manifestării plenare a disponibilității procesuale ar fi și formularea acțiunii civile de către procuror în cazurile în care acesta consideră că este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție, dispăruților, precum și în alte cazuri prevăzute de lege[20]. Astfel, nu în toate situațiile este nevoie ca titularul dreptului sau interesului invocat să își valorifice personal drepturile procesuale în instanță, acestea putând fi exercitate și de către alte persoane fizice sau juridice de drept public ori privat anume desemnate de lege, cum ar fi sindicatele sau asociațiile pentru protecția consumatorilor, conform legilor speciale prin care acestea sunt reglementate[21].


[1] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 2 alin. (1).

[2] Ibidem, art. 2 alin. (2).

[3] Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, art. 97-99.

[4] Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 392 din 29 iunie 2013, art. 11 alin. (1).

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

[5] Ibidem, art. 25 alin. (2), lit. b, c, d.

[6] https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2010/10/meto-X.doc

[7] Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, ca urmare a adoptării Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituției și a referendumului din 29 octombrie 2003, art. 11 alin. (2).

[8] Ibidem, art. 26 alin. (2).

[9] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Articolele 1-449, Editura C. H. Back, București, 2011, p. 16.

[10] F. Măgureanu, op. cit., p. 52.

[11] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 9 alin. (2) și Curtea Supremă de Justiție., secția civilă, decizia nr. 2072/2001 apud I. Leș, op. cit., p. 16.

[12] ÎCCJ, secția comercială, decizia nr. 2909/2007 apud I. Leș, op. cit., p. 16.

[13] A. Ciurea, Fișe de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 13.

[14] I. Leș, op. cit., p. 17.

[15] F. Măgureanu, op. cit., p. 53.

[16] Ibidem

[17] I. Leș, op. cit., p. 17.

[18] F. Măgureanu, op. cit., p. 53.

[19] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 81 alin. (2).

[20] Ibidem, art. 92 alin. (1).

[21] F. Măgureanu, op. cit., p. 86.

Actele procesuale de dispoziție în dreptul procesual civil român was last modified: august 13th, 2020 by Alexandru-Valentin Petrea
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter