Dreptul la libertate și la siguranță. Comentariul articolului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Partea a II-a – articolul 5 § 1 lit. c), d), e) și f)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

4. Art. 5 § 1 lit. e) – detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond

Acest paragraf prevede posibilitatea privării de libertate a unor categorii variate de persoane, precum cele susceptibile să transmită o boală contagioasă, alienații, alcoolicii, toxicomanii sau vagabonzii. Este evident că textul comentat nu este unul deosebit de precis în ceea ce privește noțiunile utilizate și că face referire la diferite grupuri de persoane despre care cu greu se poate susține în prezent că ar avea ceva în comun, motiv pentru care uneori a fost criticat de doctrină^[79].

Cu toate acestea, în jurisprudența Curții au fost elaborate unele reguli comune privind aplicarea sa.

Astfel, s-a stabilit că scopul privărilor de libertate întemeiate pe art. 5 § 1 lit. e) poate fi atât protecția societății contra unor manifestări periculoase ale acestor persoane, cât și protecția propriilor lor interese^[80], spre exemplu acordarea unor tratamente medicale. Uneori, ambele scopuri pot fi avute în vedere în același timp^[81]. Totuși, atunci când unicul scop al privării de libertate este protecția intereselor persoanei vizate, Curtea aplică un control mai riguros^[82].

Totodată, textul comentat face trimitere la detenția „legală” a unei persoane. Așa cum am arătat, condiția legalității este o condiție sine qua non a oricăreia dintre privările de libertate reglementate de art. 5. Cu privire la aplicarea acestei condiții în cadrul paragrafului comentat, Curtea a statuat că orice privare de libertate prevăzută de acesta trebuie să respecte normele interne de fond și de procedură^[83] și, în același timp, să fie conformă cu scopul art. 5, și anume protejarea individului împotriva arbitrariului^[84]. Deși revine în primul rând autorităților naționale sarcina să interpreteze și să aplice dreptul intern, Curtea poate exercita un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern pertinent a fost într-adevăr respectat^[85]. Însă dreptul intern trebuie să aibă o anumită calitate și să respecte el însuși Convenția^[86].

De asemenea, privarea de libertate poate fi luată și de către o autoritate administrativă, nu neapărat de una judiciară. Totuși trebuie să existe un control judiciar ulterior și periodic, pe toată durata detenției, în conformitate cu dispozițiile art. 5 § 4^[87]. Prin urmare, ori de câte ori survin neregularități cu privire la menținerea privării de libertate, acestea sunt analizate din perspectiva art. 5 § 4^[88]. În schimb, atunci când problemele de nelegalitate există chiar de la luarea măsurii respective, analiza se face în temeiul art. 5 § 1 lit. e), iar Curtea nu mai consideră necesar să analizeze alte capete de cerere formulate de reclamant în legătură cu art. 5^[89].

În fine, orice privare de libertate dispusă în temeiul textului comentat trebuie să fie necesară, adică să fie singura măsură aptă să atingă scopul propus. Testul necesității este aplicat de Curte cu privire la orice excepție autorizată de art. 5 de la principiul libertății individuale. Cu toate acestea, în cazul privărilor de libertate dispuse în temeiul art. 5 § 1 lit. e), instanța europeană acordă o atenție particulară respectării acestei condiții pe care o menționează în cea mai mare parte a jurisprudenței în materie: „…detenția unei persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât se justifică numai în cazul în care alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și s-a constatat a fi insuficiente pentru a proteja persoana sau interesul public, ceea ce impune ca persoana în cauză să fie reținută. Acest lucru înseamnă că nu este suficient ca lipsirea de libertate să respecte legislația națională; trebuie să fie, de asemenea, necesară în circumstanțele date”^[90]. În aceeași ordine de idei, autoritățile naționale trebuie să motiveze detaliat în decizia de internare că reclamantul prezintă un pericol pentru sine însuși sau pentru alții^[91].

Dintre măsurile autorizate de art. 5 § 1 lit. e) față de cele cinci categorii de persoane vizate, cele care au generat cea mai bogată jurisprudență a Curții sunt privările de libertate ale alienaților.

Convenția nu definește noțiunea de „alienat” și nici Curtea nu a dat până în prezent o astfel de definiție. Reticența instanței europene în acest sens este vizibilă chiar în jurisprudența sa timpurie și este explicabilă prin caracterul evolutiv al acestei noțiuni în cadrul științelor medicale și prin schimbarea atitudinii generale față de aceste persoane^[92]. În Cauza Winterwerp, Curtea a statuat că termenul „alienat” nu poate primi o interpretare definitivă deoarece înțelesul său este într-o continuă evoluție pe măsură ce cercetarea în domeniul psihiatriei progresează, tratamentele devin mai flexibile, iar la nivelul societății apare o atitudine mai înțelegătoare față de pacienții cu probleme mintale. Cu toate acestea, având în vedere scopul principal al art. 5 – protecția împotriva arbitrariului – Curtea subliniază că lipsa unei definiții a termenului „alienat” nu trebuie să conducă la ideea că ar fi permisă detenția unei persoane doar pentru că opiniile sau comportamentul acesteia derogă de la normele general acceptate în societate^[93]. Deopotrivă, Curtea subliniază că, în interpretarea garanțiilor oferite de Convenție, ține cont de instrumentele și rapoartele oferite de dreptul internațional pertinent, de pildă Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități^[94] sau rapoartele Comitetului european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante^[95].

În locul unei noțiuni autonome de „alienat”, Curtea a dezvoltat trei condiții distincte pe care trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ orice detenție întemeiată pe art. 5 § 1 lit. e) a unei persoane cu tulburări psihice de către autoritățile naționale: în primul rând, alienarea trebuie să fie stabilită în mod justificat, în al doilea rând, tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea și, în al treilea rând, internarea nu poate fi prelungită dacă tulburarea respectivă nu persistă^[96]. În plus, detenția întemeiată pe acest text trebuie să se facă în anumite instituții. Deși art. 5 nu vizează în general locul și condițiile de detenție, Curtea a statuat că trebuie să existe o anumită legătură între temeiul privării de libertate și locul și condițiile de detenție. În principiu, detenția unei persoane cu afecțiuni psihice este legală în sensul art. 5 § 1 lit. e) doar dacă se face într-un spital, clinică sau altă instituție adecvată^[97].

Pornind de la aceste condiții, Curtea a statuat că o persoană poate fi privată de libertate în temeiul art. 5 § 1 lit. e) doar dacă un medic specialist a stabilit existența unei tulburări mintale suficient de grave pentru a fi necesară internarea nevoluntară într-o unitate medicală de specialitate în vederea acordării unui tratament adecvat^[98]. Mai ales când persoana în cauză nu are antecedente de tulburări psihice, evaluarea trebuie făcută de un medic psihiatru, consultarea de către un medic generalist nefiind suficientă^[99]. De regulă, consultul medical trebuie să aibă loc anterior privării de libertate. Totuși, în această materie statele dispun de o largă marjă de apreciere astfel încât, în situații urgente, în special când persoana în cauză se comportă violent, Curtea acceptă ca medicul expert să-și dea avizul imediat după arestare^[100].

Examenul medical trebuie să fie „riguros și complet” pentru a stabili dacă tulburarea psihică respectivă justifică sau nu internarea nevoluntară, cu alte cuvinte dacă această măsură este într-adevăr necesară^[101]. Tot în legătură cu problema necesității internării, Curtea a considerat că împrejurarea că reclamanta „a fost externată cu același diagnostic ca la internare ridică îndoieli serioase cu privire la necesitatea măsurii contestate în sensul art. 5 § 1 lit. e)”^[102]. Totodată, examenul medical trebuie să fie recent. Nu se poate lua decizia internării pe baza unei expertize medico-legale realizate cu mai mult timp în urmă^[103].

De asemenea, internarea nu poate fi menținută dacă persoana s-a vindecat sau dacă starea sa de sănătate s-a ameliorat astfel încât să nu mai justifice privarea de libertate. Totuși în astfel de cazuri este acceptată o oarecare prelungire a duratei internării pentru ca autoritățile să acționeze cu precauție și să realizeze un just echilibru între interesele individuale ale persoanei în cauză și necesitatea protecției comunității^[104].

De regulă, Curtea analizează îndeplinirea acestor condiții în cadrul verificării „legalității” internării persoanei afectate de tulburări psihice. Așa cum am arătat, aceasta presupune, pe de o parte, ca orice privare de libertate să respecte normele interne de fond și de procedură și, pe de altă parte, ca dreptul intern să aibă o anumită calitate și să fie el însuși conform cu exigențele convenționale. În jurisprudența sa relevantă cu privire la România, Curtea a sancționat nu numai nerespectarea de către autoritățile naționale a dreptului intern pertinent (reprezentat în principal de Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, dar și de dispozițiile pertinente din Codul penal și Codul de procedură penală), ci a constatat și anumite lacune ale acestuia.

În ceea ce privește nerespectarea dreptului intern, în Cauza C. B., Curtea a arătat că internarea reclamantului fusese nelegală pentru că inter alia nu exista în legea internă nicio durată minimă de internare de 14 zile în vederea efectuării expertizei psihiatrice, așa cum pretindea Guvernul însușindu-și poziția exprimată de spitalul respectiv^[105]. De asemenea, în Cauza Filip^[106], instanța europeană a constatat că ordonanța procurorului prin care se dispusese internarea medicală nu menționa elementele din care rezulta pericolul pe care reclamantul îl reprezenta pentru societate, deși potrivit art. 114 din Codul penal în vigoare la epoca faptelor aceasta era una dintre condițiile legale ale luării măsurii de siguranță a internării medicale^[107]. Tot în aceeași cauză, Curtea a constatat încălcarea legii interne și ca urmare a faptului că parchetul nu a sesizat comisia medicală competentă a aviza internarea în momentul dispunerii internării, așa cum impunea art. 162 din Codul de procedură penală anterior^[108]. În realitate, comisia respectivă a fost sesizată abia la o lună de la internare, iar raportul de expertiză a fost întocmit peste încă o lună, comisia recomandând de altfel în speță o măsură de siguranță neprivativă de libertate.

În ceea ce privește calitatea dreptului intern, Curtea a constatat în mai multe rânduri lacunele Legii nr. 487/2002 în special în ceea ce privește lipsa prevederii modalității concrete de comunicare a deciziei de internare: „Curtea arată că Legea nr. 487/2002 nu conținea la momentul comiterii faptelor nicio cerință cu privire la forma – scrisă sau orală – pe care trebuia să o aibă notificarea unei decizii de internare nevoluntară luate în temeiul art. 49 din lege persoanei respective sau reprezentantului său. Legea nu acorda niciun termen comisiei de control pentru a informa persoana în cauză și reprezentantul său despre decizia luată, nici nu obliga parchetul să le notifice decizia luată de comisia respectivă (…). Asemenea lacune prezintă pentru cel în privința căruia a fost luată o decizie de internare nevoluntară un risc real de a fi împiedicat să beneficieze de căile de recurs totuși eficiente și suficiente prevăzute de Legea nr. 487/2002, asemenea unui recurs întemeiat pe art. 54 din lege. De altfel, nu este surprinzător, având în vedere modul în care această lege este redactată, că niciun recurs întemeiat pe această dispoziție nu a fost încă introdus în fața instanțelor naționale de la 8 august 2002, data intrării în vigoare a legii”^[109]. Aceste critici au fost reluate de către instanța europeană și cu o altă ocazie^[110], când a arătat că lacunele legale cu privire la forma și modalitatea de comunicare a deciziei de internare nevoluntară creează riscul real pentru persoana vizată de a nu putea folosi împotriva deciziei respective căile de atac prevăzute de lege^[111].

Așa cum am arătat în prima parte a acestui studiu^[112], pentru a stabili dacă o persoană a fost „lipsită de libertatea sa”, Curtea nu face o evaluare abstractă, ci o analiză concretă a situației acelui individ, ținând cont de diferiți factori precum tipul, durata, efectele sau modalitatea de punere în aplicare a măsurii respective^[113]. În acest demers al Curții calificarea pe care statul o dă unei situații de fapt nu joacă un rol foarte important^[114]. Față de aceste reguli generale de conturare a noțiunii de „lipsire de libertate”, analiza Curții dobândește o anumită specificitate în cazul tipului de detenție la care se referă art. 5 § 1 lit. e): „În domeniul internării persoanelor cu tulburări psihice, noțiunea de „lipsire de libertate” cuprinde în același timp un aspect obiectiv, adică internarea unei persoane într-un spațiu restrâns pentru o perioadă de timp deloc neglijabilă, și un aspect subiectiv, care implică faptul că persoana în cauză nu și-a dat consimțământul în mod valabil la internare”^[115]. Prin urmare, în cazul textului comentat, Curtea face o analiză complexă, ținând cont atât de criteriile generale menționate, cât și de contextul particular al cauzei caracterizat de cele două aspecte – obiectiv și subiectiv – specifice privării de libertate a persoanelor „alienate”.

Un exemplu de aplicare a aspectului obiectiv îl oferă Cauza Atudorei. În demersul său de a stabili dacă reclamanta a fost lipsită de libertate pe parcursul internării în spitalul de psihiatrie, Curtea a considerat că ceea ce contează nu este atât împrejurarea dacă a fost sau nu blocată fizic în instituția respectivă, ci mai ales faptul că personalul medical a exercitat un control complet și efectiv prin intermediul medicamentelor și al supravegherii în ceea ce privește evaluarea, tratamentul, îngrijirea, șederea și mișcările reclamantei, precum și comunicațiile acesteia cu terțe persoane^[116].

O utilizare a criteriului subiectiv o întâlnim în Cauza C. B., unde Curtea a stabilit existența privării de libertate și lipsa consimțământului reclamantului pornind de la modul în care autoritățile au pus în executare ordonanța de internare într-o unitate psihiatrică: reclamantul a fost ridicat de agenții de poliție care i-au forțat ușa dimineața devreme și l-au încătușat pentru a-l conduce la secția de poliție iar ulterior la laboratorul medico-legal și la spital, în condițiile în care acesta nu comisese niciun gest violent^[117].

O problemă distinctă în procesul de verificare a consimțământului la internare o reprezintă situațiile când nu se poate stabili dacă persoana respectivă și-a dat sau nu acordul la internare, în schimb se probează existența consimțământului sau chiar cererea pentru internare din partea unor membri de familie. În general, în astfel de situații, Curtea a stabilit că voința soției reclamantului nu o înlocuiește pe a acestuia^[118].

Deopotrivă, în condițiile în care reclamanta era adultă, împrejurarea că internarea s-a făcut la cererea mamei sale nu poate complini lipsa consimțământului reclamantei, cu atât mai mult cu cât mama sa nu fusese numită pentru a acționa ca reprezentantul ei legal^[119].

Persoanele cu tulburări psihice supuse procedurii de internare nevoluntară trebuie să se bucure de mai multe garanții de procedură împotriva arbitrariului, precum dreptul de a avea acces la o instanță de judecată și de a fi ascultat personal sau prin reprezentant. De asemenea, trebuie să beneficieze de asistență juridică efectivă în cursul procedurilor judiciare în legătură cu internarea sa. Aceste garanții vor fi examinate mai târziu^[120], cu ocazia analizei art. 5 § 4 din Convenție.

Jurisprudența Curții cu privire la detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alcoolic, toxicoman sau vagabond este mult mai puțin dezvoltată decât cea privind internarea persoanelor ce suferă de boli psihice. Sunt destul de rare situațiile când instanța europeană a pronunțat hotărâri pe fondul unor astfel de cauze, astfel încât regulile dezvoltate în materie sunt relativ sumare.

În legătură cu prima categorie, încă de la început trebuie precizat că organele Convenției nu au dat până în prezent o definiție noțiunii de „boală contagioasă”, acestea preferând ca, în jurisprudența lor, să facă referire la dispozițiile legale pertinente din dreptul intern, în măsura în care acestea nu sunt contrare Convenției^[121]. În schimb, Curtea a stabilit că detenția unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă este în conformitate cu exigențele art. 5 § 1 lit. e) doar dacă măsura respectivă îndeplinește în mod cumulativ două criterii distincte. În primul rând, trebuie ca boala contagioasă respectivă să reprezinte un pericol pentru sănătatea sau siguranța publică. În al doilea rând, măsura privativă de libertate trebuie să reprezinte ultima ratio pentru prevenirea răspândirii bolii, cu alte cuvinte autoritățile naționale să analizeze și posibilitatea luării unor măsuri mai blânde, dar să ajungă la concluzia că acestea sunt insuficiente pentru protecția interesului public în cazul respectiv^[122].

Referitor la detenția unui alcoolic sau toxicoman, jurisprudența Curții este la fel de limitată. Este evident că, dacă o persoană aflată sub influența alcoolului sau drogurilor a comis o infracțiune, aceasta poate fi privată de libertate în temeiul art. 5 § 1 lit. c).

Așadar, în principiu, detenția prevăzută de textul de lege comentat se dispune pentru situațiile când persoana respectivă nu a săvârșit o infracțiune, scopul măsurii fiind acela de a-i proteja pe ceilalți contra comportamentului alcoolicului sau toxicomanului ori de a-i acorda îngrijiri și tratament chiar persoanei respective. Însă termenul „alcoolic” utilizat în textul comentat nu se referă la o persoană aflată într-o stare clinică de alcoolism, ci are un înțeles autonom, dezvoltat inițial de Curte în Cauza Witold Lidwa^[123] și folosit în jurisprudența ulterioară. „… din perspectiva articolului 5 § 1 lit. e) din Convenție, persoanele care nu sunt diagnosticate din punct de vedere medical ca alcoolici, dar al căror comportament sub influența alcoolului pune în pericol ordinea publică sau pe ei înșiși, pot fi reținute pentru protecția publicului sau pentru protecția propriilor lor interese, precum sănătatea sau siguranța personală. În același timp, acest lucru înseamnă că articolul 5 § 1 lit. e) din Convenție nu permite detenția unei persoane doar pentru consumul de alcool”^[124].

În fine, nici cu privire la detenția unui „vagabond” nu există o jurisprudență dezvoltată a organelor Convenției. Curtea nu a dat până în prezent o definiție acestui termen, ci a preferat să se refere la dispozițiile pertinente din dreptul național^[125]. Spre exemplu, în Cauza De Wilde, Ooms și Versyp a luat în considerare definiția utilizată de art. 347 din Codul penal belgian potrivit căruia „vagabonzii sunt cei care nu au nici domiciliu cert, nici mijloace de subzistență și care nu exercită în mod obișnuit nicio meserie sau profesie”. Curtea a statuat că dacă cele trei condiții speciale menționate sunt îndeplinite în mod cumulativ atunci persoana respectivă intră în sfera de aplicare a art. 5 § 1 lit. e)^[126].