Dreptul românesc şi latinitatea

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Firește, în terminologia juridică românească sunt și multe cuvinte de origine slavă sau, mai puține, de origine orientală (turcică) sau de alte origini. Numai că predomină de departe terminologia latină, încât se poate construi cu ușurință un discurs juridic în limba română contemporană numai cu elemente lexicale latine sau cvasilatine. Faptul este copleșitor și demonstrează că de la daco-romanii antici și de la protoromânii din perioada migrațiilor până la românii medievali și moderni, cu toate inerentele transformări, dreptatea s-a împărțit pe acest teritoriu în chip continuu. Se mai vede că această dreptate s-a împărțit deopotrivă la nivel local și central, într-o limbă de sorginte latină, după principii varii, dar între care nu s-a pierdut niciodată amintirea dreptului roman, devenit treptat, pe neobservate, drept român (ius valachicum). În cazul justiției românești, s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și în cazul limbii române. Aceasta din urmă, derivată din latina vulgară, mult coruptă în Dacia față de latina de la Roma și din Peninsula Italică, s-a perpetuat secole la rând sub formă orală, fără o literatură scrisă. Dar mărturiile despre latinitatea limbii române sunt continue în Evul Mediu și în Epoca Modernă, semn că cine-i auzea pe români vorbind realiza imediat că este vorba despre latinofoni, despre neolatini, despre rude ale italienilor. Despre limba română modernă s-a spus adesea, superficial ori tendențios, că este aproape exclusiv rezultatul „relatinizării” pornite odată cu Școala Ardeleană. Natural, „relatinizarea”, recte modernizarea, a avut rolul său, mai ales că româna medievală a avut neșansa să fie influențată de o limbă cultă, bisericească și de cancelarie, slavă, și nu de latină, așa cum s-a întâmplat cu limbile romanice din Occident. Acest aspect particular nu poate însă oculta caracterul romanic al limbii române vechi. De fapt, călătorii medievali și renascentiști prin Țările Române nu contenesc să vorbească despre latinitatea limbii române de-atunci, iar primele texte în românește păstrate (din secolul al XVI-lea, cu mult înainte de Școala Ardeleană), scrise deopotrivă cu caractere chirilice și latine, conțin un lexic și o structură gramaticală predominant latine. Epocile mai noi (după secolul al XVIII-lea) nu au făcut decât să augmenteze latinitatea românei și să modernizeze această limbă după specificul tuturor limbilor romanice. O situație analogă a fost și cu dreptul românesc: el nu a încetat niciodată în esența sa – cu precădere la nivelul satelor, al comunităților populare – să fie roman, deși lucrul era puțin vizibil și greu observabil. În epoca modernă, odată cu preluarea principiilor europene de drept, mai ales a codurilor napoleoniene, a modelului belgian de constituție etc., peste vechile cutume tradiționale de sorginte romană, mult alterate și modificate, s-au altoit forme aparent complet noi, dar cu rădăcinile tot în dreptul roman.

În interiorul comunității rurale sau sătești însă, împărțirea dreptății s-a făcut mereu cu propriile mijloace interne, moștenite din cutuma romană populară: pe un câmp, sub un arbore umbros, se-ntrunea adunarea satului, iar ulterior numai scaunul de judecată, format din oamenii buni și bătrâni, care judecau cauzele ivite; în fruntea lor era un jude (sau cnez), inițial ales, iar mai târziu cu titlul ereditar; cei din jurul său jucau uneori și rolul de asesori jurați; în cauzele mai importante – cele majore aveau să devină cu timpul atributul domniei – una dintre părți putea duce între 6 și 12 jurați. Se recurgea mult și la jurământ pentru dovedirea dreptății, nevinovăției. În cazul pronunțării sentinței prin recurgerea la jurații uneia dintre părți, cealaltă parte putea face recurs, cerând „lege peste lege”. În acest caz, trebuia să aducă un număr dublu de jurați față de cel al părții adverse, iar acești jurați, spre a schimba sentința, trebuiau să jure în favoarea părții care i-a adus. Când se recurgea la arbitri agreați de ambele părți, era adoptată decizia acestora. Justiția „oamenilor buni și bătrâni” a continuat să funcționeze secole la rând, până în epoca contemporană, păstrând amintirea unor cutume vechi, cu reverberații în epoca romană. Impactul și importanța dreptului roman pentru românii medievali se văd cu prisosință și din faptul că termenul românesc „lege”, moștenit din latinescul legem, se referea nu numai la principiile de drept, la reglementări și cutume de tip juridic, ci și la alte aspecte ale vieții. Pe de o parte, „legea românească” înseamnă religia sau credința românilor, așa cum s-a dezvoltat ea în spațiul carpatic și balcanic, iar, pe de altă parte, înseamnă, în anumite împrejurări, datina, tradiția, felul de a fi și de a se purta al românilor, ceea ce este copleșitor și dovedește cât de puternic a fost „sigiliul Romei”.

Orice intelectual știe că nu există facultate de drept serioasă pe lumea asta în care să nu se studieze dreptul roman. Evident, noi suntem originali și în acest domeniu, încercând din răsputeri să marginalizăm dreptul roman ca disciplină de studiu, să-i reducem numărul de ore, să-l facem opțional, apoi facultativ și, la urmă, să ne debarasăm de tot de acest „reziduu”. Doar ne modernizăm și nu mai avem nevoie de memorare mecanică!

Și totuși, romanii ne-au lăsat aproape tot ce este important în justiție în cele două milenii scurse de la începutul erei creștine. Las deoparte denumirile din limba română (drept, justiție, lege, constituție, penal, civil, comercial, acord, tratat, martor, judecător, procuror, avocat, sentință, pedeapsă, absolvire, acuzare, condamnare, familie etc.), care sunt toate latinești, și vin cu unele principii de drept roman cu valoare de maximă, care au străbătut mileniile.

Audiatur et altera pars! sau, pe românește, „Să fie auzită și cealaltă parte!” este o propoziție cu rezonanțe de principiu constituțional. Ea exprimă dreptul fiecărui cetățean la apărare și, prin extensiune, fundamentează dreptul la replică în societățile democratice. Romanii nu judecau unilateral, pe baza mărturiei uneia dintre părți. Părțile aveau voce egală înaintea judecătorului, fiecare căuzaș având câte un avocat menit să pledeze. Pârâșul se chema actor, pârâtul se chema in causam atractus, iar ambii împricinați aveau causidici, adică avocați, apărători ai cauzei fiecăruia. Procedura de judecată de acum două milenii era aproape la fel cu cea actuală.

Honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere reprezintă un principiu de viață, un comandament moral, cuprins într-un context mai larg, exprimat ca regulă de către juristul roman Eneas Domitius Ulpianus: „Justiția este constanta și perpetua voință de a atribui fiecăruia dreptul său. Preceptele de drept sunt acestea: a trăi onest, a nu leza pe altul, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine”. Publius Iuventius Celsus a stipulat și el că „dreptul este arta binelui și a echității” (Ius est ars boni et aequi). După principiile noastre rigide de azi, romanii nu ar fi știut să facă distincție între conceptele morale și cele juridice, întrucât, deopotrivă la Ulpianus și la Celsus, câte un concept (onestitatea, respectiv bunătatea) este moral, iar celelalte sunt din domeniul dreptului. Această judecată nu rezistă probei istorice: romanii știau diferențele între morală și justiție, dar judecau după principii general-umane și nu concepeau dreptatea în afara binelui individual și public. Degeaba alergăm după adevăr și după dreptate, dacă facem rău oamenilor și societății. Firește, binele nu este absolut și trebuie raportat mereu la ceva superior, la realități și idealuri umane. Unele maxime legate de forța dreptului au adevărate istorii ale lor, fascinante, chiar dacă îndoielnice. Astfel, dura lex, sed lex („legea este dură, dar este lege”) ar fi fost (deși se poate să nu fi fost) – cum arătam – vorbele rostite de Brutus (pe la 509 î. Hr.), cel care a răsturnat regalitatea și a instaurat republica și care a fost obligat să-și condamne propriii fii. Ideea că legea nu este egală pentru toți nu încăpea în mintea magistraților romani. Același sens îl are și locuțiunea Fiat iustitia et pereat mundus! („Să se facă dreptate, chiar dacă ar fi să piară lumea!”), care așază dreptatea deasupra oricărui alt principiu. Sau propoziția Iustitia fundamentum regnorum (est), adică „Justiția este fundamentul țărilor”, care pune legea la temelia funcționării statelor. Romanii au definit pentru prima oară și ideea de cetățenie, au aplicat separația puterilor și au statuat principalele instituții publice. Cât de impresionant sună și astăzi propoziția Cives Romanus sum, adică „Sunt cetățean roman”! Deținătorii cetățeniei (care nu se obținea automat de către toți, prin naștere, ci se acorda ca o răsplată a bunului comportament față de stat) se mândreau cu această calitate de cetățean roman, aveau îndatoriri și se bucurau de drepturile aferente, pătrunși de faptul că nu se situau pe trepte inferioare, precum cele de peregrinus sau barbarus. Atașamentul față de forma de organizare republicană, verificat la Roma vreme de o jumătate de mileniu, se vede din expresia „Salvarea republicii să fie suprema lege!” (Salus reipublicae suprema lex esto!), pusă pe seama altui Brutus, acela plasat între ucigașii lui Iulius Caesar (44 î. Hr.). De asemenea, formula Senatus populusque romanus („Senatul și poporul roman”, prescurtat S.P.Q.R) a fost atât de dragă romanilor, încât și astăzi se regăsește pe efigii, pe clădiri și în alte locuri la Roma. Formula se referă la guvernul Republicii romane, la conducerea orașului, dar și a statului roman (Urbi et Orbi), și era folosită ca semnătură oficială guvernamentală. De asemenea, „Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu” (Vox populi, vox Dei) sugerează forța democrației într-un stat de drept.

Vin apoi atâtea expresii uzitate de către oamenii culți din justiția contemporană, încât și numai o simplă enumerare le poate evidenția importanța: bona fides (în dreptul civil, comportarea corectă a părților unui contract, de bună-credință), captatio benevolentiae (începutul unei pledoarii, important pentru a câștiga bunăvoința auditoriului sau a judecătorilor), corpus delicti (corpul delictului, dovada materială a faptei, în dreptul penal), cui bono? (cine avea interes să se comită fapta?), de facto et de iure (de fapt și de drept), erga omnes (față de toți sau tuturor, fără discriminare), expressis verbis (în termeni clari, după Quintilianus), flagrante delicto (infracțiune descoperită în timpul săvârșirii sale), habeas corpus (drept care garantează libertatea individuală și îngrădește arestările și reținerea arbitrară), ius deliberandi, ius gentium, ius gladii, ius primae noctis, ius primum occupantis, ius utendi et abutendi (dreptul la deliberare, dreptul popoarelor, dreptul sabiei, dreptul primei nopți, dreptul primului ocupant și, respectiv, dreptul de uz și abuz), mortis causa (o formă de donație în dreptul roman), nullum crimen sine lege (nicio incriminare fără lege), pater incertus (tatăl este nesigur), pater familias (capul familiei), persona non grata (cetățean străin neagreat într-un stat), post factum (după consumarea faptei), primus inter pares (primul între egali), pro tempore (pentru un timp dat, de durată condiționată), res nullius (categorie de bunuri care puteau fi însușite de primul venit), res communis (bun al oricărui om, precum soarele, aerul, apa, marea etc., interese obștești), restitutio in integrum, casus belli (motiv de război/caz prevăzut în tratatul de alianță, clauză necesară), statu quo (în starea în care), status in statu (stat în stat), veto! (mă opun!).

Romanii credeau că trebuie ascultată voința poporului (vox populi, vox Dei!), în vreme ce medievalii se raportau doar la vocea lui Dumnezeu. S-a revenit la vocea poporului abia în epoca modernă. Dacă nu ne raportăm la trecut, riscăm să credem că noi am inventat totul și este păcat și nedrept.

Nu întâmplător s-a spus că „romanii au fost mari cuceritori, dar că și mai mari decât cuceritori au fost organizatori și că și mai mari decât organizatori au fost legislatori”. Lumea romanică sau neolatină europeană de astăzi nu este formată atât din spațiile cucerite de romani, cât din cele organizate și civilizate de ei (sub forma romanizării), mai ales prin intermediul legii, al justiției. Iar românii fac parte, cu toate vicisitudinile grave pe care le-au suferit, din această lume neolatină răsăriteană, al cărei mare merit istoric este, în primul rând, acela de a fi supraviețuit. Un impuls pentru supraviețuire au fost conștiința romanității – de unde perpetuarea etnonimului Romanus/român – și buna rânduială juridică – de unde moștenirea cuvântului legem/lege. Fie și numai pentru aceasta, este bine să ne amintim mereu inspiratele cuvinte ale lui Vasile Pârvan: „Îi slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”.