Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
3.141 views
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică expusă de recurenţi, încadrabilă în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează acordarea penalităţilor de întârziere, recurenţii apreciind că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Au opinat recurenţii că au solicitat acordarea penalităţilor de întârziere, calculate începând cu data de la care asigurătorul era obligat sa răspundă părţii prejudiciate, dată de la care, în conformitate cu prevederile art. 1522 alin. (1) C. civ., asigurătorul a fost pus în întârziere pentru executarea obligaţiilor care îi incumbă conform art. 2223 – 2224 C. civ., detaliate prin legislaţia specială, respectiv Legea nr. 132/2017.
Au mai arătat că obligaţia de plată nu poate deveni exigibilă doar în momentul în care hotărârea judecătoreasca ce stabileşte sumele necesare reparării prejudiciilor materiale şi morale suferite de recurenţi în urma accidentului devine definitivă, deoarece art. 21 din Legea nr. 132/2017 reglementează o situaţie distinctă, anume situaţia în care persoana prejudiciată a solicitat mai întâi plata despăgubirilor cuvenite de la asigurătorul RCA, în procedura amiabilă. În situaţia în care apelantul s-a adresat direct asigurătorului, acestuia din urma îi revin obligaţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 132/2017 şi, în funcţie de conduita pe care o adoptă, urmează a suporta sau nu rigoarea aplicării penalităţilor. Cum, în speţă, instanţele de fond şi-au motivat hotărârile ignorând dispoziţiile legale în ceea ce priveşte sancţionarea asigurătorului cu plata penalităţilor, consideră că sunt îndreptăţiţi la acordarea acestora, câtă vreme societatea nu a răspuns la notificarea părţii prejudiciate.
Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut, în decizia recurată, raportat la criticile invocate, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, potrivit cu care despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Decelează instanţa de apel din prevederile menţionate că se disting două momente în raport de care asigurătorul are obligaţia să plătească despăgubirea, şi anume prima ipoteză, când momentul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data confirmării de primire de către persoana păgubită a ofertei de despăgubire, sau a doua ipoteză, când stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.
Curtea de apel a reţinut că, în cauză, este incidentă a doua teză, părţile neajungând la o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, situaţie în care despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, urmează a se stabili în cadrul procesului pendinte.
Instanţa a conchis, în baza acestui raţionament, că penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, primeşte hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească, opinând că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de penalităţi.
Înalta Curte, efectuând controlul de legalitate al deciziei prin prisma criticii formulate, observă că, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
Conform dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din acelaşi text normativ, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.
Alin. (5) din acelaşi text normativ, invocat de recurenţi drept temei pentru acordarea penalităţilor, prevede că, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.
Or, în cauză, aşa cum rezultă din împrejurările reclamate de recurenţi, necontestate de intimată, aceasta nu a formulat un răspuns în termen de 30 zile de la data înregistrării cererii de despăgubire.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din lege, absenţa unui răspuns al asigurătorului (pozitiv sau negativ, după caz) echivalează cu îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei prevăzute de alin. (1) din text, ceea ce atrage sancţiunea aplicării penalităţilor, aşa cum în mod corect au susţinut recurenţii.
În această apreciere, este important a reitera că motivul instituirii penalităţilor de către legiuitor îl constituie sancţionarea atitudinii culpabile a asigurătorului care, fie nu plăteşte la termen despăgubirea, fie nu îşi execută obligaţia de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul stabilit de lege şi în acest context interpretarea în sensul că îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor legale include şi ipoteza omisiunii de a răspunde corespunde întocmai intenţiei legiuitorului.
De altfel, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 37 din Norma ASF nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:
„(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:
a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;
b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire”.
Art. 38 din acelaşi text normativ prevede că, „dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător”.
Aşadar, norma evocată, ce constituie o reglementare secundară, confirmă interpretarea de mai sus, pentru că nerespectarea obligaţiei de a da un răspuns cererii de despăgubire formulată de persoanele prejudiciate este menţionată în mod expres prin art. 38 din Norma ASF nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ca situaţie în care asiguratorul este ţinut la plata penalităţilor, de la data expirării termenului în care răspunsul menţionat trebuie să fie emis.
Nu pot fi reţinute, astfel, argumentele instanţei de apel potrivit cu care despăgubirile urmează a fi stabilite de la momentul individualizării prejudiciului, respectiv de la data rămânerii definitive şi comunicării hotărârii judecătoreşti în prezenta cauză, această critică de recurs fiind întemeiată, deoarece nu ne găsim în situaţia în care intimata şi-a îndeplinit obligaţia de a formula o ofertă (sau de a respinge cererea de despăgubire), dar părţile nu au ajuns la o înţelegere.
Incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce rezultă din analiza ce precedă, atrage admiterea recursului, casarea parţială a deciziei recurate şi reluarea judecăţii la instanţa de apel sub aspectul soluţionării cererii de acordare a penalităţilor, care vor curge potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 şi art. 38 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, momentul concret de la care acestea vor fi acordate urmând a fi determinat de instanţa de apel prin cercetarea faptelor dovedite de părţi în speţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică expusă de recurenţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta priveşte modul în care instanţa de apel a dispus diminuarea daunelor morale acordate de prima instanţă; se susţine că instanţa de apel nu a motivat diminuarea daunelor morale, iar decizia cuprinde motive contradictorii, având în vedere că, deşi instanţa enumeră criteriile pe care le consideră incidente în cauză, diminuează cuantumul daunelor morale fără a arăta, în mod explicit, măsura în care nu se justifică, în accepţiunea sa, nivelul acordat în primă instanţă, corespunzător cu gravitatea reţinută anterior.
În analizarea motivelor de apel, curtea a reţinut că, în lipsa unor reglementări privind criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale, jurisprudenţa şi doctrina juridică au acceptat unanim că valoarea daunelor morale trebuie să reflecte gravitatea şi importanţa prejudiciului produs victimei, dar trebuie în acelaşi timp să respecte şi criteriul echităţii. A mai arătat, pe de o parte, că gravitatea prejudiciului încercat de reclamanţi este determinată de durata şi intensitatea suferinţelor psihice provocate de decesul numitului G., precum şi de urmările în viitor asupra reclamanţilor şi, pe de altă parte, că scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, iar nu de a înlătura integral urmările faptei.
Verificând această critică de nelegalitate, Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată.
Instanţa de apel era obligată să motiveze soluţia dată fiecărui motiv de apel formulat de părţi, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând motivele invocate de pârâta E. S.A. – ce priveau caracterul excesiv al despăgubirilor acordate – a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de aceasta în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirilor pentru daunele morale, procedând la reducerea lor.
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., ţinând cont de probele administrate în dosar şi a ajuns la concluzia că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite. Argumentele instanţei nu au caracter contradictoriu, aşa cum în mod incorect susţin recurenţii, ci relevă faptul că, deşi evaluarea pecuniară a acestora implică o apreciere adecvată şi rezonabilă a unor compensaţii în corelaţie directă cu suferinţele fizice şi psihice îndurate de reclamanţi ca victime directe ale faptului delictual generator de prejudicii, totuşi daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzută de lege, spre a nu deveni un folos material injust. A explicitat astfel instanţa de apel în mod corect că, prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire, dar nici să aibă un caracter pur simbolic.
Prin urmare, deşi nu a subliniat expres care este eroarea săvârşită de prima instanţă în procesul de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi, Curtea de apel a considerat că sumele rezultate în urma acestei operaţiuni de cuantificare nu au caracter rezonabil prin raportare la criteriile de proporţionalitate anterior evocate, motivare suficientă, în aprecierea instanţei de recurs, pentru a satisface exigenţele art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, faţă de natura antagonică a criticilor formulate cu privire la cuantumul despăgubirilor de reclamanţi, respectiv de pârâtă, răspunsul instanţei de apel răspunde în egală măsură şi susţinerilor persoanelor prejudiciate în sensul că dimensionarea despăgubirilor morale s-a făcut în mod incorect.
Având în vedere aceste aspecte, motivul de recurs privitor la lipsa motivării şi la motivarea contradictorie este nefondat, decizia recurată nefiind afectată de niciun viciu de legalitate sub acest aspect.
În consecinţă, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia sub aspectul penalităţilor de întârziere şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Sursa informației: www.scj.ro.
