Critici privind acordarea penalităţilor de întârziere. Stabilirea sumelor necesare reparării prejudiciilor materiale şi morale suferite de recurenţi în urma accidentului

• Legea nr. 132/2017: art. 21
• NCC: art. 1522 alin. (1)
• NCC: art. 2223 - 2224
• NCPC: art. 425 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
• NCPC: art. 497

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta E. S.A. și intervenientul forțat F.:

– obligarea pârâtei la plata sumei de 800.000 RON, daune morale, pentru A. – mama defunctului G., a sumei de 200.000 RON daune morale și 683 RON daune materiale pentru B. – soția defunctului, plus 15.000 RON daune materiale ocazionate cu înmormântarea și pomenirea acestuia, a sumei de 800.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., în calitate de fiu după defunct și a sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale pentru D., în calitate de soră după defunct;

– obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON, daune morale și 231 RON daune materiale în favoarea reclamantei B., pentru vătămarea suferită de aceasta;

– obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, iar plata penalităților să se facă începând cu data de 30.04.2018, respectiv 15.10.2018 și până la data plății efective a despăgubirilor, conform art. 21 lit. 5 din Legea nr. 132/2017.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 590 din 22 martie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică expusă de recurenți, încadrabilă în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează acordarea penalităților de întârziere, recurenții apreciind că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Au opinat recurenții că au solicitat acordarea penalităților de întârziere, calculate începând cu data de la care asigurătorul era obligat sa răspundă părții prejudiciate, dată de la care, în conformitate cu prevederile art. 1522 alin. (1) C. civ., asigurătorul a fost pus în întârziere pentru executarea obligațiilor care îi incumbă conform art. 2223 – 2224 C. civ., detaliate prin legislația specială, respectiv Legea nr. 132/2017.

Au mai arătat că obligația de plată nu poate deveni exigibilă doar în momentul în care hotărârea judecătoreasca ce stabilește sumele necesare reparării prejudiciilor materiale și morale suferite de recurenți în urma accidentului devine definitivă, deoarece art. 21 din Legea nr. 132/2017 reglementează o situație distinctă, anume situația în care persoana prejudiciată a solicitat mai întâi plata despăgubirilor cuvenite de la asigurătorul RCA, în procedura amiabilă. În situația în care apelantul s-a adresat direct asigurătorului, acestuia din urma îi revin obligațiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 132/2017 și, în funcție de conduita pe care o adoptă, urmează a suporta sau nu rigoarea aplicării penalităților. Cum, în speță, instanțele de fond și-au motivat hotărârile ignorând dispozițiile legale în ceea ce privește sancționarea asigurătorului cu plata penalităților, consideră că sunt îndreptățiți la acordarea acestora, câtă vreme societatea nu a răspuns la notificarea părții prejudiciate.

Curtea de Apel Alba Iulia a reținut, în decizia recurată, raportat la criticile invocate, aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, potrivit cu care despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Decelează instanța de apel din prevederile menționate că se disting două momente în raport de care asigurătorul are obligația să plătească despăgubirea, și anume prima ipoteză, când momentul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data confirmării de primire de către persoana păgubită a ofertei de despăgubire, sau a doua ipoteză, când stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Curtea de apel a reținut că, în cauză, este incidentă a doua teză, părțile neajungând la o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, situație în care despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, urmează a se stabili în cadrul procesului pendinte.

Instanța a conchis, în baza acestui raționament, că penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, primește hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească, opinând că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi purtătoare de penalități.

Înalta Curte, efectuând controlul de legalitate al deciziei prin prisma criticii formulate, observă că, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Conform dispozițiilor art. 21 alin. (4) din același text normativ, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

Alin. (5) din același text normativ, invocat de recurenți drept temei pentru acordarea penalităților, prevede că, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

Or, în cauză, așa cum rezultă din împrejurările reclamate de recurenți, necontestate de intimată, aceasta nu a formulat un răspuns în termen de 30 zile de la data înregistrării cererii de despăgubire.

Prin urmare, față de dispozițiile art. 21 alin. (5) din lege, absența unui răspuns al asigurătorului (pozitiv sau negativ, după caz) echivalează cu îndeplinirea defectuoasă a obligației prevăzute de alin. (1) din text, ceea ce atrage sancțiunea aplicării penalităților, așa cum în mod corect au susținut recurenții.

În această apreciere, este important a reitera că motivul instituirii penalităților de către legiuitor îl constituie sancționarea atitudinii culpabile a asigurătorului care, fie nu plătește la termen despăgubirea, fie nu își execută obligația de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul stabilit de lege și în acest context interpretarea în sensul că îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor legale include și ipoteza omisiunii de a răspunde corespunde întocmai intenției legiuitorului.

De altfel, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 37 din Norma ASF nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

„(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire”.

Art. 38 din același text normativ prevede că, „dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător”.

Așadar, norma evocată, ce constituie o reglementare secundară, confirmă interpretarea de mai sus, pentru că nerespectarea obligației de a da un răspuns cererii de despăgubire formulată de persoanele prejudiciate este menționată în mod expres prin art. 38 din Norma ASF nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ca situație în care asiguratorul este ținut la plata penalităților, de la data expirării termenului în care răspunsul menționat trebuie să fie emis.

Nu pot fi reținute, astfel, argumentele instanței de apel potrivit cu care despăgubirile urmează a fi stabilite de la momentul individualizării prejudiciului, respectiv de la data rămânerii definitive și comunicării hotărârii judecătorești în prezenta cauză, această critică de recurs fiind întemeiată, deoarece nu ne găsim în situația în care intimata și-a îndeplinit obligația de a formula o ofertă (sau de a respinge cererea de despăgubire), dar părțile nu au ajuns la o înțelegere.

Incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce rezultă din analiza ce precedă, atrage admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate și reluarea judecății la instanța de apel sub aspectul soluționării cererii de acordare a penalităților, care vor curge potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 și art. 38 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, momentul concret de la care acestea vor fi acordate urmând a fi determinat de instanța de apel prin cercetarea faptelor dovedite de părți în speță.

În ceea ce privește cea de-a doua critică expusă de recurenți, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta privește modul în care instanța de apel a dispus diminuarea daunelor morale acordate de prima instanță; se susține că instanța de apel nu a motivat diminuarea daunelor morale, iar decizia cuprinde motive contradictorii, având în vedere că, deși instanța enumeră criteriile pe care le consideră incidente în cauză, diminuează cuantumul daunelor morale fără a arăta, în mod explicit, măsura în care nu se justifică, în accepțiunea sa, nivelul acordat în primă instanță, corespunzător cu gravitatea reținută anterior.

În analizarea motivelor de apel, curtea a reținut că, în lipsa unor reglementări privind criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale, jurisprudența și doctrina juridică au acceptat unanim că valoarea daunelor morale trebuie să reflecte gravitatea și importanța prejudiciului produs victimei, dar trebuie în același timp să respecte și criteriul echității. A mai arătat, pe de o parte, că gravitatea prejudiciului încercat de reclamanți este determinată de durata și intensitatea suferințelor psihice provocate de decesul numitului G., precum și de urmările în viitor asupra reclamanților și, pe de altă parte, că scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, iar nu de a înlătura integral urmările faptei.

Verificând această critică de nelegalitate, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată.

Instanța de apel era obligată să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel formulat de părți, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut.

Înalta Curte constată că instanța de apel, analizând motivele invocate de pârâta E. S.A. – ce priveau caracterul excesiv al despăgubirilor acordate – a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de aceasta în ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor pentru daunele morale, procedând la reducerea lor.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., ținând cont de probele administrate în dosar și a ajuns la concluzia că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite. Argumentele instanței nu au caracter contradictoriu, așa cum în mod incorect susțin recurenții, ci relevă faptul că, deși evaluarea pecuniară a acestora implică o apreciere adecvată și rezonabilă a unor compensații în corelație directă cu suferințele fizice și psihice îndurate de reclamanți ca victime directe ale faptului delictual generator de prejudicii, totuși daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzută de lege, spre a nu deveni un folos material injust. A explicitat astfel instanța de apel în mod corect că, prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire, dar nici să aibă un caracter pur simbolic.

Prin urmare, deși nu a subliniat expres care este eroarea săvârșită de prima instanță în procesul de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți, Curtea de apel a considerat că sumele rezultate în urma acestei operațiuni de cuantificare nu au caracter rezonabil prin raportare la criteriile de proporționalitate anterior evocate, motivare suficientă, în aprecierea instanței de recurs, pentru a satisface exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, față de natura antagonică a criticilor formulate cu privire la cuantumul despăgubirilor de reclamanți, respectiv de pârâtă, răspunsul instanței de apel răspunde în egală măsură și susținerilor persoanelor prejudiciate în sensul că dimensionarea despăgubirilor morale s-a făcut în mod incorect.

Având în vedere aceste aspecte, motivul de recurs privitor la lipsa motivării și la motivarea contradictorie este nefondat, decizia recurată nefiind afectată de niciun viciu de legalitate sub acest aspect.

În consecință, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia sub aspectul penalităților de întârziere și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.