Critici privind nesoluţionarea de către instanţele de fond a acţiunii în revendicare deduse judecăţii prin aplicarea exclusiv a dreptului comun. Recurs respins ca nefondat

• Legea nr. 10/2001: art. 26 alin. (3)
• Legea nr. 213/1998: art. 6 alin. (2)
• NCPC: art. 480 alin. (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 517 alin. (4)
• NCPC: art. 555
• NCPC: art. 563

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 13 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. x (fostă str. x), format din teren în suprafață de 510,23 m.p. și construcție – apartament nr. x, subsol și mansardă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 8595 din 07 decembrie 2016, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la data de 05 ianuarie 2017, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2017.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2329 din 3 noiembrie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, recursul declarat a criticat nesoluționarea de către instanțele de fond a acțiunii în revendicare deduse judecății prin aplicarea exclusiv a dreptului comun, așadar prin utilizarea criteriului comparării titlurilor aflate în concurs și recunoașterea preferabilității aceluia mai bine caracterizat, respectiv a titlului ce dovedește o vechime mai mare, care provine de la autorul originar.

Critica nu este fondată.

Urmare a caracterului devolutiv al apelului, prin decizia civilă recurată, curtea de apel a admis apelul și a anulat, în parte, sentința civilă apelată, numai în privința soluției date excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului Municipiul București pentru terenul în discuție, cu păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței. Evocând fondul în aceste limite, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a analizat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, reținând că aceste aspecte au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta este obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit situației de fapt stabilite în cauză prin decizia civilă recurată, din imobilul care face obiectul cererii de chemare în judecată se mai regăsește în patrimoniul Municipiului București terenul în suprafață de 337,64 m.p. (în principiu curtea imobilului), iar nu și apartamentul nr. x, subsolul, mansarda și terenul în suprafață de 172,36 m.p., aceste imobile fiind înstrăinate de către Municipiului București. În același sens, în cauză s-a reținut că, deși dobânditorii apartamentului nr. x au decedat, bunul nu a reintrat în patrimoniul Municipiului București ca urmare a unei/unor succesiuni vacante.

Totodată, raportat la adresa nr. x/06.02.1996, emisă de S.C. Cotroceni S.A. – Fondul Locativ, aflată la dosarul primei instanțe, și la susținerile reclamantului din cuprinsul cererii introductive, imobilul din București, str. x, figurează în evidența acestei instituții, ca fiind preluat de la numitul B. în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950 – poziția 6105.

În atare circumstanțe, în mod corect instanțele de fond au statuat că au fost învestite cu judecata unei acțiuni în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, de către partea reclamantă, care pretinde că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate de la autorul invocat, B., fiind astfel îndreptățită la restituirea imobilului de către stat, deși nu a urmat procedura legii speciale.

Astfel, prin situația sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 – act normativ cu caracter special, aplicabil regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – și aceasta independent de voința sau de alegerea manifestată de reclamant în cuprinsul acțiunii, dat fiind că părțile nu au un drept de opțiune în privința regimului juridic aplicabil, sub aspectul dreptului material, bunurilor în general ori unui anume bun vizat prin acțiunea acestora.

Întrucât, partea reclamantă a pretins că este îndreptățită la examinarea pe fond a acțiunii în revendicare sub motiv că pârâții nu dețin un titlu valabil asupra imobilului, în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora:

„Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”), instanțele de fond au avut a verifica concursul dintre legea de drept comun (art. 480 C. civ.) și legea specială (Legea nr. 10/2001), la care face trimitere norma de drept mai sus arătată, și au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest sens, instanța de recurs subliniază că, așa cum, de altfel, s-a statuat și prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității si a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile și nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, str. x, în limitele în care acesta nu a fost înstrăinat de Municipiul București, în temeiului dreptului comun, recurentul urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil.

Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurentul s-a întemeiat, și actul normativ special – Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantului este exclusă, conform principiului anterior menționat.

Așadar, se reține că, în soluționarea cauzei de față, nu se poate face abstracție de actualul context legislativ care, așa cum corect a subliniat instanța de apel, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (reprezentată de art. 480 din C. civ. de la 1864, art. 555, art. 563 din Noul C. civ.).

Întrucât, în speță, bunul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanța de apel a identificat corect dispozițiile legale cărora li se supune litigiul dedus judecății.

De altfel, însuși recurentul admite implicit incidența acestui act normativ atunci când critică, fără temei după cum se va arăta, nesoluționarea acțiunii în raport de situația subsidiară analizată prin decizia nr. 33/2008, invocând faptul că instanțele devolutive ar fi ignorat că deține un „bun”.

Aceasta întrucât decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a uniformizat practica instanțelor judecătorești privitoare la soluționarea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiuni care ridică problema concursului dintre legea specială și legea generală, categorie în care se înscrie, în mod cert și cu puterea evidenței, și acțiunea de față.

Astfel fiind, s-a stabilit corect că soluționarea acțiunii în revendicare dedusă judecății nu poate avea loc exclusiv în raport de dreptul comun invocat de reclamant, după criteriile de soluționare aplicabile unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente și a drepturilor autorilor, cu recunoașterea preferabilității celui mai bine caracterizat, ci cu luarea în considerare și aplicarea regimului special dat de Legea nr. 10/2001, a criteriilor de analiză la care trimite decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței instanței de contencios european ce a stabilit și definit conținutul noțiunii autonome de „bun actual”.

În acest context, raționamentul juridic expus de instanța de apel, care făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 33/2008 pe care le-a coroborat cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale), a analizat în mod substanțial drepturile de proprietate aflate sau pretins a se afla în patrimoniul părților litigante, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față.

A mai susținut recurentul că, în mod greșit, nu s-a avut în vedere că are calitatea de titular al unui bun, respectiv că ingerința în dreptul său de proprietate este disproporționată, caz în care era în sarcina instanței de apel să facă aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține, contrar celor invocate în recurs, că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest aspect, în mod corect instanța de apel a considerat relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că „(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (par. 134-140).

Astfel, prin această hotărâre pilot, Curtea europeană a afirmat explicit condiția ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfințească posesia unui „bun actual” și pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Or, hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale și nici de către recurent, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noțiunii de „bun actual” în patrimoniul reclamanților ca o condiție necesară promovării acțiunii în revendicare.

Raportându-se la această jurisprudență obligatorie, Înalta Curte, constată că din adresa nr. x/04.05.2017, emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, rezultă că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (dosarul nr. x, soluționat prin Dispoziția nr. 7567/28.03.2007, referindu-se la alte persoane și la apartamentul nr. x, potrivit informațiilor publicate pe site-ul acestei instituții).

Totodată, potrivit adresei nr. x/02.03.2015, emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic – Biroul Analiză și Soluționare Petiții Legile Proprietății, rezultă că acesta a formulat, împreună cu C., D., E. și F., cererea nr. x/23.07.1996, de restituire în natură a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, fără a fi fost soluționată până în prezent.

În consecință, recurentul-reclamant nu poate pretinde că a recâștigat bunul revendicat în patrimoniul său, câtă vreme nu a urmat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea 10/2001 și nici nu a dovedit că a obținut o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă prin care imobilul revendicat să îi fi fost restituit în natură.

Cum nici la momentul formulării acțiunii în revendicare de față și nici ulterior, reclamantul nu a obținut o hotărâre care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană, acesta întemeindu-și acțiunea pe simpla speranță de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este în imposibilitate de a-l exercita efectiv, asupra bunului revendicat în cauză, recurentul nu poate fi considerat drept titularul unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În egală măsură, trebuie observat că, în speță, acțiunea în revendicare a fost dedusă judecății de partea reclamantă la data de 13 iunie 2016, ulterior pronunțării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În plus, așa cum a observat și curtea de apel, în jurisprudența sa, Curtea europeană a statuat că, Legea nr. 165/2013, oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea critcilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire” (cauza Preda și alții împotriva României).

Or, în speță, reclamantul nu a urmat, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială făcând obiectul unei practici devenită constantă a instanțelor care au statuat asupra faptului că Legea nr. 10/2001 a creat un sistem derogator de la dreptul comun în care redobândirea dreptului de proprietate era asigurată pe calea acțiunii în revendicare, în favoarea aceluia ce-și dovedea dreptul prin înfățișarea unui titlu, mai bine caracterizat.

Mai mult, reclamantul nu aduce niciun argument pentru care s-ar putea concluziona că dacă ar fi urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001, aceasta ar fi fost lipsită de eficiență, ci dimpotrivă, recunoaște că partea din imobil care face obiect al cererii de revendicare se află încă în detenția pârâților.

În plus, partea reclamantă a înregistrat acțiunea în revendicare ulterior pronunțării hotărârii din 12.10.2010 în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecțiuni, de pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin hotărârea menționată, Curtea Europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 (1) din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

În acest context, invocarea de către reclamant a preferabilității titlului său de proprietate în raport cu titlul pârâților, nu poate justifica admiterea cererii, de vreme ce s-a reținut corect că recurentul nu are un drept la restituirea bunului revendicat, care să îi susțină pretențiile în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, curtea de apel înlăturând justificat motivele de apel care au vizat compararea titlurilor, întrucât titlul vechi de proprietate invocat de reclamant nu mai are forță juridică în contextul legislativ actual.

În alți termeni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. În consecință, reclamantul nu poate triumfa în acțiunea în revendicare numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai poate exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului, premisă care nu este îndeplinită, în speță.

Răspunzând celorlalte critici formulate, Înalta Curte reține că principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziție cu procedurile judiciare care, în speță, nu s-au dovedit a fi lipsite de eficiență.

Ca urmare, în ipoteza omisiunii de a formula notificare potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul care nu a justificat nicio împrejurare obiectivă care l-ar fi împiedicat pe acesta sau pe autorul său să se conformeze normelor speciale nu poate pretinde înlăturarea aplicării legii speciale în cauză, sub motivul acordării preeminenței dreptului material convențional, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis.

În același timp, instanța de apel a constatat corect că până la emiterea, în cadrul juridic instituit de legile de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, a unei dispoziții de retrocedare în natură a terenului în discuție, reclamantul nu deține un „bun”, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu fiind stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970:

„Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

Din cele ce preced, rezultă că, în cauză, interpretarea dată normelor convenționale și de drept intern și aplicarea acestora în procesul pendinte a fost făcută în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, privitoare la existența unui bun actual în patrimoniul părților litigante și la consecințele privării de proprietate, dar și cu dezlegările date problemelor litigioase prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ambele obligatorii pentru instanțele de judecată și, în consecință, aplicabile tuturor persoanelor care formulează acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform jurisprudenței consolidate la nivelul instanțelor judecătorești.

Pentru aceste considerente, reținând, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.