Dreptul la libertate și la siguranță. Comentariul articolului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Partea a II-a – articolul 5 § 1 lit. c), d), e) și f)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În temeiul art. 5 § 1 lit. c), o persoană poate fi arestată preventiv dacă există „motive verosimile” de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau dacă există „motive temeinice” pentru a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după ce a săvârșit-o^[37]. Cele două expresii utilizate de acest paragraf – „motive verosimile” și „motive temeinice” – presupun că în oricare dintre cele trei situații menționate mai sus trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că persoana vizată a săvârșit o infracțiune sau se pregătește să săvârșească una. În jurisprudența Curții, s-a menționat că suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune „presupune existența unor fapte sau informații care ar convinge un observator obiectiv că persoana vizată ar putea să fi comis o infracțiune”^[38].

Caracterul rezonabil al suspiciunii se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dar standardul probatoriu solicitat este inferior nu numai standardului cerut pentru a justifica o condamnare a persoanei, ci și celui necesar pentru a pune sub acuzare o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni^[39]. Este normal să fie așa din moment ce măsura preventivă se poate lua în timpul urmăririi penale tocmai pentru audierea persoanei respective. În plus, în această fază procesuală se completează probatoriul chiar și după momentul arestării, atunci când persoana se află în custodia autorităților iar, ulterior, se decide punerea sub acuzare și eventual trimiterea în judecată a persoanei arestate. De altfel, pentru ca arestarea să fie conformă acestui articol nu este nevoie neapărat ca cel arestat să fie pus sub acuzare sau trimis în judecată^[40]. În cursul urmăririi penale pot fi confirmate sau infirmate suspiciunile avute în momentul luării măsurii preventive. Ceea ce contează pentru a fi îndeplinite exigențele articolului comentat este ca „suspiciunea rezonabilă” să fi existat când a fost dispusă arestarea^[41]. În contextul acestei discuții, trebuie precizat că în actuala reglementare a măsurilor preventive în dreptul român, doar reținerea poate fi dispusă și cu privire la suspect. Celelalte măsuri privative de libertate – arestarea preventivă și arestul la domiciliu – nu pot fi luate decât dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva persoanei vizate, cu alte cuvinte dacă aceasta a fost pusă sub acuzare dobândind astfel calitatea de inculpat. În schimb, în Codul de procedură penală anterior, era permisă nu numai reținerea, ci și arestarea preventivă pentru maximum 5 zile a „învinuitului”, adică a persoanei față de care nu se pusese în mișcare acțiunea penală, deci care nu fusese pusă sub acuzare.

În altă ordine de idei, așa cum am arătat, o persoană poate fi arestată preventiv dacă există „motive verosimile” de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau dacă există „motive temeinice” pentru a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după ce a săvârșit-o. În doctrină s-a remarcat faptul că aceste trei situații prevăzute de art. 5 § 1 lit. c) nu includ ca temei pentru arestare pericolul de influențare a probelor^[42], cu toate că în mod tradițional în sistemele de drept naționale acesta este un motiv distinct de arestare. Totuși, Curtea pare să considere că încercarea de influențare a probelor ar echivala cu existența suspiciunii rezonabile că persoana în cauză a săvârșit infracțiunea.

În Cauza Burzo, reclamantul fusese arestat pentru că înregistrările convorbirilor sale telefonice demonstrau că acesta încercase să influențeze martorii. Curtea a fost de acord cu aceste motive furnizate de autoritățile naționale și a considerat că art. 5 § 1 lit. c) nu a fost încălcat în cauză, reținând că: „ (…) atunci când au procedat la arestarea și la deținerea reclamantului, autoritățile s-au întemeiat pe înregistrările comunicațiilor telefonice ale acestuia, din care rezulta că încercase să influențeze martorii. Însă astfel de înregistrări erau suficiente pentru a convinge un observator că reclamantul ar fi putut săvârși infracțiunea”^[43].

Împrejurarea că existența motivelor verosimile se deduce din circumstanțele concrete ale cauzei face ca rolul instanțelor naționale să fie preponderent, fiind foarte greu pentru o instanță internațională să se asigure că art. 5 § 1 lit. c) este aplicat tot timpul cu bună-credință de către autoritățile naționale^[44]. Totuși, chiar și în această situație, Curtea a reafirmat și cu privire la acest paragraf funcția sa de control al aplicării de către instanțele naționale a dreptului intern pertinent. „Deși autoritățile naționale, în special instanțele judecătorești, sunt, în primul rând, competente să interpreteze și să aplice dreptul intern, totuși, dacă nerespectarea dispozițiilor legale interne reprezintă, în același timp, o încălcare a articolului 5 alineat 1 din Convenție, Curtea poate și trebuie să exercite funcția sa de control asupra respectării dreptului național”^[45]. De altfel, așa cum am arătat, acest rol al Curții este valabil pentru toate cazurile de privare de libertate prevăzute de art. 5 § 1, nu numai pentru lit. c).

Consecventă cu acest rol și ținând cont de garanția împotriva arbitrariului pe care o conferă existența unor motive verosimile în sensul obiectiv precizat anterior, Curtea a impus respectarea acestei condiții chiar și în cauzele penale complexe unde autoritățile naționale au întâmpinat dificultăți deosebite, precum lupta împotriva terorismului sau combaterea corupției. Astfel, cu privire la terorism, Curtea a reținut următoarele: „…criminalitatea teroristă intră într-o categorie specială. În fața riscului unor suferințe și pierderi de vieți omenești, poliția este obligată să acționeze cu cea mai mare celeritate pentru verificarea informațiilor sale, precum și a informațiilor care provin de la sursele secrete. Mai mult decât atât, adeseori poliția poate aresta un prezumat terorist în temeiul unor date fiabile, dar care nu pot fi dezvăluite celui suspectat sau prezentate instanței de judecată în susținerea acuzării fără a pune în pericol sursa. Potrivit poziției Guvernului, dificultățile inerente cercetării și urmăririi infracțiunilor legate de terorism în Irlanda de Nord împiedică întotdeauna aprecierea potrivit acelorași criterii obligatorii pentru infracțiunile de tip clasic a «rezonabilității» suspiciunilor care motivează atari arestări. Cu toate acestea, necesitatea de a combate criminalitatea teroristă nu ar putea justifica extinderea noțiunii de «rezonabilitate» până la atingerea în substanță a garanției asigurate de art. 5 § 1 lit. c)”^[46]. Deopotrivă, Curtea a statuat necesitatea existenței unor motive obiective de arestare, conforme textului convențional analizat, și în cauzele penale care au drept obiect infracțiuni de corupție: „Curtea este conștientă de constrângerile unei anchete penale și nu neagă complexitatea procedurii declanșate în speță având de a face cu necesitatea unei strategii unitare puse în aplicare de către un singur procuror și prin intermediul unor acte realizate într-o singură zi, într-o cauză de mare amploare, care implică un număr semnificativ de persoane. De asemenea, nu contestă faptul că fenomenul corupției constituie un flagel endemic ce subminează încrederea cetățenilor în instituții și înțelege că autoritățile naționale trebuie să dea dovadă de fermitate față de persoanele răspunzătoare. Cu toate acestea, combaterea flagelului nu poate justifica, în materie de libertate, recurgerea la acte arbitrare și existența unor zone de non-drept acolo unde există o lipsire de libertate”^[47].

Prin urmare, noțiunea de „suspiciune rezonabilă” astfel cum a fost definită de Curte este foarte importantă pentru apărarea dreptului la libertate și siguranță în cursul procesului penal. Așa cum am văzut, ea impune autorităților naționale să demonstreze existența anumitor motive obiective – fapte sau informații – care să conducă la bănuiala rezonabilă că acea persoană ar fi comis o „infracțiune” – noțiune autonomă definită de Curte, așa cum am remarcat anterior. Această obligație a autorităților naționale există ori de câte ori o persoană este reținută sau arestată preventiv, indiferent de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracțiunii sau de interesul public ce se dorește apărat.

Totuși, condiția impusă de art. 5 § 1 lit. c) este destul de largă: nu se menționează o limită de timp a privării de libertate^[48], iar măsura respectivă pare că se poate dispune în legătură cu săvârșirea oricărei infracțiuni, indiferent dacă este pedepsită cu închisoarea sau cu amenda^[49].

Această situație, potențial periculoasă pentru libertatea individuală, este însă contrabalansată atât de alte dispoziții convenționale (precum art. 5 § 3), cât și de necesitatea respectării normelor de drept intern care reglementează condițiile de luare a măsurilor privative de libertate în cursul procesului penal și care, de regulă, sunt stricte și adaptate condițiilor fiecărui sistem național de drept în parte^[50]. Existența unor „motive verosimile” în sensul precizat anterior reprezintă, așadar, doar una dintre condițiile care trebuie îndeplinite într-un caz concret pentru ca o persoană să poată fi privată de libertate în cursul procesului penal. Respectarea dreptului intern pertinent este o condiție suplimentară, prevăzută expres de art. 5 § 1, care vine să completeze existența unor „motive verosimile”. Îndeplinirea conjugată a acestor două condiții este verificată de către Curte, așa cum am arătat.

Astfel, în Cauza Pantea, Curtea a constatat încălcarea art. 5 § 1 lit. c) din această perspectivă. Reclamantul a fost arestat, printr-o ordonanță a parchetului, pe motiv că se sustrăsese urmăririi penale, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Curtea de Apel Oradea a stabilit ulterior în speță că arestarea a fost dispusă cu încălcarea normelor interne imperative deoarece reclamatul nu s-a sustras, ci a dat curs convocărilor parchetului, iar în ordonanța de arestare nu au fost menționate motivele care demonstrau pericolul pentru ordinea publică al lăsării în libertate^[51]. De altfel, practica parchetelor românești de a nu motiva ordonanțele de arestare, în perioada când aveau competența de a dispune o astfel de măsură preventivă, a fost sancționată de Curte și în alte cauze ulterioare^[52], instanța europeană constatând expres că aceasta era o practică obișnuită^[53].

Un aspect de legalitate care ține în mod special de art. 5 § 1 lit. c) se referă la durata privării de libertate. Pe de o parte, chiar dacă textul comentat nu conține o dispoziție expresă în acest sens, principiul legalității nu permite privarea de libertate pe o durată nedeterminată^[54]. În acest mod, Curtea a considerat că existența unor perioade ale privării de libertate neacoperite expres de hotărârea unei instanțe ori arestarea unei persoane printr-o hotărâre judecătorească în care nu se prevede nicio limită de timp a privării de libertate constituie o încălcare a art. 5 § 1 lit. c)^[55]. Spre exemplu, în Cauza Konolos, Curtea a stabilit că este contrară art. 5 § 1 o hotărâre a Curții Supreme de Justiție prin care se trimisese cauza spre rejudecare la instanța de fond și se menținuse măsura arestării preventive fără însă să se precizeze durata pentru care se menține^[56]. În schimb, instanța europeană a apreciat că acest articol nu instituie nicio obligație pentru state de a impune o limită generală maximă de timp pentru privarea de libertate ca urmare a arestului preventiv^[57] sau a arestului la domiciliu. Astfel, în Cauza Dobrilă și Vodislav, Curtea a considerat că nu constituie o încălcare a art. 5 § 1 inexistența în dreptul român, la epoca faptelor, a unei norme care să prevadă o durată maximă totală pentru arestul la domiciliu în cursul judecății în fond^[58].

Pe de altă parte, având în vedere necesitatea eliminării oricărei privări de libertate arbitrare, executarea cu întârziere a unei hotărâri de punere în libertate reprezintă o violare a acestui articol. Curtea analizează cu atenție orice întârziere în executarea unei astfel de hotărâri și incumbă Guvernului sarcina de a explica în detaliu faptele relevante și motivele întârzierii. În Cauza Bivolaru, instanța europeană a reținut încălcarea art. 5 § 1 lit. c) prin faptul că hotărârea Curții de Apel București de punere în libertate a reclamatului a fost pusă în executare după circa nouă ore de la pronunțarea acesteia, iar Guvernul nu a fost în măsură să ofere explicații convingătoare pentru această întârziere^[59]. O încălcare mai gravă a art. 5 § 1 lit. c) din perspectiva duratei măsurii a fost constatată de Curte în Cauza Pantea, speță în care menținerea reclamantului în stare de arest după expirarea mandatului de arestare preventivă, fără ca acesta să fie prelungit, a fost declarată ilegală chiar de către o instanță națională care a constatat încălcarea normelor interne imperative^[60].

3. Art. 5 § 1 lit. d) – detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau detenția sa legală, în vederea aducerii sale în fața autorității competente

Acest paragraf prevede două situații speciale de privare de libertate a minorilor: detenția legală a unui minor pentru educația sa sub supraveghere și detenția legală a unui minor pentru aducerea sa în fața autorității competente. Însă, așa cum s-a arătat în doctrină, acestea nu sunt singurele cazuri când un minor poate fi lipsit de libertate^[61]. De pildă, este posibil ca un minor să fie deținut în temeiul unei hotărâri judecătorești, conform art. 5 § 1 lit. a) sau să fie arestat preventiv, atunci când sunt motive verosimile că a săvârșit o infracțiune, în temeiul art. 5 § 1 lit. c). De altfel, Curtea a menționat expres că art. 5 § 1 lit. d) nu constituie singurul temei legal pentru privarea de libertate a minorilor, arătând că reprezintă doar un exemplu specific, dar nu exhaustiv, de deținere a persoanelor minore^[62].

Particularitatea acestui paragraf constă în faptul că, în principiu, se referă la motive de privare de libertate a minorului care nu au legătură directă cu procesul penal. Într-adevăr, în acest caz, minorul este privat de libertate pentru asigurarea educației sale sub supraveghere sau pentru protecția sa, spre exemplu prin preluarea dintr-un mediu ostil. Așadar, art. 5 § 1 lit. d) conferă statului puteri mai extinse pentru a priva de libertate minorii în vederea educării sau protejării lor^[63].

Ca și în cazul celorlalte paragrafe, și art. 5 § 1 lit. d) prevede condiția „legalității” detenției, condiție analizată global în prima parte a acestui studiu^[64]. În esență, ea presupune ca privarea de libertate să fie conformă cu dreptul intern, iar acest drept trebuie să îndeplinească anumite condiții de accesibilitate și previzibilitate.

În temeiul acestui paragraf, pornind de la Rezoluția (72) 29 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei în care se recomanda statelor membre să reducă vârsta majoratului la 18 ani, fosta Comisie și Curtea au creat o noțiune autonomă de „minor” aplicabilă ori de câte ori se pune problema incidenței art. 5 § 1 lit. d). În Cauza X împotriva Elveției, fosta Comisie a considerat deja că termenul „minor” folosit în textul comentat desemnează o noțiune de sine stătătoare care include persoanele ce nu au împlinit încă 18 ani. De altfel, în niciunul din statele membre ale Convenției vârsta când o persoană devine majoră nu este mai mică de 18 ani^[65]. În acest fel, vârsta devine unicul criteriu pentru conturarea acestei noțiuni autonome. În Cauza Koniarska, Curtea a considerat că în definirea noțiunii respective în contextul art. 5 § 1 lit. d) ceea ce contează este vârsta persoanei în cauză, nu împrejurarea dacă mai era sau nu obligată să urmeze o formă de învățământ. În speța respectivă s-a reținut că art. 5 § 1 lit. d) continuă să se aplice chiar dacă reclamanta, în vârstă de 17 ani, nu mai avea obligația, conform dreptului intern, să frecventeze o formă de învățământ. Curtea subliniază că textul convențional comentat se referă la detenția „minorilor”, nu la detenția persoanelor supuse învățământului obligatoriu^[66].

Prima ipoteză prevăzută de art. 5 § 1 lit. d) se referă la „detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere”. Așa cum am arătat mai sus, la începutul acestei secțiuni, scopul privării de libertate este interesul superior al minorului, acela de a primi o educație adecvată. Măsura nu trebuie luată neapărat de către o instanță de judecată, ea putând fi dispusă și de către o autoritate administrativă competentă^[67]. Însă, fiind vorba de o privare de libertate, minorul trebuie să aibă acces la o instanță de judecată competentă să statueze asupra legalității măsurii, în temeiul art. 5 § 4.

Prin „educație sub supraveghere”, în sensul textului comentat, Curtea nu înțelege neapărat o formă de educație clasică, rigidă, care presupune predarea în clasă. În cazul unui minor aflat în grija autorităților locale, educația sub supraveghere trebuie să includă exercitarea de către autorități a drepturilor părintești în beneficiul și pentru protecția persoanei respective^[68]. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere că scopul privării de libertate în temeiul art. 5 § 1 lit. d) nu poate fi altul decât asigurarea educației minorului. Prin urmare, chiar dacă nu se cere o educație în sistem clasic, totuși autoritățile trebuie să demonstreze că minorul aflat în detenție a primit în mod constant lecții în conformitate cu programa școlară normală astfel încât să fie evitate lacunele în educație. De pildă, în Cauza Blokhin, Curtea a considerat că internarea minorului într-un centru de detenție a avut un scop disciplinar, și nu unul educațional, chiar dacă persoana privată de libertate a fost integrată și în anumite activități educative^[69]. Curtea și-a întemeiat această jurisprudență nu numai pe prevederile Convenției, ci a făcut trimitere și la alte instrumente de drept internațional pertinente, adoptate atât în cadrul Consiliului Europei^[70], cât și la nivelul Organizației Națiunilor Unite^[71]. Așadar, un centru de detenție pentru minori nu poate fi considerat că asigură educația sub supraveghere dacă nu se desfășoară activități didactice în acel loc^[72]. Pentru a îndeplini această condiție, centrul respectiv trebuie să fie dotat cu o infrastructură adecvată pentru procesul educațional^[73], iar statul se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru organizarea sistemului respectiv. De exemplu, în Cauza D. L. împotriva Bulgariei, Curtea a constatat că, în timpul detenției, reclamanta a urmat o programă școlară, că și-a remediat dificultățile de învățare, că a obținut rezultate școlare suficiente pentru a promova clasa și că a primit în final o calificare profesională care mai târziu îi va permite reintegrarea în comunitate. Aceste elemente au fost considerate suficiente de către Curte pentru a stabili că statul a respectat art. 5 § 1 lit. d). Instanța europeană nu a considerat necesar să analizeze în mod mai aprofundat posibilele probleme ale sistemului de învățământ instituit la nivel național pentru minorii aflați în detenție, considerând că acesta intră în marja de apreciere a statului pârât^[74]. În fine, Curtea a considerat că poate fi acceptată, din perspectiva condițiilor impuse de art. 5 § 1 lit. d) și privarea scurtă de libertate a minorului, chiar fără școlarizare, privare de libertate care însă trebuie să aibă drept scop transferul său într-o instituție de învățământ cu regim închis sau deschis^[75].

A doua ipoteză prevăzută de art. 5 § 1 lit. d) se referă la detenția legală a unui minor „în vederea aducerii sale în fața autorității competente.” Sensul acestei dispoziții nu este foarte clar. Din studiul lucrărilor pregătitoare ale Convenției rezultă că această ipoteză nu fusese inclusă în varianta inițială a textului, însă a fost adăugată ulterior pentru a fi utilizată în vederea aducerii minorilor în fața instanțelor de judecată în cadrul unor proceduri civile sau administrative ori pentru a-i prelua dintr-un mediu dăunător^[76].

Totuși fosta Comisie a considerat că această ipoteză poate fi utilizată și pentru detenția unui minor în vederea întocmirii unui raport de expertiză medicală în cadrul unei investigații penale inițiate contra sa^[77]. Trebuie subliniat că utilizarea acestui text în cadrul procedurilor penale presupune riscuri din moment ce el nu conține garanțiile oferite de art. 5 § 1 lit. c)^[78]. Prin urmare, apreciem că această a doua ipoteză a art. 5 § 1 lit. d) ar trebui utilizată doar atunci când se urmărește interesul superior al minorului.