Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
779 views
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, recursul declarat a criticat nesoluţionarea de către instanţele de fond a acţiunii în revendicare deduse judecăţii prin aplicarea exclusiv a dreptului comun, aşadar prin utilizarea criteriului comparării titlurilor aflate în concurs şi recunoaşterea preferabilităţii aceluia mai bine caracterizat, respectiv a titlului ce dovedeşte o vechime mai mare, care provine de la autorul originar.
Critica nu este fondată.
Urmare a caracterului devolutiv al apelului, prin decizia civilă recurată, curtea de apel a admis apelul şi a anulat, în parte, sentinţa civilă apelată, numai în privinţa soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti pentru terenul în discuţie, cu păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei. Evocând fondul în aceste limite, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a analizat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, reţinând că aceste aspecte au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta este obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză prin decizia civilă recurată, din imobilul care face obiectul cererii de chemare în judecată se mai regăseşte în patrimoniul Municipiului Bucureşti terenul în suprafaţă de 337,64 m.p. (în principiu curtea imobilului), iar nu şi apartamentul nr. x, subsolul, mansarda şi terenul în suprafaţă de 172,36 m.p., aceste imobile fiind înstrăinate de către Municipiului Bucureşti. În acelaşi sens, în cauză s-a reţinut că, deşi dobânditorii apartamentului nr. x au decedat, bunul nu a reintrat în patrimoniul Municipiului Bucureşti ca urmare a unei/unor succesiuni vacante.
Totodată, raportat la adresa nr. x/06.02.1996, emisă de S.C. Cotroceni S.A. – Fondul Locativ, aflată la dosarul primei instanţe, şi la susţinerile reclamantului din cuprinsul cererii introductive, imobilul din Bucureşti, str. x, figurează în evidenţa acestei instituţii, ca fiind preluat de la numitul B. în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 – poziţia 6105.
În atare circumstanţe, în mod corect instanţele de fond au statuat că au fost învestite cu judecata unei acţiuni în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, de către partea reclamantă, care pretinde că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate de la autorul invocat, B., fiind astfel îndreptăţită la restituirea imobilului de către stat, deşi nu a urmat procedura legii speciale.
Astfel, prin situaţia sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 – act normativ cu caracter special, aplicabil regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – şi aceasta independent de voinţa sau de alegerea manifestată de reclamant în cuprinsul acţiunii, dat fiind că părţile nu au un drept de opţiune în privinţa regimului juridic aplicabil, sub aspectul dreptului material, bunurilor în general ori unui anume bun vizat prin acţiunea acestora.
Întrucât, partea reclamantă a pretins că este îndreptăţită la examinarea pe fond a acţiunii în revendicare sub motiv că pârâţii nu deţin un titlu valabil asupra imobilului, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora:
„Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”), instanţele de fond au avut a verifica concursul dintre legea de drept comun (art. 480 C. civ.) şi legea specială (Legea nr. 10/2001), la care face trimitere norma de drept mai sus arătată, şi au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, instanţa de recurs subliniază că, aşa cum, de altfel, s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii si a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.
Astfel, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile şi nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.
Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.
Or, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, în limitele în care acesta nu a fost înstrăinat de Municipiul Bucureşti, în temeiului dreptului comun, recurentul urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil.
Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care recurentul s-a întemeiat, şi actul normativ special – Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantului este exclusă, conform principiului anterior menţionat.
Aşadar, se reţine că, în soluţionarea cauzei de faţă, nu se poate face abstracţie de actualul context legislativ care, aşa cum corect a subliniat instanţa de apel, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (reprezentată de art. 480 din C. civ. de la 1864, art. 555, art. 563 din Noul C. civ.).
Întrucât, în speţă, bunul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a identificat corect dispoziţiile legale cărora li se supune litigiul dedus judecăţii.
De altfel, însuşi recurentul admite implicit incidenţa acestui act normativ atunci când critică, fără temei după cum se va arăta, nesoluţionarea acţiunii în raport de situaţia subsidiară analizată prin decizia nr. 33/2008, invocând faptul că instanţele devolutive ar fi ignorat că deţine un „bun”.
Aceasta întrucât decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a uniformizat practica instanţelor judecătoreşti privitoare la soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiuni care ridică problema concursului dintre legea specială şi legea generală, categorie în care se înscrie, în mod cert şi cu puterea evidenţei, şi acţiunea de faţă.
Astfel fiind, s-a stabilit corect că soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii nu poate avea loc exclusiv în raport de dreptul comun invocat de reclamant, după criteriile de soluţionare aplicabile unei acţiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente şi a drepturilor autorilor, cu recunoaşterea preferabilităţii celui mai bine caracterizat, ci cu luarea în considerare şi aplicarea regimului special dat de Legea nr. 10/2001, a criteriilor de analiză la care trimite decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european ce a stabilit şi definit conţinutul noţiunii autonome de „bun actual”.
În acest context, raţionamentul juridic expus de instanţa de apel, care făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 33/2008 pe care le-a coroborat cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale), a analizat în mod substanţial drepturile de proprietate aflate sau pretins a se afla în patrimoniul părţilor litigante, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă.
A mai susţinut recurentul că, în mod greşit, nu s-a avut în vedere că are calitatea de titular al unui bun, respectiv că ingerinţa în dreptul său de proprietate este disproporţionată, caz în care era în sarcina instanţei de apel să facă aplicarea directă a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine, contrar celor invocate în recurs, că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Cu referire la acest aspect, în mod corect instanţa de apel a considerat relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reţinut că „(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (par. 134-140).
Astfel, prin această hotărâre pilot, Curtea europeană a afirmat explicit condiţia ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obţinut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfinţească posesia unui „bun actual” şi pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.
Or, hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale şi nici de către recurent, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noţiunii de „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor ca o condiţie necesară promovării acţiunii în revendicare.
Raportându-se la această jurisprudenţă obligatorie, Înalta Curte, constată că din adresa nr. x/04.05.2017, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Juridic, rezultă că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (dosarul nr. x, soluţionat prin Dispoziţia nr. 7567/28.03.2007, referindu-se la alte persoane şi la apartamentul nr. x, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul acestei instituţii).
Totodată, potrivit adresei nr. x/02.03.2015, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Juridic – Biroul Analiză şi Soluţionare Petiţii Legile Proprietăţii, rezultă că acesta a formulat, împreună cu C., D., E. şi F., cererea nr. x/23.07.1996, de restituire în natură a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, fără a fi fost soluţionată până în prezent.
În consecinţă, recurentul-reclamant nu poate pretinde că a recâştigat bunul revendicat în patrimoniul său, câtă vreme nu a urmat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea 10/2001 şi nici nu a dovedit că a obţinut o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă prin care imobilul revendicat să îi fi fost restituit în natură.
Cum nici la momentul formulării acţiunii în revendicare de faţă şi nici ulterior, reclamantul nu a obţinut o hotărâre care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană, acesta întemeindu-şi acţiunea pe simpla speranţă de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care este în imposibilitate de a-l exercita efectiv, asupra bunului revendicat în cauză, recurentul nu poate fi considerat drept titularul unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În egală măsură, trebuie observat că, în speţă, acţiunea în revendicare a fost dedusă judecăţii de partea reclamantă la data de 13 iunie 2016, ulterior pronunţării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. În plus, aşa cum a observat şi curtea de apel, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a statuat că, Legea nr. 165/2013, oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru redresarea critcilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire” (cauza Preda şi alţii împotriva României).
Or, în speţă, reclamantul nu a urmat, după apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială făcând obiectul unei practici devenită constantă a instanţelor care au statuat asupra faptului că Legea nr. 10/2001 a creat un sistem derogator de la dreptul comun în care redobândirea dreptului de proprietate era asigurată pe calea acţiunii în revendicare, în favoarea aceluia ce-şi dovedea dreptul prin înfăţişarea unui titlu, mai bine caracterizat.
Mai mult, reclamantul nu aduce niciun argument pentru care s-ar putea concluziona că dacă ar fi urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001, aceasta ar fi fost lipsită de eficienţă, ci dimpotrivă, recunoaşte că partea din imobil care face obiect al cererii de revendicare se află încă în detenţia pârâţilor.
În plus, partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare ulterior pronunţării hotărârii din 12.10.2010 în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecţiuni, de pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin hotărârea menţionată, Curtea Europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 (1) din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.
În acest context, invocarea de către reclamant a preferabilităţii titlului său de proprietate în raport cu titlul pârâţilor, nu poate justifica admiterea cererii, de vreme ce s-a reţinut corect că recurentul nu are un drept la restituirea bunului revendicat, care să îi susţină pretenţiile în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, curtea de apel înlăturând justificat motivele de apel care au vizat compararea titlurilor, întrucât titlul vechi de proprietate invocat de reclamant nu mai are forţă juridică în contextul legislativ actual.
În alţi termeni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi schimbarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. În consecinţă, reclamantul nu poate triumfa în acţiunea în revendicare numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai poate exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparaţie, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive care să dispună expres restituirea bunului, premisă care nu este îndeplinită, în speţă.
Răspunzând celorlalte critici formulate, Înalta Curte reţine că principiul preeminenţei dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziţie cu procedurile judiciare care, în speţă, nu s-au dovedit a fi lipsite de eficienţă.
Ca urmare, în ipoteza omisiunii de a formula notificare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul care nu a justificat nicio împrejurare obiectivă care l-ar fi împiedicat pe acesta sau pe autorul său să se conformeze normelor speciale nu poate pretinde înlăturarea aplicării legii speciale în cauză, sub motivul acordării preeminenţei dreptului material convenţional, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis.
În acelaşi timp, instanţa de apel a constatat corect că până la emiterea, în cadrul juridic instituit de legile de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, a unei dispoziţii de retrocedare în natură a terenului în discuţie, reclamantul nu deţine un „bun”, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu fiind stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970:
„Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
Din cele ce preced, rezultă că, în cauză, interpretarea dată normelor convenţionale şi de drept intern şi aplicarea acestora în procesul pendinte a fost făcută în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, privitoare la existenţa unui bun actual în patrimoniul părţilor litigante şi la consecinţele privării de proprietate, dar şi cu dezlegările date problemelor litigioase prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele obligatorii pentru instanţele de judecată şi, în consecinţă, aplicabile tuturor persoanelor care formulează acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform jurisprudenţei consolidate la nivelul instanţelor judecătoreşti.
Pentru aceste considerente, reţinând, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.
Sursa informației: www.scj.ro.
