Discursul doamnei Claudia Ana Moarcăș cu ocazia GALEI PREMIILOR ŞTIINŢIFICE ALE UNIUNII JURIŞTILOR DIN ROMÂNIA

Domnule președinte al Uniunii Juriștilor din România,

Doamnă prof. univ. dr. (fost judecător) Evelina Oprina,

Domnule avocat Gheorghe Gheorghiu,

Distins auditoriu,

Îngăduiți-ne să începem prin a adresa felicitările și urările noastre de mult succes tuturor autorilor care astăzi au fost premiați.

I. Suntem deosebit de onorate de acordarea acestui premiu pe care dați-mi voie să îl consider un îndemn de a îmbunătăți mai departe ceea ce eu fac de câteva decenii, iar Lidia de câțiva ani. Anume să ne îndrumăm studenții, masteranzii și doctoranzii către înțelegerea culturii juridice astfel încât să fie Oameni buni și drepți ai societății.

Suntem, totodată, convinse așa cum spunea Churchill că: „succesul nu este definitiv; iar eșecul nu este fatal. Curajul de a continua este ceea ce contează”.

II. Recunoștința noastră se îndreaptă acum și aici către cea dintâi – proaspătul director editorial al Universului Juridic – căreia i-am încredințat proiectul acestei cărți, care a citit-o, a crezut în noi, a promovat-o și a luptat cu profesionalism și credință pentru ca această carte ,,dincolo de limitele cu care piața de carte juridică era obișnuită” cum a calificat-o să aducă încă un premiu editurii Universul Juridic. Îți mulțumim, Evelina, cinste ție pentru frumusețea formei prezentării izvorâtă din profunzimea fondului ocupației care te-a consacrat.

Adresăm sincere mulțumiri editurii Universul Juridic, în special doamnelor Mihaela Cîrstea, doamnei redactor Andreea Savu, doamnei tehnoredactor Flori Ivana și autorului coperții domnul Adrian Leahu fără al căror sprijin și implicare această frumoasă carte nu ar fi văzut lumina zilei, iar astăzi noi două – nu am fi fost aici împreună cu dumneavoastră în această calitate de premiate.

III. Pentru noi premiul reprezintă o provocare, legătura dintre starea lucrurilor de acum în cultură și educație și cea către care năzuim. În acest context este inevitabilă reamintirea îndemnului lansat de Titu Maiorescu: „să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuiesc descurajate de la viața publică a unui popor, și cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase.”

Maiorescu susținea în continuare: „Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură.”

Argumentul maiorescian este inatacabil:

„Căci dacă facem altfel, atunci producem un șir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puțin lung fără fondul lor propriu. […] (Î)n acest timp formele se discreditează cu totul în opinia publică și întârzie chiar fondul, ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în viitor și care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor desprețuit.”

Ne este bine cunoscută această formulă. Și nu pentru că am învățat-o, cel puțin cei din generația mea, încă în liceu. Ci pentru că avem de-a face cu manifestările sale acum, la peste un secol și jumătate de când a fost lansată.

Fondul invocat de Maiorescu este, acum, în stadiul unei tranziții – termenul a ajuns să semene cu o monedă calpă, lucioasă pe dinafară și goală de conținut – noi am realizat că suntem, de fapt, într-o tranziție mult mai mare, mult mai complexă, mult mai solicitantă, în „Marea trecere”, cum ar zice Lucian Blaga. În sine, tranziția înseamnă și că ne îndreptăm spre ceva nou, ceva care nu ne este familiar, ceva care este posibil, chiar firesc, să ne îngrijoreze, tocmai pentru că ne este mai puțin cunoscut.

Însă această situație nu justifică exacerbarea rolului formelor înfățișate drept adaptare la acest „nou”. Concret, și concentrat pe domeniul în care muncim și trăim, inventarea de materii așa-zis „noi” alăturând termeni care trimit, într-adevăr, la domenii noi, însă al căror conținut este departe de a fi limpezit, înseamnă exact ceea ce îndemna Maiorescu să fie evitat.

Îmi veți îngădui să insist puțin cu două observații în domeniul educării juriștilor, actuali și viitori, deopotrivă:

Prima este că dreptul este ceva viu. Pentru că efectele sale, ca și lipsa acestora, au impact direct asupra vieții. Prin urmare, acest impact trebuie (re)gândit, deoarece este imposibilă învățarea pe de rost a vieții, ca și a dreptului.

A doua constatare privește diversitatea specifică a vieții, a domeniilor în care se manifestă. Așadar, nici un domeniu nu este mai presus decât altul, toate se leagă unele de altele și împreună evoluează ca un sistem.

Sunt departe de a-mi imagina că aceste observații sunt originale. Sunt convinsă, de altfel, că le-ați făcut și dumneavoastră.

Motivul care mă determină să le reamintesc aici și acum este că, în educarea juriștilor despre care vorbeam, este imperativă dărâmarea silozurilor construite între domenii astfel încât cunoștințele, experiențele bune și erorile să fie accesibile tuturor.

Sunt convinsă că provocările există pentru a fi depășite, pentru a fi rezolvate – și nu oricum, ci bine și durabil. Cinstea pe care ne-ați făcut-o acordându-ne premiul de astăzi ne încurajează să urmăm acest drum.

IV. Cu permisiunea dumneavoastră, dedicăm acest premiu memoriei taților noștrii Octavian Moarcăș și Constantin Lupu, de la care am moștenit cele mai de preț averi: coloana vertebrală și tăria de caracter; credința în valorile și identitatea națională; curajul, cinstea și priceperea; curățenia morală și iubirea pentru acel fond care dă adevăratele forme și lasă urme pe care să pășească generațiile viitoare.

***

Vă mulțumim, stimați membri ai juriului încă o dată, pentru onoarea făcută care înseamnă că v-am câștigat definitiv ca susținători ai misiunii și credințelor noastre, tuturor pentru răbdarea de a mă fi ascultat și încheiem dorindu-vă astăzi când se aniversează Constituția și duminică ziua internațională a drepturilor omului la mulți ani și sărbători fericite binecuvântate cu toate cele minunate!