Efecte ale nerespectării regimului protecţiei consumatorilor în contractele de credit în cadrul procedurilor de executare silită

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Preliminarii

Ipoteza studiului pornește de la solicitarea formulată de Tribunalul Mureș în cadrul procedurii trimiterii preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene și care face obiectul cauzei cu nr. C‑75/19. Cererea de decizie preliminară a fost introdusă de Tribunalul Specializat Mureș la data de 31 ianuarie 2019 – MF / BNP Paribas Personal Finance SA Paris Sucursala București, Secapital Sàrl. Întrebările înaintate Curții sunt următoarele:

1. Se opun dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii^[1], respectiv considerentele 12, 21 și 23 din preambulul directivei și articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatul (2) și articolul 8 din directivă, unei interpretări a instanțelor naționale conform căreia consumatorul nu poate invoca în cadrul unei contestații la executare^[2], care potrivit dreptului intern reprezintă o acțiune specială ce poate fi exercitată în anumite termene și condiții restrictive, după începerea unei executări silite împotriva contestatorului, pe motiv că ar fi inadmisibilă pe această cale constatarea existenței unor clauze abuzive într‑un contract de credit încheiat cu un profesionist, contract de credit care reprezintă potrivit legii titlu executoriu și în temeiul căruia s‑a început executarea silită împotriva consumatorului, prin raportare la reglementările din legislația internă care prevăd o acțiune de drept comun, imprescriptibilă, prin care consumatorul poate cere oricând constatarea existenței unor clauze abuzive și lipsirea lor de efecte, fără însă ca soluția în cadrul acestei proceduri să producă consecințe directe asupra procedurii de executare silită, existând riscul ca executarea silită să fie terminată înainte de obținerea unei soluții în cadrul procedurii de drept comun? În caz afirmativ la prima întrebare, se opun aceleași dispoziții ale directivei unei prevederi din dreptul național care stabilește un termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte de executare silită (printr‑o dispoziție imperativă, de ordine publică, a cărei nerespectare atrage respingerea acțiunii ca tardiv formulate) pentru invocarea de către consumatorul contestator (debitor urmărit silit) a caracterului abuziv al unor clauze contractuale din cuprinsul contractului de credit încheiat cu un profesionist, în condițiile în care același regim îl au în dreptul intern și invocarea unor critici similare apreciate ca apărări pe fondul cauzei, respectiv având în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, există în sarcina instanței naționale o obligație de a examina din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens?

II. Elemente juridice care circumstanțiază ipoteza studiului

Unele din elementele juridice specifice cauzei sunt evocate de instanța națională în cererea de decizie preliminară și privesc Considerente și articole din Directiva 13 din 1993:

(12) întrucât consumatorul trebuie să beneficieze de aceeași protecție în temeiul contractelor încheiate verbal și în scris, indiferent, în al doilea caz, dacă clauzele contractuale sunt cuprinse într‑unul sau mai multe documente;

(21) întrucât contractele ar trebui redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele și, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator;

(23) întrucât există riscul ca, în anumite cazuri, consumatorul să fie privat de protecția prevăzută de prezenta directivă, atunci când se prevede că legea aplicabilă contractului este legea unei țări nemembre; întrucât, în consecință, prezenta directivă ar trebui să cuprindă dispoziții care să evite acest risc;

Articolul 6 (1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Articolul 7 (2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.

Articolul 8 Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.

Există și elemente juridice suplimentare care ar fi posibil de invocat, precum:

Articolul 3 din Directiva 93/13 dispune:

„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. […]”

Articolul 4 din această directivă prevede:

„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate
în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Articolul 5 din directiva respectivă are următorul cuprins:

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. […]”

Conform articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»]. ”

III. Raționamente jurisprudențiale ale Curții de Justiție a Uniunii Europene

În cauza C‑618/10, CJUE a apreciat următoarele^[3]:

„Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum cea în cauză în acțiunea principală, care nu permite instanței sesizate cu o cerere de somație de plată să aprecieze din oficiu, in limine litis sau într‑o altă etapă a procedurii, deși dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al unei clauze privind dobânda moratorie cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, în lipsa unei opoziții formulate de acesta din urmă.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare (Real Decreto Legislativo 1/2007 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias) din 16 noiembrie 2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze. ”

Din dispozitivul de mai sus reiese, comparativ, că în cadrul unei proceduri contencioase de executare silită, precum aceea care privește procedura somației de plată, absența unui act procedural, cum este cel al opoziției, aflat la dispoziția consumatorului debitor, care ar permite invocarea unor apărări de către acesta din urmă, apărări legate de caracterul abuziv al unor clauze contractuale, nu are ca efect derobarea instanței de judecată investită cu soluționarea somației de plată de a verifica din oficiu caracterul abuziv al unor norme din contract atunci când dispune de toate elementele de fapt și de drept în acest scop. În plus, instanța nu poate „salva” obiectul clauzelor abuzive constatate a fi nule, modificând conținutul respectivelor clauze. Este relevant și acest din urmă aspect, deoarece evidențiază intenția legiuitorului european de a sancționa drastic acea conduită a unor profesioniști de a apela la clauze abuzive în contractele cu consumatorii, profitând de o așa numită inegalitate economică a părților cu toate că, în general, profesioniștii dispun de resursele financiare necesare a asigura în contracte o consultanță juridică de calitate. În acest cadru comparativ, credem că este important să se realizeze o distincție între situația analizată în ipoteza studiului nostru și cauza C‑618/10, deoarece somația de plată are un regim diferit în raport cu executarea silită propriu‑zisă, inclusiv contestația la executare, reprezentând în general o procedură la care creditorii recurg atunci când au creanță lichidă, certă și exigibilă pentru a obține cu celeritate o hotărâre executorie, pe când contestația la executare privește începerea executării silite pe baza unui titlu executoriu, fiind astfel o procedură care se desfășoară după posibila utilizare a somației de plată. Ce raționamente sau idei însă pot fi reținute din această cauză și utilizate pentru analiza ipotezei prezentului studiu? Credem că două legate între ele: O idee este că în jurisprudența Curții există tendința de a se considera că judecătorul național, indiferent de specializarea pe care o are, de etapa sau natura contenciosului pe care este investit să îl soluționeze, atunci când se găsește în prezența unor elemente de fapt și de drept care îi permit să evalueze o neconcordanță în privința caracterului unor clauze contractuale cu dreptul Uniunii Europene în ceea ce privește protecția consumatorilor, acesta nu poate fi paralizat de prevederi procedurale din dreptul său intern pentru a stabili din oficiu dar in limine litis caracterul abuziv al respectivelor clauze. O a doua idee importantă, evidențiată și de primul raționament este că judecătorul european trebuie să înțeleagă că protecția consumatorilor constituie un imperativ al Uniunii Europene atât de puternic încât el trebuie să se realizeze la toate nivelele: atât în relație dintre profesioniști și consumatori materializată juridic prin contract cât și în relația dintre consumator și autoritățile unui stat, inclusiv instanțele de judecată, materializată prin diferitele proceduri civile de drept comun sau speciale.

În cauza C‑407/18, CJUE s‑a pronunțat în litigiul având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia), prin decizia^[4] din 6 iunie 2018, stabilind următoarele:

„Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretată, în lumina principiului efectivității, în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o cerere de executare silită a unui contract de credit ipotecar, încheiat între un profesionist și un consumator sub forma unui act notarial direct executoriu, nu dispune, fie la cererea consumatorului, fie din oficiu, de posibilitatea de a examina dacă clauzele cuprinse într‑un astfel de act nu au un caracter abuziv în sensul acestei directive, și, pe acest temei, de a suspenda executarea silită solicitată. ”

Considerăm că această decizie a Curții este relevantă pentru ipoteza studiului nostru și impune a se adopta o soluție asemănătoare și pentru cererea formulată de Tribunalul Mureș. Există anumite asemănări și distincții care pot fi făcute între cele două situații. Una dintre acestea este că în ambele situații ne găsim în prezența demarării procedurii de executare silită și formulării unei contestații în acest sens, având la bază un titlu executoriu reprezentat de contractul de credit, respectiv actul notarial care cuprinde acest contract; trebuie reținut raționamentul Curții de ordin general indiferent de cauza litigioasă, deoarece elementele esențiale în ambele cauze se suprapun, anume că judecătorul național are posibilitatea de a cerceta fie la cerere fie din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale, în lumina principiul efectivității dreptului Uniunii. Anumite diferențe ale celor două ipoteze ar putea rezulta datorită unor diferențe dintre legislația română în materie de executare silită și legislația elenă, însă ele trebuie în ambele situații tratate tot prin prisma principiului efectivității dreptului Uniunii. O altă distincție este aceea că în cauza elenă judecătorul național a stabilit în prealabil formulării cererii de decizie preliminară, printr‑o hotărâre interlocutorie caracterul abuziv al clauzelor contractuale; cu toate acestea, nici în ipoteza studiului nici în cauza elenă, instanțele de trimitere nu au solicitat CJUE să verifice caracterul abuziv al clauzelor contractuale prin prisma prevederilor Directivei 13 din 1993.