Contribuții la studiul competenței instanței de tutelă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Precizări prealabile

Actualul Cod civil a translatat atribuțiile autorității tutelare din reglementarea Codului familiei^[1] către instanța de tutelă^[2]. Semnificativ este faptul că, în prezent, Codul civil nu cuprinde dispoziții care măcar să evoce autoritatea tutelară.

În doctrină s-a considerat că „înlocuirea atribuțiilor de control, îndrumare și decizie recunoscute autorității tutelare de Codul familiei cu cele ale instanței de tutelă este rezultatul rolului crescut al tutorelui față de reglementarea anterioară”^[3].

Creșterea rolului tutorelui în privința protecției și promovării drepturilor copilului este de netăgăduit, din moment ce tutela este o formă a protecției alternative, la care are dreptul copilul lipsit de ocrotirea părinților săi, conform art. 44 din Legea nr. 272/2004 cu privire la drepturile copilului^[4]. Pentru a sublinia întâietatea tutelei printre formele protecției alternative, în conținutul art. 44 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, tutela este enumerată înaintea adopției și a măsurilor de protecție specială. De asemenea, Codul civil cuprinde dispoziții în care rolul tutorelui este asimilat cu cel al părinților^[5].

Din perspectiva caracterului elaborat și calificat al activității instanțelor de judecată, preluarea atribuțiilor autorității tutelare de către instanța de tutelă marchează un salt calitativ în protejarea drepturilor copilului și, în general, a persoanei fizice.

Introducerea instanței de tutelă în sistemul de drept român este de inspirație franceză. Astfel, art. 391 și urm. C. civ. fr. dă în competența judecătorului de tutelă (le juge des tutelles) numeroase atribuții în materie de tutelă.

2. Măsuri tranzitorii până la organizarea instanței de tutelă

2.1. Exercitarea atribuțiilor instanței de tutelă

Chiar dacă decizia de înființare a instanței de tutelă este rațională, nivelul scăzut al resurselor umane și materiale de care dispunem s-a dovedit a fi un obstacol dificil de surmontat pentru punerea ei în aplicare.

Așa se face că legiuitorul român a fost nevoit să stabilească măsuri tranzitorii, aplicabile până la data la care va fi posibilă organizarea în fapt a instanței de tutelă. Aceste măsuri sunt prevăzute de art. 229 din Legea nr. 71/2011 și de art. 76 din Legea nr. 76/2012^[6].

În temeiul art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, „organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară”. Până la data studiului, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară^[7] nu a fost completată cu dispoziții care să aibă ca obiect organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă.

Art. 299 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 dispune că, până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, „atribuțiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și familie”. Deci, în perioada tranzitorie, atribuțiile instanței de tutelă revin instanțelor de judecată existente în sistemul nostru judiciar românesc.

Potrivit Legii nr. 304/2004, la nivelul curților de apel [art. 35 alin. (2)], tribunalelor [art. 36 alin. (3)] și judecătoriilor [art. 39 alin. (2)] funcționează secții sau complete specializate pentru cauze cu minori și de familie.

Dispozițiile art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 au fost modificate implicit de art. 76 din Legea nr. 76/2012, conform cărora, „până la organizarea instanțelor de tutelă și familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori și familie vor îndeplini rolul de instanțe de tutelă și familie, având competența stabilită potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum și reglementărilor speciale în vigoare”.

Referirea generică la instanțe din cuprinsul art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 a fost detaliată prin stabilirea rolului de a fi instanțe de tutelă și familie judecătoriile și tribunalele^[8], respectiv tribunalele specializate pentru minori și familie. În prezent, este înființat și funcționează (ca proiect pilot) doar un singur tribunal pentru minori și familie, cel de la Brașov^[9].

Chiar dacă, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în cadrul curților de apel funcționează secții sau complete specializate pentru cauze cu minori și de familie, art. 76 din Legea nr. 76/2012 nu conferă și lor calitatea de a fi instanțe de tutelă. Această calificare nu le-a fost conferită, întrucât curțile de apel, spre deosebire de judecătorii și tribunale, nu au o competență de primă instanță în materie de tutelă și familie^[10].

Pe de altă parte, competența instanței de tutelă a fost extinsă la cea prevăzută de Codul de procedură civilă^[11], Legea nr. 76/2012 și reglementările speciale în vigoare^[12]. Practic, art. 76 din Legea nr. 76/2012 acoperă toate situațiile din legislație care stabilesc atribuții pentru instanța de tutelă și care, în perioada tranzitorie, vor reveni judecătoriilor sau, după caz, tribunalelor ori tribunalelor specializate pentru minori și familie. În cadrul acestora, cauzele respective sunt repartizate spre soluționare secțiilor sau completelor specializate pentru minori și familie.

O normă cu caracter tranzitoriu este prevăzută de art. VIII din Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil^[13]. În concret, „cererile prevăzute la art. 229 alin. (3) și (3²) din Legea nr. 71/2011, (…), inclusiv cele aduse prin prezenta lege, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentei legi^[14] rămân să fie soluționate de instanțele judecătorești competente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor”. Această normă s-a impus datorită intervențiilor legislative anterioare succesive asupra competenței instanței de tutelă^[15]. Dacă la data de 20 aprilie 2012, când Legea nr. 60/2012 a intrat în vigoare, cererile respective se aflau pe rolul instanțelor de judecată, acestea au fost obligate să continue soluționarea lor^[16]. S-a apreciat că norma în cauză a fost de natură să evite tergiversările în soluționarea cererilor respective datorate eventualelor declinări de competență de către instanțele de judecată către autoritățile tutelare competente inițial în perioada tranzitorie.

Per a contrario, dispozițiile art. VIII din Legea nr. 60/2012 nu sunt incidente în cazurile prevăzute de art. 229 alin. (2) lit. b) și c), alin. (3¹) și (3³) din Legea nr. 71/2011. Soluția se justifică prin faptul că textele respective nu au în vedere activitatea instanțelor de judecată.

Cu toate acestea, prevederile art. VIII din Legea nr. 60/2012 sunt inutile, întrucât dublează dispozițiile art. 229 alin. (4) din Legea nr. 71/2011, care stabilesc că „cererile în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil rămân să fie soluționate de instanțele judecătorești sau, după caz, de autoritățile administrative competente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor”.

O normă tranzitorie cu caracter special a fost instituită de art. IV din Legea nr. 257/2013, prin care a fost modificată și completată Legea nr. 272/2004^[17]. Astfel, „până la aprobarea legii privind organizarea și funcționarea instanței de tutelă, atribuțiile ce îi revin potrivit prezentei legi sunt îndeplinite de către instanța judecătorească”. Această normă este inutilă, întrucât nu derogă de la dispozițiile art. 76 din Legea nr. 76/2012.

2.2. Atribuțiile autorității tutelare în cadrul măsurilor provizorii

2.2.1. Preliminarii

Art. 229 din Legea nr. 71/2011, stabilind măsuri tranzitorii, incidente până la organizarea instanței de tutelă, prevede că rămân în competența autorității tutelare următoarele atribuții: întocmirea raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil [alin. (2) lit. b)]; cele ale instanței de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau interzisului judecătoresc ori, după caz, care privesc supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia [alin. (3)]; numirea curatorului special pentru asistarea copilului la încheierea actelor de dispoziție sau la dezbaterea succesorală [alin. (3²)]; numirea curatorului special până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească a persoanei fizice [alin. (3³)]^[18].

Pe lângă aceste atribuții, autoritatea tutelară are o competență în diverse alte materii, stabilită punctual prin legi speciale^[19]. Subliniez că, printre asemenea atribuții, nu am identificat din cele care să aibă legătură cu tutela.

2.2.2. Atribuțiile autorității tutelare în materie de tutelă

Dispozițiile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 au făcut obiectul controlului de constituționalitate. Cu Decizia nr. 795/2020, Curtea Constituțională a constatat că acestea sunt neconstituționale^[20].

În esență, s-a reținut că scopul normelor tranzitorii este de a asigura punerea în aplicare a noilor reglementări pentru a fi evitată retroactivitatea lor și, nicidecum de a le menține sine die în vigoare. S-a apreciat că lipsa de intervenție a legiuitorului pentru organizarea și funcționarea instanței de tutelă denaturează scopul legii, acela de a acorda unei instanțe judecătorești atribuțiile exercitate până la data intrării în vigoare a actualului Cod civil de autoritatea tutelară. S-a apreciat că nereglementarea organizării și funcționării instanței de tutelă lipsește de eficiență scopul legiuitorului. În acest fel, sunt nesocotite și cerințele principiului de previzibilitate a reglementării în cauză.

Față de aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale^[21], dispozițiile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale. Pe durata acestui termen, dispozițiile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 sunt suspendate de drept^[22].

Curtea Constituțională a reținut că, „până la organizarea prin legea privind organizarea judiciară a instanței de tutelă, atribuțiile speciale ale acesteia referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completurile specializate pentru minori și familie”. Deci, începând cu data de 12 februarie 2021, autoritatea tutelă nu mai este în drept să exercite aceste atribuții, ele fiind îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și familie din cadrul judecătoriilor, respectiv tribunalelor.

Cert este faptul că, după data de 12 februarie 2021, autoritatea tutelară nu mai are atribuții în legătură cu tutela minorului sau a interzisului judecătoresc. Practic, după această dată, nu se mai justifică utilizarea cuvântului tutelă pentru a denumi această autoritate a administrației publice locale^[23].