Critici în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în judecată pe motiv că a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Respingerea recursului declarat

• Legea nr. 11/1991: art. 7 alin. (1)
• Legea nr. 38/2003: art. 54 alin. (1)
• NCPC: art. 36
• NCPC: art. 37
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 488
• NCPC: art. 496 alin. (1) teza a II-a
• NCPC: art. 517 alin. (4)
• NCPC: art. 67

Prin sentința civilă nr. 2011 din 21 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins atât excepția lipsei de interes ca nefondată, cât și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 40.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe au declarant apel ambele părți, pârâta B. S.R.L. declarând apel și împotriva încheierii de ședință din data de 5 octombrie 2017.

Reclamanta-apelantă A. a solicitat, în principal, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulate, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, în măsura în care instanța apreciază că hotărârea apelată este întemeiată și va respinge calea ordinară de atac, reclamanta-apelantă a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial care au căzut în sarcina sa cu privire la fond.

Pârâta-apelantă B. S.R.L. a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește considerentele cu privire la necesitatea admiterii excepțiilor referitoare la lipsa calității procesuale active și lipsa de interes a reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 26 din 26 mai 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esență, recurenta critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (caz de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), întrucât prima instanță de control judiciar ar fi admis în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active, contrar prevederilor legale invocate în cadrul memoriului de recurs și din a căror interpretare coroborată rezultă că entitatea juridică reclamantă are dreptul de a reprezenta și proteja interesele profesionale ale membrilor săi, drept ce include și introducerea unor acțiuni în instanță, inclusiv cele întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 11/1991. Totodată, recurenta a criticat și cuantumul onorariului de avocat la plata căruia a fost obligată de instanațele de fond, susținând că măsura dispusă echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Criticile recurentei nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a niciunei norme de drept.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material și el poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

În argumentarea acestui caz de casare reclamanta-recurentă a adus critici în ceea ce privește respingerea cererii sale de chemare în judecată pe motiv că a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, iar nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile, printre care se regăsește și calitatea procesuală activă (care presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat), iar nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Prin urmare, analiza recursului declarat împotriva deciziei instanței de apel se va face din această perspectivă, desigur, cu luarea în considerare a criticilor dezvoltate de partea reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs.

Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Această identitatea trebuie să se materializeze prin echivalența dintre persoana reclamantului și titularul dreptului, respectiv pârâtul și cel obligat la respectarea dreptului și, pe cale de consecință, se întrunește condiția calității procesuale. Altfel spus, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară (legitimatio ad causam).

Uneori legea prevede posibilitatea și unor alte persoane de a intenta acțiunea în locul titularului, cu scopul de a proteja tocmai interesele celui care nu are posibilitatea reală de a-și susține interesele în fața judecătorului (procurorul, sindicatele, asociațiile pentru protecția consumatorilor etc., sunt personalități care pot sta în justiție și promova acțiuni în fața unei instanțe civile).

În motivarea deciziei recurate, instanța de apel a arătat că, potrivit art. 36 și 37 din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, putând fi introduse cereri sau formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Prin urmare, pentru ca asemenea părți să poată acționa pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane ori, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup sau general este necesar ca legea să le recunoască în mod expres legitimitatea procesuală activă. Aceasta, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului care rezultă din raportul de drept material dedus judecatii.

De vreme ce reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială constând în comercializarea aplicației B. către șoferii de taxi, dispecerizarea serviciilor de taxi prin intermediul aplicației menționate și transport persoane în regim de taxi, utilizarea siglei și a denumirii B., utilizarea siglelor societăților de dispecerizare taxi certificate O.S.I.M., în cadrul aplicației B. și a altor informații privind autoturismele și șoferii, rezultă că raportul juridic de drept substanțial pe care se fundamentează cererea de chemare în judecată decurge din pretinse fapte de concurență neloială săvârșite de societatea pârâtă, constând în furnizarea de servicii de transport public fără a deține autorizațiile prevăzute de lege, care ar prejudicia interesele operatorilor de transport autorizați în regim taxi.

Însă, pentru ca reclamanta să poată să își justifice legitimitatea procesuală activă prin raportare la dispozițiile de excepție ale art. 37 din C. proc. civ., având în vedere că, fără a justifica un interes direct, tinde prin demersul judiciar la protejarea drepturilor și intereselor legitime ale membrilor săi, așadar, la ocrotirea unui interes de grup, s-ar fi impus identificarea unei norme legale în temeiul căreia această entitate juridică să fie abilitată să promoveze o acțiune prin care să urmărească protejarea intereselor membrilor săi, constând în interzicerea unor activități de concurență neloială pretins săvârșite de pârâtă, ceea ce nu s-a făcut.

Înalta Curte constată că interpretarea atât a dispozițiilor Legii nr. 62/2011, a Legii nr. 38/2003 și a Legii nr. 11/1991, cât și a prevederilor statutare și a celor din O.G. nr. 26/2000 s-a făcut în mod corect de către prima instanță de control judiciar.

Astfel, pe de o parte, textul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, potrivit căruia „Orice persoană care are un interes legitim se poate adresa direct instanțelor de judecată competente pentru încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale și morale suferite ca urmare a unei practici de concurență neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalități în fața Consiliului Concurenței”, nu conferă, cum greșit a înțeles recurenta, legitimare procesuală activă oricărei persoane, ci reglementează dreptul de liber acces la justiție oricărei persoane care are un interes legitim, acesta din urmă fiind doar o altă condiție, alături de calitatea procesuală, pentru exercitarea unei acțiuni civile, după cum s-a arătat deja.

Pe de altă parte, Legea dialogului social nr. 62/2011, deși prevede, în art. 61, că organizațiile patronale reprezintă, susțin și apără interesele membrilor lor în relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice, în raport cu obiectul și scopul lor de activitate, în plan național și internațional, potrivit propriilor statute și în acord cu prevederile acestei legi, iar în vederea realizării scopului pentru care sunt înființate acestea reprezintă, promovează, susțin și apără interesele economice, juridice și sociale ale membrilor lor [art. 62 alin. (1) lit. a)], interpretarea dată de recurentă este una eronată.

Aceasta, pentru că partea confundă drepturile organizațiilor patronale, reglementate de Legea dialogului social, cu dreptul acestor entități de a participa la o activitate judiciară concretă, drept care se definește prin recunoașterea, prin lege, a unei legitimări procesuale active de a promova o cerere de chemare în judecată precum cea din dosarul pendinte, și care nu există. Numai astfel poate fi înțeleasă legitimarea procesuală, ce presupune justificarea dreptului sau a obligației unei anumite persoane de a participa ca parte în cadrul procesului civil, respectiv îndreptățirea unei persoanei de a reclama în justiție, cât și obligația unei alte persoane de a răspunde față de pretențiile ridicate împotriva sa.

De altfel, și recurenta recunoaște (în paragr. antepenultimul din pag. 4 a cererii de recurs) că această normă legală nu face referire expresă la dreptul de a introduce acțiuni pentru interzicerea unor practici de concurență neloială de natură a afecta interesele patrimoniale ale membrilor săi, însă susține că acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 11/1991 nu sunt incompatibile cu interesele de grup sau generale, ceea ce ar legitima-o procesual activ, lucru care nu poate fi primit.

Nici Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere nu este în măsură să determine o concluzie contrară, art. 54 alin. (1) din acest act normativ prevăzând doar că reprezentarea și protecția intereselor profesionale ale transportatorilor autorizați, dispecerilor taxi și ale taximetriștilor se realizează prin camerele taximetriștilor și celelalte asociații profesionale reprezentative, constituite conform Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, denumite asociații reprezentative.

Că este așa, rezultă din următoarele alineate ale aceluiași text, potrivit cărora asociațiile reprezentative asigură reprezentarea intereselor profesionale ale membrilor în relațiile cu autoritățile administrației publice, cu alte autorități și cu organisme interne și internaționale, acestea participând, cu caracter consultativ, la întocmirea de către autoritățile administrației publice a reglementărilor de organizare a serviciului de transport în regim de taxi. Mai apoi, după ce în cuprinsul alin. (3) se indică condițiile pentru ca o asociație profesională din domeniul taximetriei să fie considerată reprezentativă, în ultimul alineat legiuitorul a stabilit că, în cazurile în care o asociație profesională reprezentativă trimite autorității de autorizare sau altor autorități competente o sesizare privind abaterile de la conduita profesională a unei persoane care își desfășoară activitatea în domeniul transportului în regim de taxi, acestea sunt obligate să analizeze cazul respectiv, cu consultarea obligatorie a părților, și să ia măsurile care se impun, notificând aceasta și asociației reprezentative.

Prin urmare, nici această norma legală, contrar celor susținute de recurentă, nu este în măsură să o legitimeze procesual pentru a putea introduce și susține o acțiune în concurență neloială, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că trimiterile făcute de partea reclamantă la prevederile statutare și la cele din O.G. nr. 26/2000 sunt irelevante sub aspectul analizat, pentru că acestea nu fac altceva decât să creeze cadrul pentru: a) exercitarea dreptului la liberă asociere; b) promovarea valorilor civice, ale democrației și statului de drept; c) urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup; d) facilitarea accesului asociațiilor și fundațiilor la resurse private și publice; e) parteneriatul dintre autoritățile publice și persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial și, f) respectarea ordinii publice.

Or, pentru ca o astfel de entitate juridică să poată acționa pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup este necesar ca legiuitorul să-i recunoască în mod expres legitimitatea procesuală activă, ceea ce nu a făcut.

Cele două decizii de speță indicate în cererea de recurs nu pot determina o altă concluzie întrucât prin prima hotărâre (decizia nr. 3662/2015) instanța supremă nu făcut decât să-i recunoască confederației recurente calitatea și interesul în a formula o cerere de intervenție accesorie în favoarea unei autorități a statului, chemată în judecată pentru anularea unui ordin de ministru, prin raportare la prevederile art. 67 din C. proc. civ., în timp ce prin a doua decizie invocată (decizia nr. 2034/2005) care, de altfel, nici nu o privește în mod direct întrucât vizează o altă asociație constituită în condițiile O.G. nr. 26/2000, modificată, aceeași instanță a recunoscut acestei din urmă entități juridice calitatea procesuală activă de a introduce acțiune în contencios administrativ împotriva actelor normative care vatămă interesele membrilor săi, chiar dacă prin actul atacat nu se instituie drepturi și obligații în sarcina sa, ca persoană juridică, întrucât nu este exclusă posibilitatea ca actul normativ contestat să aducă atingere drepturilor asociației reglementate prin alte acte normative, în caz contrar ajungându-se la soluția profund inechitabilă a înlăturării din rândul celor îndreptățiți să atace în justiție respectiva reglementare, a persoanei împuternicite să negocieze și să reprezinte utilizatorii.

Prin urmare, niciuna dintre deciziile menționate nu vizează situația din prezentul litigiu, în care recurenta-reclamantă a promovat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Sub acest aspect, Înalta Curtea amintește faptul că dreptul la o instanță nu este unul absolut (Golder c. Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, paragr. 36), ci presupune limitări permise în mod implicit, inclusiv privind admisibilitatea unei căi de atac, care necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, care are în această privință o anumită marjă de apreciere (Ashingdane c. Regatului Unit, Hotărârea din 28 mai 1985, paragr. 57). Aceste limitări nu restrâng accesul deschis unui justițiabil într-o asemenea manieră încât să fie afectată esența dreptului de acces la un tribunal, ele trebuind să urmărească un scop legitim și să existe proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate (Fayed c. Regatului Unit, Hotărârea din 21 septembrie 1994, paragr. 65, Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995, paragr. 59, și Bellet c. Franței, Hotărârea din 4 decembrie 1995, paragr. 31).

În această cauză, Curtea de la Strasbourg a reținut că, după ce a constatat inadmisibilitatea acțiunii reclamantului din cauza lipsei dreptului de acționa în instanță clauzele unui contract colectiv, instanțele naționale nu au mai examinat temeinicia argumentelor sale. Prin urmare, situația reclamantului poate fi văzută ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. Curtea europeană a constatat că ingerința era conformă cu prevederile Legii nr. 130/1996 și ale C. civ., astfel cum erau interpretate de instanțele judecătorești naționale, care permiteau doar părților semnatare să conteste clauzele contractelor colective de muncă.

În ceea ce privește scopul acestei limitări, Curtea a reiterat faptul că dreptul la negocieri colective cu angajatorul este unul dintre elementele esențiale ale dreptului unui angajat de a constitui și de a se afilia la sindicate, pentru apărarea intereselor sale, astfel cum este prevăzut în art. 11 din Convenție. Pentru sindicate, negocierea colectivă și încheierea de contracte colective sunt mijloace esențiale pentru a promova și proteja interesele membrilor lor (Demir și Baykara c. Turciei [MC], nr. 34503/97, paragr. 154 și 157). În acest context, s-a considerat că, în cazul în care acordurile colective între partenerii sociali ar putea să fie contestate în instanțele de judecată de către angajați, în mod individual și, prin urmare, să devină astfel inaplicabile, unul dintre elementele inerente ale dreptului de a se angaja în activități sindicale, garantat prin art. 11 din Convenție, ar putea fi mult restrâns sau golit de conținutul său.

În cele din urmă, în ceea ce privește proporționalitatea restrângerii dreptului de acces la o instanță, Curtea a reținut că reclamantul nu era lipsit de orice posibilitate de a-și apăra pe cale judiciară drepturile sale patrimoniale. În această privință, s-a observat că, în temeiul art. 281 și următ. din Codul muncii, reclamantul avea posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva angajatorului său, prin care să conteste clauzele contractului individual de muncă, ce ar fi fost, în opinia sa, contrare contractului colectiv de muncă la nivel național. Cu toate acestea, reclamantul a ales să conteste în mod direct contractul colectiv, expunându-se riscului ca acțiunea sa să fie respinsă, fără examinarea fondului, context în care acesta nu a suferit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la un tribunal (Hotărârea din 3 decembrie 2013, Marinel Costuț c. României, cererea nr. x/08).

Nu în ultimul rând, nemulțumirile recurentei în legătură cu dispoziția instanței de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatei constituie critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta-recurentă A. JIVKO TANOV IVANOV împotriva deciziei civile nr. 1179/A din 22 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din același cod, recurenta va fi obligată la plata sumei de 17.661,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în faza de recurs, către intimata B. S.R.L., conform documentelor justificative aflate la dosar.

Sursa informației: www.scj.ro.