„Să fii chiar şi atunci când nu mai eşti”

21 oct. 2022
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
311 views

Evelina Oprina: Vă mulțumesc, stimată doamnă Profesor, pentru deschiderea și bucuria cu care ați acceptat să acordați un interviu pentru cititorii Revistei române de jurisprudență, revistă care în anul 2022 este dedicată memoriei Profesorului univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu.

Ca o apropiată colaboratoare a Profesorului Viorel Mihai Ciobanu, care este cea mai vie impresie pe care o păstrați și astăzi despre personalitatea acestuia?

Claudia Ana Moarcăș: Înainte de a vă răspunde la întrebare, permiteți‑mi să îi salut pe cititorii Revistei Române de Jurisprudență, să vă felicit pentru inițiativă și să vă mulțumesc pentru ocazia pe care mi‑o oferiți – în calitate de debitor – de a îmi „revendica” o obligație reală, naturală, pozitivă și determinată „de a da” și „de a face”, izvorâtă dintr‑un act, și, mai ales, un fapt juridic, fără pretenția de a produce efecte juridice. Convenția care a generat această obligație o reprezintă cinstirea memoriei celui care a fost pentru mine Profesorul, Decanul și Omul Viorel Mihaiu Ciobanu.

Născut sub semnul Săgetătorului, în Huedin, o localitate mică, dar minunată din județul Cluj, m‑a îndrumat în adevărata școală a vieții cu blândețe, cunoaștere și iubire. Totul a început cu seminarele de drept procesual civil din semestrul I anul patru, titular de curs fiind prof. univ. dr. Savelly Zilberstein, urmate de cursurile de procedură civilă din semestrul II. În perioada în care a fost Decan al Facultății, am avut privilegiul unic să lucrez direct cu dânsul și am încercat să dezvoltăm un real spirit al dreptății și o școală de drept autentică. Toate acestea m‑au determinat să îl admir, mai întâi, apoi să îl îndrăgesc și să sfârșesc iubindu‑l necondiționat și neîncetat.

Într‑o frază care să exprime esența celor înfăptuite de Profesor aș spune SĂ FII chiar și atunci când nu mai ești. Este nu doar impresia, amintirea, ci realitatea vie pe care și dumneavoastră o confirmați prin acest demers.

Esti avocat, magistrat, notar, executor judecatoresc, practician in insolventa sau consilier juridic? Atunci ai nevoie de pachetul Alpha Bank dedicat profesionistilor

 Evelina Oprina: Știu că Profesorul vă aprecia în mod deosebit și se sfătuia cu dumneavoastră în diverse chestiuni juridice. Era Profesorul impunător, greu de convins, inflexibil sau dimpotrivă era deschis, ascultător al părerilor și gândurilor altora?

Claudia Ana Moarcăș: Am să vă rog să consimțiți la mărturisirea ce urmează să vi‑o fac, și să o primiți sub aceste condiții speciale pe care mi le‑a sădit și cultivat în suflet și în cuget: eu sunt singura responsabilă pentru atitudinea mea, care îmi influențează și determină acțiunile; să doresc să pot a‑i schimba pe cei din jurul meu doar influențându‑i spre cunoaștere, cinste, demnitate și respect; iubirea este cea mai puternică armă de partea binelui.

În fața dumneavoastră astăzi voi mărturisi pentru prima dată ce a însemnat pentru mine profesorul universitar dr. Viorel Mihaiu Ciobanu, cu speranța că cei care ne vor citi vor urma învățăturile de care am avut parte și pe care am datoria morală să le transmit mai departe: un profesor dedicat – așa cum a fost omul despre care vorbim – are dorul intern de a împărtăși și altora, de a nu ține sub obroc făclia cunoștințelor și roadelor adunate, ci de a o pune pe masă astfel încât școala să rămână mereu pământ roditor. Un profesor adevărat răspândește semințele cunoașterii în cugetele celorlalți, luminează sufletul tinerilor și le călăuzește pașii în cel mai adânc întuneric al oricăror vremuri, pe calea devenirii lor, întărindu‑le caracterul, sporindu‑le identitatea, ținându‑i mereu treji, conștienți de rădăcinile lor pentru că lumina dezvăluie imaginea adevărată a realității.

Profesorul Ciobanu a întruchipat profesorul adevărat care ne îndemna prin cuvinte să iubim credința, valorile, cultura, libertatea, izvorâte din conștiința sa ardeleană profundă. Un profesionist desăvârșit, iubitor de neam și patrie, cunoscător al tainei omului era inflexibil, exigent și de neînduplecat în fața minciunii, a nedreptății, a distrugerii și imposturii. Era de o sensibilitate pe măsura staturii sale impunătoare și avea o calitate pe care nu am mai întâlnit‑o în Facultate de la dispariția sa: unea oamenii în jurul valorilor, culturii și adevărului pentru a construi împreună.

Ceea ce am învățat de la Profesorul Ciobanu m‑a determinat să‑mi fac legăminte cu mine însămi:

Să fiu mereu un mesager al adevărului și al iubirii; să nu mă trădez niciodată, nici pe mine, nici pe ceilalți; să nu uit că nimeni nu este perfect; să pun întrebări pentru a nu clădi pe presupuneri și fiu clară și cât mai precisă pentru că acestea îți oferă imunitate în interacțiunea cu tine însuți și cu alții în fața atacurilor nedrepte; să am propria voce a cunoașterii și convingerea că nici una dintre realitățile virtuale nu constituie adevăruri; să adun și să dăruiesc tot ce găsesc mai bun în cunoaștere pentru că nimeni nu se naște învățat și este singurul lucru pe care îl pot face cât timp sunt vie, pentru că mă schimb tot timpul, iar ce ai mai bun se schimbă, de asemenea, de la un moment la altul; să fiu sceptică cumpătată și să învăț să ascult și să pun credința în mine responsabilă pentru ceea ce spun, nu pentru ceea ce înțeleg ceilalți; să fiu conștientă mereu de puterea gândului, a vieții și iubirii.

Toate legămintele acestea sunt clădite pe ceea ce pot defini drept trăsăturile celui pe care îl comemorăm astăzi – cu recunoștință, prețuire, respect și mulțumire – un cercetător asiduu, o personalitate strălucită a învățământului superior juridic; mai mult, cel mai înzestrat OM, desăvârșit, înțelept și riguros PROFESOR, care mi‑a format gândirea juridică, mi‑a modelat personalitatea făcându‑mă conștientă de valoarea creativității, a libertății mele ca persoană. M‑a învățat însemnătatea muncii adevărate care să mă sprijine să îmi găsesc și să‑mi urmez vocația, ca imperativ al personalității mele, să îmi afirm individua­litatea în direcția originalității specifice pentru ca astăzi, în fața dumneavoastră să fiu eu cu adevărat, cea care sunt și pe care mulți dintre dumneavoastră o cunoașteți.

Evelina Oprina: Ați făcut echipă cu Profesorul Viorel Mihai Ciobanu în conducerea Facultății de Drept din cadrul Universității din București. Cum puteți descrie colaborarea cu Profesorul și cum era acesta ca profesionist, dar și ca om?

Claudia Ana Moarcăș: „Scara se mătură de sus în jos” obișnuia să ne spună Profesorul Ciobanu, adică până când învățământul universitar nu va fi temeinic întocmit și nu își va îndeplini misiunea așa cum trebuie nu vom putea vorbi despre celelalte categorii. Am convingerea, în continuare, că aici stă tot secretul originii și soluționării „crizei omului” pe care o traversăm și de aici trebuie lansată și înfăptuită reforma. O facultate vie este numai aceea care răspunde nevoilor societății în care ea funcționează, deoarece se află în slujba acesteia; în același timp, este chemată să dea societății noastre – prin pregătire și educație de valoare maximă – tot ceea ce avem nevoie pentru a ne împlini misiunea istorică ca popor, formând oameni corespunzători pentru toate funcțiile și îndrumându‑i pe calea devenirii lor. Spiritul ei trebuie să fie cuprinzător, ea trebuie să aibă viziunea culturii și sensului românesc, simultan cu deschiderea față de lume.

Deschis la propuneri și soluții și cu gândul mereu la respectul și unitatea comunității academice pe care o conducea, adică întreg! Nu se dedubla, nu eticheta, armoniza perfect profesionistul cu omul! În urma mandatului său au rămas multe căi pe care să calce generațiile viitoare și tare m‑aș mai bucura dacă bogăția materială și spirituală lăsată ar spori, s‑ar diversifica și ar readuce unitatea, lumina, puterea și înțelepciunea în Palatul Facultății de Drept.

Evelina Oprina: Cum se manifesta Profesorul Ciobanu în relația cu studenții și cu doctoranzii?

Claudia Ana Moarcăș: Prefera să fie criticat pentru ceea ce era, decât iubit pentru ceea ce nu era! Condamna mediocritatea și, cum am spus, nu accepta impostura, una dintre cele mai distrugătoare manifestări pentru devenirea oricărei societăți. Îi forma pe ceilalți în spiritul acelorași valori și exigențe în care credea. Aș spune astăzi, contemplând trecerea timpului, că făcea totul cu iubire, pentru că atunci când iubești profund nu ai milă și faci ce îți stă în putință astfel ca celor pe care îi iubești să le fie bine și să poată sta pe picioarele lor, să fie demni, încrezători în educația sănătoasă și în gândirea lor – adică să fie promontorii de care valurile să se izbească și să nu reușească să le sfărâme.

Păstra distanța și respectul pe care le impune catedra, însă forma, în același timp, caractere și conștiințe, dovedind o mare putere de a‑și ascunde sensibilitatea. De multe ori ne uimea cu severitatea pe care o afișa, iar cei ce nu au reușit să îl cunoască se temeau și îl considerau greu de înduplecat, de convins, chiar rigid.

Una din multele trăsături pe care le‑am apreciat la el și care s‑a dovedit folositoare și astăzi este lecția muncii, care este singura cale spre adevăr și bine. Știți cum se spune „nimic nu intră în mintea omului dacă nu trece mai întâi prin ochii și urechile și îndeosebi prin mâinile lui”. Munca înseamnă a plivi (răbdare și atenție); a uda (grija în formulare și redactare și rânduiala logică și completă a oricărui subiect); a stârpi omizile (curățenia); a păzi mugurii (fii iubitor pentru că puterea caracterului stă în dragoste); încrederea în sine: nu ai nevoie de nimeni care să stea cu tine sau să fie cu tine când ai de susținut o lucrare sau de dat un examen; a respectului adevărului și a scârbei față de minciună; poți greși din neștiință, dar cel pe care educația l‑a vaccinat are în sine puterea de a se ridica, răscumpărându‑și, sau corectându‑și, singur greșeala.

Ne cerea să fim continuu activi, ne provoca să învățăm, ne corecta la virgulă și ne răspundea la întrebări; discutam problemele juridice, ne povestea despre viață, ne arunca în apa adâncă cu vesta de salvare pe care ne lăsa să apreciem singuri când este cazul să facem uz de ea.

Evelina Oprina: Care era percepția studenților despre profesorul Viorel Mihai Ciobanu? Le era teamă de Profesor?

Claudia Ana Moarcăș: Din păcate, trăim într‑o lume a percepțiilor care, de multe ori, deformează realitatea. Suntem tributarii senzațiilor tari și victime ale avalanșei de informații de obicei superficiale puse în circulație de rețelele de socializare.

Le era frică multora, dar nu de profesor și nici de om, ci de cerințele și exigențele sale pentru că nu dedicau timp suficient înțelegerii materiei, nu știau cum să învețe și să își organizeze eficient timpul. De altfel, și astăzi observ cum se induce studenților „teama” pentru civil, penal, procedurile civilă și penală pe considerentul că sunt materii de admitere în profesiile juridice. Oare să fie corect? Cultura și formarea unui jurist, oare, numai la asta se reduce?

Evelina Oprina: Ați avut ocazia de a‑l cunoaște pe Profesor și dincolo de contextele formale ale activității profesionale. Cum l‑ați descrie pe Profesorul Viorel Mihai Ciobanu din perspectiva omului, soțului, „părintelui” pentru doctoranzii și colaboratorii acestuia?

Claudia Ana Moarcăș: Pot doar să reiau ce am spus: un model de rigoare, un aristocrat al spiritului ardelenesc în special, adept al dictonului: „valoarea unui om stă în capacitatea lui de a dărui și nu în capacitatea sa de a primi”. Un suflet nobil cu forță, curaj și de neclintit date de muntele unde s‑a născut și a crescut. Un caracter puternic și rezistent la ierni grele, la furtunile și viscolele vremurilor, mereu „în bocanci” și rezistent la toate alarmele și greutățile cu care ne confruntă viață; mai exact un Om cu identitate, cu rădăcini de piatră.

Îmi permit o comparație cu spiritul pe care‑l oferea, ca model, Isus discipolilor săi în grădina Ghetsimani, adică spiritul „prompt”, ferm, tranșant, întemeietor, fără odihnă, o retrăire a labirintului propriilor îndoieli.

Un iubitor de floarea soarelui și de viață, de o blândețe și o timiditate neașteptate, dacă ne gândim la aspectul său impunător, care pășea în ritmul său spre desăvârșire. Chiar dacă imperfect, avea felul său, marca sa ce nu poate fi nici copiată și cu atât mai puțin imitată.

Un trăitor autentic în duhul adevărului, iubirii, al grijii pentru cei ce‑i erau dragi și mereu aproape! O calitate a sa a fost că a știut mereu – de la soție și până la prieteni și colaboratori – ce oameni să își aleagă, cu cine să se însoțească în călătoria prin viață.

Evelina Oprina: Profesorul Viorel Mihai Ciobanu era și un foarte fin și atent observator al vieții academice, științifice, juridice, în general și chiar politice. Care credeți că ar fi fost mesajul Profesorului astăzi pentru decidenții lumii juridice?

Claudia Ana Moarcăș: Suntem acum în fața unui moment de criză în care trebuie să decidem cum vom munci, cum ne vom proiecta viitorul pe care l‑am întrezărit cu toții în visurile noastre.

Am convingerea că ceea ce ar fi spus și, mai ales, ar fi făcut Profesorul nostru astăzi ar fi să ne îndemne energic să conștientizăm în profunzime că soluția ieșirii din această criză a Omului nu poate fi decât dinamica și transformarea școlii – inclusiv prin reformarea cu bună‑credință, prin dialog și competență, precum și cu instinct de conservare a conștiinței naționale – a planurilor de învățământ și a metodelor de predare. Ceea ce a conceput mintea românească (avem tradiție, minte, școală, tineri cu potențial intelectual extraordinar), ceea ce a simțit inima românească trebuie să fie cunoscut, respectat și dezvoltat în concretizarea bogăției școlii românești de drept; în același timp, comunicarea constructivă cu alte școli de drept și valorificarea critică a gândirii și practicii juridice din alte părți sunt imperativele realității actuale, rezistând cu tărie tendințelor extreme de preluare, sau copiere fără discernământ, dar și de închistare și respingere in toto, de asemenea fără discernământ, a oricărui rezultat valoros al gândirii umane în ansamblu.

Ne‑am aminti astfel că, fără încrederea în cei care ne‑au precedat, fără convingerea lor că avem o profundă idee de drept și de datorie, fără iubirea sinceră a libertății, orice idee, muncă a noastră, nu va rodi pentru că îi va lipsi ceea ce îi dă ființă: valoarea ei morală.

Evelina Oprina: Facultatea de Drept din cadrul Universității din București este locul de care Profesorul Viorel Mihai Ciobanu se simțea foarte atașat. Este această instituție astăzi ceea ce și‑ar fi dorit Profesorul? Dezideratele acestuia, pe care i le cunoașteți foarte bine, sunt astăzi realitate? Și, în strânsă legătură cu această întrebare, oferă învățământul juridic de astăzi, în opinia dumneavoastră, cea mai bine pregătită, adecvată și echilibrată resursă de juriști pe care țara noastră se poate baza în viitor?

Claudia Ana Moarcăș: „Adevărul pur și simplu este rareori pur și niciodată simplu” spunea Oscar Wilde.

Universitățile sunt focare și depozitare de știință. Prima lor menire este să creeze și să sporească acest tezaur, fiind o parte a culturii noi, pe care se grefează deprinderea tinerilor cu cercetarea, noua tehnologie și progresul științific, iar cea de a doua este să formeze adevărații profesioniști (juriști, medici, ingineri, artiști etc.) care compun așezământul public și social și a căror bază de pregătire este intelectuală. Scopul învățământului superior trebuie să fie dezvoltarea armonioasă a două capacități: a cunoaște și a ști să aplici. Așa cum spunea Newton: „In scientiis abdiscentis exempla non minus docem quam praccepta” (a cunoaște se învață prin precepte și reguli, a ști să faci se demonstrează prin exemple).

Pentru a‑și îndeplini misiunea, universitatea trebuie să beneficieze de o serie de drepturi și să respecte un set de principii și norme de etică. Principale sunt libertatea academică și autonomia universitară care pot fi asimilate în cadrul comunității academice cu ceea ce reprezintă drepturile fundamentale ale omului pentru fiecare persoană.

În cartea Universités et facultés, Louis Liard, filosof și reformator de seamă al învățământului francez la sfârșitul secolului al XIX‑lea, scria: „Publicul este totul pentru învățământ, scopul, recompensa. Trebuie să îl cucerim și o dată cucerit să îl conservăm, să îl păstrăm indiferent cât ne costă această cucerire săptămânală, efort, spirit, artă, talent, disciplinare uneori, diplomație”.

Cea mai înaltă școală a noastră merge prin rutină, fără să se întrebe încotro merge și pe ce cale. Nu este nici vie, nici unitară, nu călăuzește în vreun fel și creează astfel sentimentul neajunsului. În anul 2022, tot ce putem constata din perspectivă socială, economică, dar mai ales umană și, de ce nu, spirituală este evidența unei involuții, resimțită inclusiv în mediul juridic, care ar trebui să o observe și să i se opună. Pentru aceasta, este nevoie de profesioniști adevărați, demni, onești, care să slujească pe deplin adevărul și dreptatea. Formarea acestora obligă mai întâi la o pregătire complexă, la apropierea ei de realitatea judiciară, cel mai adesea tristă, întru a o corecta. Apropierea de această realitate nu se poate face numai printr‑un demers, ce ține, nu o dată, de filosofia unor discipline juridice, sau derivate ale lor, ci prin discipline care să‑l mențină pe studentul la drept cu picioarele pe pământ fără teama de marele labirint uman, de înfățișarea mulțimii, mai ales că o facultate de drept nu trebuie să se confunde cu o manifestare de tip simpozion, dorit științific, sau „workshop”, cu orgolii sau comportamente fals academice.

Este necesar ca universitatea – prin facultățile care o compun – să devină o organizație care învață. Una dintre constatările cele mai îngrijorătoare pentru viitorul universității este – așa cum cercetătorii domeniului o afirmă – multitudinea factorilor care contribuie la rezistența față de învățare: „structura ierarhică, birocrația imobilă, sciziunea înnăscută și programele de învățământ, de cele mai multe ori, stagnante”, care se opun acestui proces. Ideea autonomiei universitare care este fundamentul elaborării și adoptării programelor de învățământ, și a creării culturii juridice s‑a încetățenit la noi încă din anul 1898 odată cu prima lege a învățământului secundar și superior a lui Spiru Haret și face parte integrantă astăzi din capitalul de idei ce nu poate lipsi de la temelia oricărei reforme a învățământului superior juridic și al Facultăților de Drept. Este trist că instituțiile de învățământ superior, în ansamblu, refuză să accepte că trebuie schimbat ceva deși se declară deschise.

Este, însă, și mai îngrijorător cum se conturează tot mai vizibil tendința de deturnare a înțelesului și consecințelor acestei deschideri, imperativă, de altfel, în complexitatea crescândă a cunoașterii, către diminuarea până la desconsiderare a capacității proprii de gândire și creație, cum spuneam anterior; consecințele sunt preluarea artificială, fără discernământ și implantarea forțată a celor dobândite în urma acestei deschideri – or, valorificarea adevărată înseamnă sinteza dintre specificul spațiului propriu, producător de valori și expertiză, și rezultatele altor spații, care să răspundă necesităților în continuă creștere, diversificare și interacțiune. În realitate, adesea facultățile de drept își creează propriile grile de succes marcate de idiosincrazie și se felicită ulterior pentru realizarea propriului succes, într‑un context în care nemulțumirea angajatorilor și a publicului față de nivelul de pregătire profesională pe care îl au absolvenții învățământului universitar este în creștere; în continuare, facultățile se opun oricăror schimbări de natură să soluționeze cauzele care generează situația respectivă.

În evoluția umanității, a științei, întrebările și‑au avut rolul și însemnătatea lor, contribuind la descoperirea unor legi universale. Isaac Newton și‑a pus o întrebare aparent banală: „De ce cade mărul din pom?” iar răspunsul l‑a condus la descoperirea legii gravitației sau a atracției universale. Întrebările esențiale în pledoaria pentru aflarea adevărului privind învățământul, în general, și cel juridic, în particular, ar putea să fie formulate astfel: încotro trebuie să se îndrepte învățământul juridic? cum și pe ce criterii trebuie așezat? Întrebarea se justifică și prin aceea că aria programelor de învățământ a științelor juridice se îmbogățește cu discipline dintre cele mai diverse, unele părând mai degrabă să creeze o bună impresie în exterior sau pentru că „se poartă, sunt la modă”, altele desprinse din discipline fundamentale, dar care reiau elemente deja însușite de studenți la disciplinele de bază. Această situație de facto ar putea dăuna formării specialiștilor care au ales sau aleg confruntarea cu situațiile concrete și lupta cu realitatea.

 

Evelina Oprina: Sunteți profesor universitar recunoscut în domeniul dreptului muncii, dreptului securității sociale, dreptului european al muncii și dreptului social european, autor a numeroase lucrări de specialitate juridică și ați deținut mai multe poziții importante cu responsabilități cheie în sfera vieții juridice naționale, dar și internaționale. Și pentru că mă interesează foarte mult cum vede un profesionist al dreptului, cu o experiență profesională consolidată și de netăgăduit evoluția sau dimpotrivă involuția relațiilor juridice din societatea românească de astăzi, vă întreb cum percepeți dumneavoastră lumea juridică de astăzi? Care ar fi în opinia dumneavoastră 2‑3 direcții majore de acțiune care ar trebui abordate de cei care conduc azi destinele vieții noastre juridice?

Claudia Ana Moarcăș: Pornind de la afirmația profesorului Herovanu „orice țară are justiția pe care o merită, adică cea pe care a putut‑o naște și întreține sufletul său propriu”, nu este nimic de justificat și nimic de crezut.

În orice societate există autoritate. Nu există societăți bazate pe o deplină egalitate. Fie că autoritatea are la bază respectul față de cuvântul unei religii, fie că autoritatea emană din respectul pentru bani sau pentru gradul de pregătire al unor persoane, este un gen de autoritate neîmpărtășită la nivel social global numai în măsura în care criteriile și valorile – diferite de la o societate la alta – sunt și ele împărtășite. Singura autoritate care se bucură de același respect, indiferent de tipul de societate din care se naște, este autoritatea legii. La rândul ei, legea poate fi modificată ori de câte ori societatea consideră acest lucru necesar.

Aflarea adevărului este cel mai anevoios proces, mai ales într‑o societate care se dezvăluie pe sine drept un tren rapid, ai cărui călători amestecă – în proporții niciodată strict definite – binele și răul, cinstea și necinstea, respectarea legii și infracțiunea; este aidoma casei Minotaurului, este labirintul creat de om și destinat să fie descifrat de oameni, este cultura la adăpostul căreia omul își găsește habitatul și modul său de a trăi în lume. Dincolo de el se află…strada, natura, infinitul. Răul, agresiunea, necinstea și infracțiunea sunt manifestări izolate pe care societatea le‑ar putea anihila, fie numai și prin covârși­toarea prezență a laturilor de caracter și faptice opuse lor. În aceste condiții, mă întrebați dacă este necesară existența și perfecționarea continuă a unui corp solid de specialiști în aflarea adevărului care să folosească toată experiența – „genetică” am putea spune – acumulată în timp de știința particulară pe care o desemnăm cu numele de juridică?

Pledez pentru adevăr folosind ca argument disciplinele care m‑au consacrat. Parafrazând vechiul dicton latin „sunt un om și nimic din ceea ce este omenesc nu‑mi este străin”, am putea spune că, la începutul secolului XXI, dreptul trebuie să‑și asume propriul dicton: „sunt o știință și nimic din ceea ce este științific nu‑mi este străin”.

Pierzând legătura cu realitatea concretă, cu ordinea firească a lucrurilor și cu viața, apreciat numai în funcție de fenomenul economic, omul modern, al vremurilor noastre, s‑a împuținat, s‑a redus la o singură dimensiune, aceea de producător, și mai ales, consumator al bunurilor materiale. Fragilizarea până la dispariție a normei morale a transformat societatea contemporană într‑un teren de luptă inegală și în același timp inumană, unde omul este judecat și tratat ca simplu mijloc. Toate acestea au condus la indiferență în fața nedreptăților și a injustiției, a rațiunii chiar, fiind mult înlesnită de fenomenul modern al marilor aglomerări și al abstractizării. Omul nu mai este o existență vie, cu atributele sale de conștiință, aspirație, demnitate, un univers ce trebuie respectat, ci un „individ”, o entitate abstractă care poate fi numărată, înregistrată, și în cele din urmă manipulată. Aspirant la confort și senzualitate, încrezător că orice cale este permisă când scopul este doar o formulă de succes conform zicalei „scopul scuză mijloacele” consider că omul con­tem­poran s‑a înstrăinat și a fost sprijinit să se înstrăineze de însăși menirea și condiția sa.

Mai mult, sunt surprinsă că instituții destinate să servească direct Justiția sunt focalizate pe drepturi la „modă”, denumite generic ale omului, care ar putea face obiectul unor cauze C.E.D.O., uneori ignorându‑se că, însăși viața, demnitatea și persoana ca atare, libertățile sale în întregime, ar trebui ocrotite, astfel încât actul de justiție să fie realizat, cu egală temeinicie, în toate împrejurările. Realizarea unui asemenea deziderat impune o pregătire complexă a judecătorilor, procurorilor, a poliției, precum și a avocaților.

Fără a încerca să sădesc un măr domnesc în deșertul Saharei sau în ghețurile Groenlandei, consider că răspunsul are nevoie de stabilirea unei frontiere în raportul dintre stat și universitate, de ilustrarea limitelor autonomiei universitare în sistemul de învățământ românesc. Pornind de la afirmația lui Gustave Radbruch că „nimic nu este atât de hotărâtor pentru stilul unei ere a reglementării ca noțiunea de persoană către care el este orientat”, apreciez că:

Prima direcție majoră este școala: astăzi școala trebuie să aibă ca misiune sporirea cunoașterii necesare îmbunătățirii practicii democrației al cărui scop principal îl reprezintă demnitatea umană. Rolul ei poate fi rezumat după cum urmează: să ofere o cultură politică, socială și economică potrivită timpului; să valorifice diferențele sociale și să stimuleze ridicarea nivelului de cultură; să elaboreze o ofertă educațională cu aplicabilitate națională sau locală contribuind astfel și la cunoașterea națiunii și a statului; să diminueze analfabetismul și să asigure formarea profesională a adulților.

Universitatea astăzi se confruntă cu doi mari factori perturbatori: finanțarea scăzută și ascensiunea tehnologii moderne/inteligenței artificiale, insuficient înțeleasă și, de cele mai multe ori, utilizată superficial și neprofesionist. În fața acestor realități și provocări, consider că punerea în discuție a modelului educațional și a metodei de învățare se impune în virtutea autonomiei universitare și trebuie să constituie o preocupare a comunității academice. Apreciez că modelul și metoda trebuie să poarte amprenta personalității cadrului didactic și să asigure specificitatea domeniului de formare profesională, să stimuleze studiul individual și dezbaterea continuă, îndrumată și bazată pe expertiză reală; să constituie un mijloc de coordonare, interactivitate, comunicare și circulație a ideilor atât cu personalul didactic și de cercetare, cât și cu mijloacele moderne de comunicare (internet, i‑pad, softuri de învățare). Sunt adepta unui model educațional național care să ne permită să ne raportăm la nevoile, cultura, spațiul și timpul românesc, să revizuiască metoda de învățare care să înlăture învățarea prin memorare și să se concentreze în sensul cel mai profund pe studenți, să îi facă capabili să se automodeleze, să îi stimuleze, să le dezvolte învățarea prin exemple/aplicare, seriozitatea, profunzimea, responsabilitatea, spiritul de observație și gândirea; să le dezvolte voința, rigoarea, energia, dorința de a munci, disciplina, inițiativa, răbdarea și creativitatea, dar mai ales, puterea de a înțelege pentru a deveni cineva și nu ceva.

Consider că educația, învățământul în general, și universitatea în special, au rolul de a forma caractere și conștiințe, de a ne feri de prostie, de a oferi tinerilor acestei țări un ideal comun, cultură, o școală a muncii și o identitate națională. La absolvirea școlii, tinerii acestei țări trebuie să fie continuatori și făuritori ai tradițiilor naționale, să fie ei înșiși, independenți, să înfrunte viața prin valorile și calitățile personale, să aibă simțul datoriei, adică să fie oameni pentru că nimic nu poate sta în fața unei voințe puternice și a perseverenței, iar o națiune care nu știe să își modifice ideile și să își înfrâneze instinctele riscă să piardă sensul realității și să fie depășită de evenimente.

Într‑o lume asaltată de un volum enorm de informații, mai cred că ultimul lucru pe care trebuie să‑l ofere un profesor studenților săi este mai multă informație. În schimb, oamenii au nevoie de abilitatea de a interpreta această informație, de a distinge între ceea ce este important și ceea ce nu este important și, mai presus de orice, de a îmbina mai multe fărâme de informație într‑o imagine de ansamblu asupra lumii.

A doua direcție majoră o constituie colaborarea cu școala pe principiul pira­midei nevoilor a lui Maslow, nu prin duplicarea programelor de învățământ de către institutele de pregătire ale profesiilor juridice și nici prin cumularea calității de cadru didactic în învățământul juridic cu cea de judecător, procuror sau avocat: un student la drept urcă o scară treaptă cu treaptă și ajunge în fața statuilor lui Lycurg, Solone, Cicerone, Papinian și Justinian unde dobândește arta de a ști unde să caute și metoda de conexare și interpretare a dreptului cu toate ramurile și disciplinele care îl alcătuiesc – ocupație care presupune cercetare, care are regulile ei de comportament, estetica ei vocală și etica ei de la ținută și până la rigoarea limbajului și a mecanismelor de gândire; când părăsește școala și urcă treptele Institutului Național al Magistraturii (INM) și/sau ale Institutului Național Pentru Pregătirea Avocaților (INPPA) se așteaptă să găsească treaptă cu treaptă practica (aplicarea teoriei la situațiile de fapt), să fie pregătit aprofundat cu cerințele și specificul ocupației pe care a ales‑o pentru ca apoi să pășească sigur pe el, și cu dreptul, cu tolba plină cu toate cele trebuincioase pentru a împărți dreptatea ars boni et aequi (arta binelui și a corectului, a echității) – ocupație cu alte reguli, constrângeri și tehnici.

A treia direcție majoră o constituie – în primul rând – specializarea instanțelor și a judecătorilor și procurorilor, iar – în al doilea rând – modul de selectare și recrutare a personalului chemat să înfăptuiască actul de justiție: în dreptul roman, persona semnifica mai multe măști (pater familias, proprietar, creditor etc.) care corespundeau rolurilor pe care aceasta le avea potrivit statutului legal sau social pe care îl deținea: status libertatis (liber sau sclav), status civitatis (cetățean al cetății sau străin) și status familiae (pater familias sau filis familias). O capitis deminutio avea loc când persoana pierdea una din calități sau o înlocuia cu alta. Din secolele V‑VI statutul a devenit capacitate juridică, persoana jucând aceleași roluri, dar pe tema dreptului. Altfel spus, capacitatea juridică și deținerea mănunchiului de drepturi și obligații sunt reprezentarea individului pe scena dreptului. Acest statut (mănunchiul de drepturi și obligații reglementate pentru persoanele aparținând unei categorii profesionale) constituie, în același timp, și o fațetă a demnității umane. Demnitatea umană, astfel cum a fost reglementată la nivel european în Carta drepturilor omului, în Carta UE a drepturilor fundamentale, și pe plan național în Constituție apare înțeleasă ca descriere normativă a ceea ce înseamnă ființa umană, substanțiind conceptul de persoană fizică și extinzându‑l de la mănunchiul de drepturi și obligații la delimitarea și interpretarea acestor drepturi în ele însele, multiplicând și fluidizând identitatea legală a persoanei.

Într-o lume în perpetuă schimbare și evoluție, specializarea profesioniștilor dreptului este, în opinia mea, mai evidentă și mai necesară ca oricând. Tendința manifestată de doctrina de drept civil a absorbției tuturor ramurilor de drept privat numai sub umbrela dreptului civil ca  ,,drept integrator sau de rețea” este absolut neinspirată și, mai ales, neadecvată secolului XXI. Și am să vă dau un simplu exemplu: impactul noilor tehnologii nu a desființat și nu va desființa relația de muncă, a făcut-o să evolueze, să capete valențe noi; munca (actus personae), intrinsecă persoanei îi dă acesteia identitatea, portofoliul abilităților, competențelor, a valorii sale nu doar subiective, statutul social, de familie, de organizare a timpului și nu doar de venit material; schimbarea organizării muncii, a locului de muncă nu va transforma contractul de muncă într-un contract de prestări/furnizări de servicii și nici nu va modifica statutul judecătorilor sau procurorilor.

Noua eră a digitalizării a impus flexibilizarea, va face necesare portofolii de calificări, adaptarea la efectele globalizării și impune cu necesitate legiferarea acestor creații ale omului (inteligența artificială, automatizarea etc.). Prezentul și, mai ales, pandemia
SARS-Cov-2 au evidențiat autonomia și importanța drepturilor sociale (a muncii și a drepturilor de securitate socială) ca drepturi fundamentale care nu pot fi divizibile sau clasificate ca fiind de categoria întâia, a doua ș.a.m.d. și – cu atât mai puțin – subsumate dreptului civil sub forma contractelor de furnizare/prestare de servicii.

În plus, din punct de vedere științific și conform eticii academice ar fi cel puțin incorect, cu profunde consecințe practice să confundăm – așa cum se încearcă să fim convinși – extinderea dreptului civil ca drept integrator și de rețea (pentru dreptul muncii de exemplu) cu conceptul de ,,transnațional”, cu dimensiunea transnațională a dreptului care se manifestă în prezent la nivel global.

Nu în ultimul rând, consider că specializarea instanțelor și a celor chemați să înfăptuiască actul de justiție este justificată și de înțelegerea și interpretarea corectă și cu onestitate a conceptelor, termenilor, principiilor fundamentale specifice fiecărei ramuri de drept, a efectelor generate de noile tehnologii din perspectiva recunoașterii autonomiei fiecărei ramuri pentru evitarea unei practici neunitare și a unor sentințe inechitabile, incorect și insuficient motivate.

Evelina Oprina: În final, v‑aș întreba cum caracterizați activitatea și opera științifică a Profesorului Viorel Mihai Ciobanu și ce credeți că reprezintă acestea pentru lumea dreptului?

Claudia Ana Moarcăș: În prezent, noi considerăm că o carte este un mijloc, un instrument pentru a combate, a expune, a justifica, a apăra, a explica o doctrină, pe când în antichitate cartea era înlocuitorul cuvântului oral. Îmi amintesc de Platon care spunea că „o carte este aidoma unei statui sau o efigie, care par ființe vii și, care, când sunt întrebate ceva, nu știu să răspundă”. Aristotel gândea că o carte trebuie să fie doar un ghid care să însoțească o învățătură orală.

Consider că activitatea și opera științifică a oricui, dar, mai ales, cele ale profesorului univ. dr. Viorel Mihaiu Ciobanu sunt o atitudine, mai mult decât un argument, pentru că Omul este măsura tuturor lucrurilor – sensul și originea expresiei – a celor care există precum există și a celor care nu există precum nu există. O expresie vie a unei alte școlii, a școlii pe care el a frecventat‑o și în care a crezut. O analiză a unei realități normative specifice epocii în care a trăit și a scris, percepută prin gândirea și simțirea propriei personalități.

Ambele reprezintă spiritul său, harul credinței sale despre care am învățat că se dă cu generozitate, prin strădanie, încredere, sinceritate, exigență, rigoare și stăruință ca să putem să‑i învățăm pe alții.

Evelina Oprina: Vă rog să transmiteți un mesaj pentru cititorii Revistei Române de Jurisprudență.

Claudia Ana Moarcăș: Mulțumindu‑vă pentru răbdarea cu care ne veți citi, închei cu mesajul: lăsați mereu în urma voastră stăruința care să dăinuie în veacuri și vă lansez invitația să reflectăm la metafora persană – atât de contradictorie – „luna este oglinda timpului” constituită din două unități: ceva care se măsoară și a cărui dimensiune este eternitatea și ceva strălucitor, galben, transparent și fragil care deseori este de formă rotundă, alteori ia forma unui arc, uneori crește, alteori descrește sau la „tot ce este aproape se îndepărtează” pentru a simți, a ne reda senzația de liniște și a ne lăsa să descoperim, adică să ne amintim.

Evelina Oprina: Vă mulțumesc, doamnă Profesor Claudia Ana Moarcăș, pentru că ați stat de vorbă cu mine și ați împărtășit cu cititorii Revistei Române de Jurisprudență gândurile, amintirile, convingerile și emoțiile legate de personalitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu. A fost o reală onoare și bucurie să am cu dumneavoastră acest dialog.


* Interviu acordat pentru cititorii Revistei române de jurisprudență nr. 1/2022, revistă care în anul 2022 este dedicată memoriei Profesorului univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu.
„Să fii chiar și atunci când nu mai ești” was last modified: octombrie 21st, 2022 by Claudia Ana Moarcăș

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Claudia Ana Moarcăș

Claudia Ana Moarcăș

Este prof. univ. dr. la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București
A mai scris: