Dreptul la libertate și la siguranță. Comentariul articolului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Partea a II-a – articolul 5 § 1 lit. c), d), e) și f)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

6. Art. 5 § 1 lit. f) – arestarea sau detenția legală a unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare

Acest paragraf se referă la privările de libertate dispuse de către state în contextul controlului migrației. Așa cum s-a arătat în doctrină, nici art. 5 și nicio altă dispoziție din Convenție nu protejează străinii împotriva unei eventuale proceduri de expulzare sau de extrădare și nici nu le conferă vreun drept de a pătrunde pe teritoriul unui stat parte la Convenție^[127].

Textul comentat cuprinde două teze distincte ce vizează privarea de libertate a unei persoane fie pentru a o împiedica să pătrundă ilegal pe teritoriul unui stat parte la Convenție, fie pentru a o expulza sau extrăda, atunci când împotriva persoanei respective se desfășoară o astfel de procedură.

Arestarea sau detenția menționată de prima teză se referă la străinii cărora nu li s-a acordat încă autorizația legală de ședere pe teritoriul național. Aceasta permite statelor să restrângă libertatea străinilor în cadrul politicii naționale de control al imigrației.

Sensul acestei prime părți a art. 5 § 1 lit. f) a fost lămurit pentru prima dată de către Curte în Cauza Saadi^[128]. Cu această ocazie instanța europeană confirmă că statele, în virtutea suveranității lor, se bucură de un drept de a controla intrarea și ieșirea persoanelor de pe propriul teritoriu. Un corolar indispensabil al acestui drept al statelor este posibilitatea pe care o au de a plasa în detenție pe cei care doresc să imigreze în țara respectivă, fie printr-o cerere de azil, fie în alt mod. Totuși, chiar dacă statele au această posibilitate în virtutea dreptului lor de a controla migrația, Curtea a subliniat că o astfel de detenție trebuie să fie conformă scopului general al art. 5, scop care constă în apărarea libertății individuale contra arestării arbitrare. Așadar, chiar dacă art. 5 § 1 lit. f) reflectă posibilitatea statelor de a utiliza detenția pentru controlul imigrației, privările de libertate respective nu trebuie să fie arbitrare.

Din acest punct de vedere Curtea subliniază că stabilirea caracterului arbitrar sau nu al unei privări de libertate întemeiate pe art. 5 § 1 lit. f) nu presupune un test complet de necesitate sau de proporționalitate, așa cum se întâmplă în cazul art. 5 § 1 lit. b), c), d) sau e). În cazul art. 5 § 1 lit. f) principiul proporționalității este mai restrâns, el aplicându-se doar în măsura în care detenția se prelungește dincolo de o durată rezonabilă.

În schimb, pentru a nu fi arbitrară, măsura privativă de libertate întemeiată pe teza întâi a textului comentat trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, câteva condiții: autoritățile trebuie să ia măsura respectivă cu bună-credință, aceasta trebuie să fie strâns legată de scopul de a împiedica o persoană să pătrundă ilegal pe teritoriul național, iar detenția nu trebuie să depășească o durată rezonabilă, necesară pentru atingerea scopului urmărit. În fine, locul și condițiile de detenție trebuie să fie corespunzătoare, adecvate, deoarece o astfel de măsură nu se aplică numai celor care au săvârșit infracțiuni, ci și străinilor care, temându-se pentru viața lor, au fugit din propria țară^[129].

Însă cea care a determinat cea mai dezvoltată jurisprudență a Curții este teza a doua a art. 5 § 1 lit. f), conform căreia un stat poate priva de libertate o persoană cu privire la care se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. De altfel, aceasta este considerată principala excepție de la dreptul la libertate individuală pe care o instituie textul comentat^[130].

Curtea a statuat în mod constant că norma convențională impune doar ca o procedură de expulzare sau de extrădare să fie în curs, fără să presupună analiza acestei proceduri. Așadar, nu este cazul să se verifice dacă decizia de expulzare sau de extrădare este justificată din perspectiva legislației interne sau a Convenției^[131]. Întrucât art. 5 § 1 lit. f) oferă un nivel de protecție diferit față de cel prevăzut de art. 5 § 1 lit. c), singura condiție care trebuie îndeplinită este ca o procedură de expulzare sau de extrădare să fie în curs^[132]. De asemenea, pentru a fi inclusă în domeniul de aplicare al Convenției, expulzarea sau extrădarea trebuie să se facă de pe un teritoriu supus jurisdicției unui stat parte la acest tratat internațional, așa cum fosta Comisie a statuat în mod constant^[133].

Prin urmare, trebuie să existe intenția reală a statului parte la Convenție de a expulza sau de a extrăda persoana deținută. Dacă o astfel de intenție nu există, se poate vorbi de o violare a art. 5 § 1 lit. f)^[134].

Uneori expulzarea sau extrădarea este practic imposibilă ca urmare a obligației statelor părți, ce derivă din art. 3 din Convenție, de a nu expulza sau extrăda o persoană către un stat terț unde aceasta ar suferi tratamente contrare art. 3^[135]. Într-o astfel de situație, chiar dacă statul parte la Convenție declară că privarea de libertate este făcută în vederea expulzării, ea nu poate fi considerată conformă art. 5 § 1 lit. f)^[136].

Ca și în cazul primei teze, Curtea a stabilit că privarea de libertate nu trebuie să fie arbitrară, dar aceasta nu presupune efectiv un control de proporționalitate^[137] decât în măsura în care durata ei nu ar fi rezonabilă. În acest context, simpla desfășurare a procedurii de extrădare sau de expulzare este în sine suficientă pentru a justifica privarea de libertate. Doar dacă autoritățile nu dau dovadă de suficientă diligență în desfășurarea procedurii respective, privarea de libertate încetează să mai fie justificată^[138]. Curtea a stabilit că și de data aceasta, pentru ca detenția să nu fie arbitrară, trebuie îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute pentru prima teză și menționate mai sus, și anume: autoritățile să acționeze cu bună-credință, detenția să fie strâns legată de scopul de a extrăda sau de a expulza persoana respectivă, locul și condițiile de detenție să fie adecvate, iar detenția nu trebuie să depășească o durată rezonabilă, necesară pentru atingerea scopului urmărit^[139].

În conformitate cu cerința generală a art. 5, detenția trebuie să fie „legală”, adică să respecte normele substanțiale și procedurale existente în dreptul intern. Însă, așa cum s-a subliniat în doctrină^[140], din perspectiva art. 5 § 1 lit. f), „dreptul intern” cuprinde nu numai normele de drept adoptate de către autoritățile naționale, ci și tratatele internaționale ratificate de statul respectiv și care fac parte din dreptul intern^[141], precum și normele din dreptul Uniunii Europene care sunt direct aplicabile: „Detenție legală înseamnă detenție conformă dreptului intern relevant, atât procedural, cât și substanțial. Când este vorba de un stat membru al Comunităților Europene, dreptul comunitar trebuie de asemenea luat în considerare în măsura în care este direct aplicabil”^[142].

La rândul său, dreptul intern trebuie să fie conform exigențelor convenționale, în special trebuie să conțină dispoziții previzibile și accesibile. În verificarea îndeplinirii condiției legalității, rolul Curții nu este însă acela de a examina in abstracto legislația și practica internă aplicabile într-o anumită cauză, ci acela de a aprecia dacă modul în care ele au afectat reclamantul încalcă prevederile Convenției^[143]. În jurisprudența pertinentă cu privire la România, Curtea a constatat fie încălcarea de către autorități a dreptului intern, fie existența anumitor lacune ale legii naționale care au făcut ca aceasta să fie contrară Convenției. De pildă, în Cauza Hussain, instanța europeană a stabilit că reclamantului nu-i fuseseră aduse la cunoștință motivele plasării în centrul de tranzit, deși legea internă prevedea acest lucru, fiind astfel încălcat art. 5 § 1 lit. f)^[144]. Mai mult, în Cauza Ahmed, s-a constatat că însăși legea internă nu îndeplinea condiția previzibilității în ceea ce privește procedura de comunicare a motivelor detenției^[145]. În schimb, în cauza recentă Karimi, Curtea a constatat că privarea de libertate a reclamantului timp de 8 luni nu constituie o încălcare a art. 5 § 1 lit. f) întrucât autoritățile naționale au acționat cu diligență pentru îndeplinirea procedurilor de expulzare, iar dreptul intern în materie de imigrație oferă străinilor garanții procedurale importante contra arbitrariului^[146].

Nu există o limită a duratei privării de libertate în cazul textului comentat, ea fiind justificată atât timp cât este în curs procedura extrădării sau a expulzării: „(…) trebuie subliniat faptul că art. 5 § 1 lit. f) din Convenție nu prevede o durată maximă pentru acest tip de detenție; chestiunea stabilirii dacă durata procedurii de expulzare poate să afecteze legalitatea privării de libertate, din perspectiva acestei dispoziții, depinde de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze în parte”^[147]. Nimic nu împiedică statele să stabilească însă în dreptul intern o durată maximă a acestui tip de detenție^[148].

Tot din perspectiva duratei, trebuie menționat că teza a doua a textului comentat acoperă nu numai detenția persoanei de la începerea procedurii de expulzare sau extrădare și până la obținerea unei decizii în acest sens, ci și privarea ulterioară de libertate, în cursul punerii în executare a unei astfel de decizii^[149]. Spre exemplu, în Cauza N. M., Curtea a constatat că nu a fost încălcat art. 5 § 1 lit. f) întrucât autoritățile au luat rapid măsuri de a-l îndepărta pe reclamant de pe teritoriu în mai puțin de o lună de la respingerea definitivă a cererii sale de azil^[150]. În schimb, în Cauza S. C., s-a stabilit încălcarea articolului respectiv ca urmare a faptului că, după respingerea cererii sale de azil, reclamantul a rămas încă trei luni privat de libertate în așteptarea îndepărtării sale de pe teritoriu, guvernul neoferind nicio explicație pentru a justifica această perioadă^[151].

6. Concluzii

Așa cum am menționat, prezentul articol reprezintă a doua parte a unui studiu mai amplu privind protecția dreptului la libertate și la siguranță consacrat de art. 5 din Convenție. În cadrul său au fost analizate patru situații distincte privind dreptul la libertate și la siguranță: arestarea sau reținerea legală a unei persoane în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia [art. 5 § 1 lit. c)], detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau detenția sa legală, în vederea aducerii sale în fața autorității competente [art. 5 § 1 lit. d)], detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond [art. 5 § 1 lit. e)] și arestarea sau detenția legală a unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare [art. 5 § 1 lit. f)].

Ultima parte a studiului privind dreptul la libertate și la siguranță va fi publicată în numărul următor al revistei și va cuprinde analiza art. 5 paragr. 2, 3, 4 și 5.