Eroarea de drept ca viciu de consimțământ

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

5. Dispoziția legală accesibilă și previzibilă

Codul civil actual stipulează în mod clar faptul că eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul prevederilor legale accesibile și previzibile^[36]. Nu ființează în cadrul sistemului de drept românesc o normă juridică prin care să se explice noțiunea de legislație accesibilă și previzibilă. Drept urmare, avem datoria să consultăm jurisprudența internă și europeană în scopul de a delimita și detalia acest concept fundamental, stabilind în același timp limitele posibilității de a invoca eroarea de drept ca viciu de consimțământ. Astfel, conform unei decizii a Curții de Apel București, o normă juridică poate fi considerată accesibilă odată ce a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I^[37], îndeplinirea acestei formalități echivalând cu instaurarea unei prezumții de receptare deplină a acesteia din partea corpului social. În opinia noastră, această definiție este conformă cu cerințele ramurilor de drept public, însă pentru raporturile curente de drept privat aceasta poate fi privită drept laxă și exigentă în același timp, întrucât în Monitorul Oficial al României sunt publicate zilnic numeroase acte normative și, de multe ori, datorită lipsei de cunoștințe juridice, majoritatea populației le poate atribui înțelesuri greșite sau pur și simplu nu are posibilitatea de a le cunoaște sau interpreta într-un fel.

Drept urmare, instituția erorii de drept apare precum un corectiv necesar al acestei disfuncționalități de ordin social. În plus, jurisprudența Curții Constituționale a venit cu o serie de nuanțări cu privire la previzibilitatea normei de drept, printre care se remarcă aceea conform căreia suspendarea repetată a intrării în vigoare a unui text de lege afectează circuitul juridic în general, creând o insecuritate la nivelul dobândirii drepturilor și asumării obligațiilor stabilite de către respectivele acte normative^[38], punând sub semnul întrebării însăși ideea de previzibilitate a normei de drept. Această situație se poate manifesta și la nivelul raporturilor juridice civile, afectând percepția opiniei publice față de legea civilă și stabilitatea efectelor sale, determinând apariția a numeroase cazuri de invocare a erorii de drept în ceea ce privește încheierea actelor juridice civile. De asemenea, din analiza unei decizii din noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție deducem lipsa caracterului previzibil al unei legi care produce o jurisprudență contradictorie^[39], generând o situație de perpetuă incertitudine în rândul practicienilor și al simplilor justițiabili. Deci, lipsa de predictibilitate a unei norme juridice se poate stabili și doar în legătură cu unitatea sau contradictorialitatea jurisprudenței emise în baza sa, o lege incertă afectând însăși aplicarea justă a acesteia, adică transformarea regulii de drept în practică socială.

De asemenea, o definire a legislației previzibile și accesibile se poate realiza și prin consultarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta constituind un punct de reper și pentru sistemul de drept românesc. Art. 46 alin. (1) al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale stipulează că statele semnatare trebuie să se conformeze hotărârilor acestui for jurisdicțional în ceea ce privește litigiile la care acestea sunt părți. În plus, considerăm că statele semnatare, pentru a nu se produce în viitor încălcări ale drepturilor omului, trebuie să aibă în vedere întreg ansamblul jurisprudenței Curții de la Strasbourg în elaborarea și aplicarea legislației interne a acestora.

De pildă, într-o decizie pronunțată în legătură cu o speță ce privea statul român (cazul Rotaru contra România), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat faptul că nu este suficient ca o lege să fie publicată în Monitorul Oficial pentru a fi previzibilă, ci trebuie să fie formulată cu o suficientă acuratețe, precizie, în așa fel încât destinatarii acesteia să-și poată coordona conduita față de aceasta în mod corect și eficient^[40]. De asemenea, într-o altă speță (Malone contra Marii Britanii și Irlandei de Nord), Curtea a opinat că legea trebuie nu doar să fie publicată și să impună o anumită conduită, ci și să prevadă modalitățile concrete în care aceasta poate fi pusă în aplicare, adică să prevadă situațiile și condițiile aplicării acesteia^[41]. În legislația noastră civilă, sunt reglementate în mod detaliat instituții precum vânzarea bunului altuia sau denunțarea unilaterală a contractelor tocmai pentru a se evita eroarea de drept și abuzul în interpretarea normelor juridice.

De asemenea, în cadrul deciziei prin care se pronunța asupra litigiului Păduraru contra României, Curtea preciza că aplicarea principiului legalității depinde de existența unor norme suficient de precise, accesibile și previzibile^[42]. Drept urmare, caracterul precis al conținutului normei juridice este inseparabil de cel accesibil și previzibil, primul întregindu-le pe celelalte două în efortul legiuitorului de a evita confuzia legislativă și abuzul de drept. În adaos, o altă decizie a forului jurisdicțional european consacră rolul important al unei jurisprudențe unitare și constante în procesul de asigurare a previzibilității normei juridice, justițiabilii neputând invoca o situație de echivoc legislativ în situația existenței unei practici judiciare uniforme cu privire la un anumit aspect al unei reguli de drept^[43]. Astfel, nu numai legiuitorul are un rol fundamental în procesul de asigurare a previzibilității și accesibilității legislației, ci și organele judiciare chemate să interpreteze și să aplice legile în vigoare.

În plus, caracterul accesibil și previzibil al legislației a fost tratat incidental și în cadrul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind foarte utile deciziile preliminare care au fost pronunțate la cererea instanțelor naționale din statele membre în legătură cu interpretarea unei anumite prevederi din cadrul sistemului normativ european. Astfel, în cadrul unei decizii preliminarii pronunțată în legătură cu o sesizare a Tribunalului Maramureș în ceea ce privește interpretarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și a unor dispoziții din cadrul Directivei 2006/112/CEE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, Curtea a precizat faptul că o normă juridică, inclusiv una europeană, devine previzibilă pentru cetățeni doar în cazul în care este redactată suficient de precis^[44], așa cum a fost reținut și în jurisprudența CEDO. Desigur, dreptul european poate deveni accesibil și previzibil pentru justițiabilii statelor membre doar în cazul în care se asigură o armonizare între legislațiile acestor state, pentru a se evita contradicții și răstălmăciri ale principiilor care au stat la baza construcției europene^[45].

În opinia mea, o normă de drept accesibilă și previzibilă trebuie să îndeplinească, pe lângă condițiile jurisprudențiale expuse mai sus, și aceea a suficientei mediatizări realizată prin intermediul canalelor mass-media în legătură cu existența și explicarea acesteia pe înțelesul tuturor, în scopul de a putea fi aplicată de îndată și în mod corespunzător de către orice persoană interesată. Un exemplu relevant în acest sens ar fi mediatizarea intensivă a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile in vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, fapt ce a condus la cunoașterea existenței și conținutului său în pături largi ale populației, ușurând procesul de conștientizare a drepturilor provenite din această lege de către cei care puteau să o invoce.

De asemenea, o lege este accesibilă și previzibilă și în situațiile în care acestea derivă din anumite reguli morale ce ființează în cadrul societății din vremuri străvechi, ca de exemplu cele privitoare la drepturile și îndatoririle soților sau executarea cu bună credință a obligațiilor contractuale. În plus, aceea lege trebuie să caracterizeze printr-o validitate extrinsecă, fiind necesar să fie încă în vigoare, adică să nu fie abrogată sau căzută în desuetudine^[46]. Considerăm, totuși, că eroarea de drept poate cădea și asupra unor norme de drept a căror intrare în vigoare este iminentă, nu doar actuală.

6. Remediile survenirii viciului de consimțământ al erorii de drept

În cazul în care voința juridică a unei persoane a fost alterată datorită intervenirii unei erori spontane asupra existenței sau conținutului unei norme juridice, persoana a cărei consimțământ a fost viciat din această cauză are la dispoziție mai multe posibilități stipulate de actuala legislație civilă. În primul rând, partea aflată în eroare poate cere anularea respectivului act juridic civil^[47], fiind vorba, în baza art. 1251 din Noul Cod civil, de posibilitatea aplicării sancțiunii reprezentate de nulitatea relativă, nefiind pus în discuție un interes general, ci doar cel aparținând uneia sau ambelor părți contractante aflate în eroare de drept. În plus, doar persoanele al căror interes a fost subminat au calitatea procesuală activă în ceea ce privește formularea cererii de declarare a nulității relative^[48]. Pe lângă calea judiciară, părțile actului juridic în legătură cu care s-a manifestat eroarea de drept au posibilitatea de a declara nulitatea acelui act pe cale amiabilă, prin propria lor înțelegere, neexistând în cadrul sistemului de drept românesc instituția nulității de drept^[49], care să intervină drept urmare a simplei prevederii a acestei sancțiuni în cadrul unui text de lege. Până la declararea nulității relative printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă sau până la intervenirea unui acord între părți de anulare benevolă a actului juridic civil, acesta din urmă beneficiază de o prezumție de validitate, chiar dacă relativă^[50], producându-și, prin urmare, efectele constând în drepturile și obligațiile părților.

Totuși, în cazul în care nu are un interes în formularea acțiunii de declarare a nulității relative, partea în eroare de drept poate renunța la acest drept prin confirmarea actului juridic civil. O asemenea manifestare de voință are un efect peremptoriu asupra eventualelor mijloace procesuale prin care s-ar invoca nulitatea, dar produce și o consolidare retroactivă a respectivului act juridic civil^[51]. Practic, se consideră că acest act a îndeplinit încă de la început toate condițiile de validitate prevăzute de lege. Însă, chiar dacă s-ar dori anularea actului pe motiv de eroare de drept, trebuie respectat termenul general de prescripție, în cuantum de trei ani, pe baza coroborării art. 1249 alin. (2) teza I și art. 2517 din Noul Cod civil. Totuși, dreptul de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic civil pe cale de excepție este imprescriptibil, astfel cum reiese din art. 1249 alin. (2) teza II. În cazul ambelor tipuri de eroare, termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să-i autorizeze actele încheiate a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni de la momentul încheierii actului juridic civil^[52].

Acest termen de 18 luni nu are natura juridică a unui termen de prescripție extinctivă, împlinirea acestuia neavând ca urmare imposibilitatea de a formula acțiunea în declararea nulității relative, ci marchează momentul maximal de la care, fie că partea interesată să invoce nulitatea a luat cunoștință sau nu de cauza acesteia, începe să curgă termenul de prescripție pentru intentarea unei acțiuni în anularea actului juridic civil^[53]. Astfel, legea civilă instituie o prezumție absolută în ceea ce privește momentul când este sau trebuie aflată cauza de nulitate^[54], nefiind permisă nicio derogare de la acest termen maxim impus în mod ferm de către legiuitor.

Desigur, în baza art. 1260 alin. (1) din Noul Cod civil, un contract anulat pe motivul intervenirii unei erori de drept poate produce efectele unui alt act juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, cu excepția cazului în care, potrivit art. 1260 alin. (2) din cadrul aceluiași act normativ, părțile au prohibit această posibilitate în mod explicit sau, din analiza scopurilor urmărite de părți la încheierea contractului, reiese în chip neîndoielnic refuzul acestora de a permite conversiunea actului juridic în cauză. Un exemplu ar consta în încheierea unui contract de donație având drept cauză o legătură de filiație, recunoscută pentru prima dată cu ocazia încheierii acestui act; în cazul în care donația este anulată pentru eroare de drept, recunoașterea de filiație, dacă îndeplinește condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, rămâne valabilă. De asemenea, un contract nul, indiferent de cauza de anulare, va putea fi refăcut, respectându-se condițiile de validitate edictate de lege pentru încheierea sa valabilă, contractul încheiat cu ocazia refacerii celui vechi producându-și efectele doar pentru viitor^[55]. În opinia noastră, refacerea actului juridic nul sau anulabil este o formă tacită și amiabilă de declarare sau constatare a nulității vechiului act juridic.

Totuși, un remediu mai convenabil pentru intervenirea erorii de drept ar fi adaptarea contractului. Inițiativa trebuie să pornească nu din partea persoanei în eroare, ci este nevoie să provină de la cealaltă parte. Aceasta din urmă, după ce a fost informată asupra modului în care partea îndreptățită să invoce eroarea a înțeles contractul, poate declara că dorește să execute sau chiar execută contractul în acest mod^[56]. În felul acesta, se produce o modificare a contractului pe baza achiesării uneia dintre părți la viziunea greșită asupra realității ce aparține celeilalte părți. Astfel, eroarea inițială devine realitate contractuală, producându-și efectele juridice de la data la care partea neaflată în eroare și-a manifestat acordul de a permite adaptarea contractului.

Consimțământul în această direcție nu poate fi exprimat oricând, ci doar în termen de trei luni de la data la care i-a fost comunicat printr-o notificare sau prin însăși cererea de chemare în judecată modul în care cealaltă parte a înțeles contractul și, de asemenea, înainte ca partea îndreptățită să obțină anularea contractului^[57]. Odată cu perfectarea operațiunii de adaptare a contractului, constând în executarea contractului astfel cum a fost înțeles de partea în eroare sau în transmiterea unei notificări în acest sens, ambele în termenul prevăzut de lege, dreptul persoanei aflate în eroare de a cere anularea contractului pentru acest motiv se consideră stins^[58]. În opinia noastră, adaptarea contractului nu este posibilă în situația în care eroarea a căzut asupra existenței unei norme de drept imperative, deoarece prin acel act juridic civil astfel adaptat se va încălca ordinea publică și va fi aplicabilă de data aceasta sancțiunea nulității absolute. De exemplu, în situația erorii asupra necesității formei autentice a contractului întreținerii sau incapacităților speciale privind contractul de vânzare, părțile nu pot deroga de la prevederile legale ce privesc aceste aspecte. Dacă, dimpotrivă, eroarea de drept se manifestă asupra unor norme cu caracter dispozitiv, cum ar fi cele privitoare la locul plății sau cheltuielile de încheiere a unui contract, atunci adaptarea actului juridic civil nu va produce efecte opuse legii și, în consecință, actul respectiv va putea fi considerat în continuare valabil.

Însă, dacă partea aflată în eroare de drept preferă calea invocării nulității relative, nu va avea câștig de cauză în situația în care și-a asumat riscul erorii în privința aspectului normativ asupra căruia aceasta s-a manifestat sau, după caz, trebuia să și-l asume^[59], precum în exemplul expus mai sus al licențiatului în drept, căruia nu i se poate accepta scuza că nu este informat asupra regulilor de drept din propria țară. De asemenea, conform art. 1212 din Noul Cod civil, invocarea oricărui tip de eroare esențială trebuie să se facă în conformitate cu exigențele bunei credințe, altfel poate fi considerată un veritabil abuz de drept. În plus, mai adăugăm precizarea că, fiind vorba de incidența unei condiții de validitate ce privește fondul actului juridic civil, nulitatea este una intrinsecă și are drept urmare ori desființarea retroactivă a actului, fie ajustarea acestuia în însuși conținutul său. Dimpotrivă, nulitatea extrinsecă intervine ca sancțiune doar atunci când nu sunt îndeplinite cerințe ce nu au o legătură propriu-zisă cu conținutul, dar sunt edictate prin intermediul unor reguli de drept public pentru apărarea unui interes public sau privat^[60], cum ar fi emiterea unei autorizații cu caracter administrativ.

7. Concluzii

Exprimarea unui consimțământ în cunoștință de cauză reprezintă o condiție esențială a transpunerii în viață a principiului echității, deoarece doar o persoană informată în mod corespunzător asupra obligațiilor sale poate fi obligată să le execute în mod corect și complet. Voința juridică trebuie să fie în concordanță cu împrejurările concrete și reale de la momentul încheierii actului juridic civil, altfel există riscul ca manifestările de voință ale participanților la raporturile de drept civil să nu corespundă cu adevăratele lor trebuințe materiale ori spirituale, ci să fie supuse hazardului, exploatării naivității din partea cocontractanților, lipsei de experiență sau cunoștințe într-un anumit domeniu relevant pentru actul juridic încheiat.

Drept urmare, legiuitorul român a reglementat în mod precis instituția erorii ca viciu de consimțământ, impunând intervenirea nulității unui act juridic civil atunci când partea s-a aflat în eroare asupra unui aspect care a fost sau, după caz, trebuia considerat determinant de către ambele părți sau, în cazul în care discutăm despre un contract plurilateral, de către toate părțile. În caz contrar, s-ar fi ajuns la sacrificarea voinței reale în favoarea principiului securității circuitului juridic, fapt ce ar fi condus la o aplicare rece, abstractă a legii civile, în total dezacord cu realitățile existente la nivelul raporturilor juridice civile concrete, dând naștere la o serie lungă de nedreptăți în prezent și pe viitor.

În plus, pentru a proteja cu adevărat principiul voinței reale, adică a predominanței voinței interne a părților în interpretarea actului juridic civil^[61], legiuitorul a ales să reglementeze în mod expres și eroarea de drept, ținând cont mai ales de numărul foarte mare de persoane fără studii juridice și de modificările uneori extrem de derutante ale actelor normative, inclusiv cele care se referă la chestiuni de drept privat. Totuși, în raport cu cele precizate mai sus, eroarea trebuie să fi fost scuzabilă în raport cu personalitatea și experiența de viață a celui care o invocă, iar prevalarea de aceasta trebuie să se realizeze cu bună credință. Astfel, interesul individual se armonizează cu cel colectiv, legea protejându-le pe ambele în funcție de împrejurări.

Pe parcursul acestui studiu, am încercat oferirea unor explicații clare privind mecanismul ființării și manifestării erorii de drept, precum și urmările invocării unui astfel de viciu de consimțământ asupra actului juridic în cauză. De asemenea, s-a realizat și o succintă trecere în revistă a jurisprudenței naționale și europene în scopul deslușirii noțiunii de legislație previzibilă și accesibilă, urmărindu-se reliefarea unei condiții esențiale pentru invocarea erorii de drept. Însă, articolul de față nu are pretenția de a fi considerat o tratare exhaustivă a temei expuse, astfel că sunt binevenite noi eforturi doctrinare în această direcție pe viitor.

8. Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii și alte lucrări de specialitate:

1. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012.

2. G. Boroi, M.-M. Pivniceru, Fișe de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2016.

3. M. N. Costin, Dr. M. C. Costin, Dicționar de drept civil, Editura Lumina Lex, București, 2004.

4. L. Pop, I.-F. Popa, S.-I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015.

5. D. Rădescu, Dicționar de drept privat, Editura Mondan ’94, București, 1997.

6. A. Ungureanu, O. Răvaș, Teoria generală a dreptului, note de curs, Editura Universitas, Petroșani, 2012.

7. C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2016.

8. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2013.

II. Articole din periodice de specialitate:

1. M. Andreescu, Starea naturală și starea socială. Implicații istorice și juridice, Revista Pandectele române, nr. 5/2017.

2. M. Bădescu, Validitatea normei juridice – fundament al ordinii și stabilității juridice, Revista română de drept public, nr. 1/2017.

3. T. Bodoașcă, Discuții în legătură cu dreptul subiectiv de a contracta și buna-credință în materie contractuală, Revista Dreptul, nr. 7/2017.

4. M. David, Cauza obligației și formalismul juridic – studiu de drept comparat(II), Revista română de drept privat, nr. 3/2014.

5. I. Popa, Nulitățile extrinseci în dreptul civil, Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2014.

6. G. Răducan, Mijloace procesuale de invocare a nulității actului juridic civil. Invocarea nulității actului juridic civil pe cale de acțiune și pe cale de excepție substanțială, Revista Pandectele române, nr. 6/2017.

7. S.-D. Șchiopu, Hotărârea CJUE în cauza C-218/16: precizări privind domeniul de aplicare al regulamentului (UE) nr. 650/2012, Revista Universul Juridic, nr. 12/2017.

III. Practică judiciară:

1. Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală , Decizia nr. 380/A/03.03.2016 în dosarul nr. 1233/299/2015 apud http://portal.just.ro/2/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=2086.

2. Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 25/6 noiembrie 2017 de admitere a recursului în interesul legii formulat la 31.08.2018 de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor în construcții apud http://www.mpublic.ro/ro/content/ril-civil-din-data-de-31082017-1 și http://www.mpublic.ro/ro /content/ decizie-ril-civil-din-data-de-061120172.

3. Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 42/25 martie 2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și a ordonanței în ansamblul său apud https://lege5.ro/Gratuit/gm4tgmjxgq/decizia-nr-42-2014-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de- neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-9-din-ordonanta-de-urgenta-a-guvernului-nr-84-2012-privind-stabilirea-salariilor-personalului-din-s.

4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în Marea Cameră, Hotărârea din 2 august 1984 în cazul Malone c. Marii Britanii și Irlandei de Nord(Cererea nr. 8691/79) apud https://jurisprudentacedo.com/Malone-contra-Marea-Britanie-Supravegherea-persoanei-Conditiile-legii-interne.html.

5. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția I, Hotărârea din 1 februarie 2000 în cazul Schimanek contra Austriei(Cererea nr. 32307/96) apud https://jurisprudentacedo.com/ Schimanek-contra-Austria- Principiul-legalitatii- Previzibilitatea-normei-penale-Conditii.html.

6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în Marea Cameră, Hotărârea din 29 martie 2000 în cazul Rotaru c. României(Cererea nr. 28341/95) apud https:// jurisprudentacedo.com/Rotaru-c.-Romaniei.html.

7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția a 3-a, Hotărârea din 12 ianuarie 2005 în cazul Păduraru contra României (Cererea nr. 63252/00) apud http://www.hotararicedo.ro/ index.php/article_access/view_article/195.

8. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Camera a 7-a, Hotărârea din 9 iulie 2015 în cauza C-144/14 apud http://curia.europa.eu/ juris/liste.jsf?language=en&num=C-144/14.

9. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Camera a 2-a, Hotărârea din 12 octombrie 2017 în cauza C-218/16, analizată în S.-D. Șchiopu, Hotărârea CJUE în cauza C-218/16: precizări privind domeniul de aplicare al regulamentului (UE) nr. 650/2012, Revista Universul Juridic, nr. 12/2017.

IV. Legislație:

1. Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, ca urmare a adoptării Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituției și a referendumului din 29 octombrie 2003.

2. Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 71/2011 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011 și intrată în vigoare începând cu 1 octombrie 2011.

3. Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 și intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

4. Vechiul Cod civil, decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie în același an și intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, cu modificările și completările ulterioare.

5. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată de statele interesate în data de 4 noiembrie 1950 la Roma, intrând în vigoare pe 3 septembrie 1953 și ratificată de România la 20 iunie 1994.

V. Surse internet:

1. http://portal.just.ro/

2. https://lege5.ro/

3. http://www.mpublic.ro/ro/

4. https://jurisprudentacedo.com/

5. http://curia.europa.eu/

6. http://www.hotararicedo.ro/

7. https://www.universuljuridic.ro