Contribuții la studiul competenței instanței de tutelă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2.2.3. Alte atribuții ale autorității tutelare în perioada măsurilor provizorii

De asemenea, autoritatea tutelară a fost abilitată ca, în temeiul art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, să întocmească raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil.

Codul civil se referă la raportul de anchetă psihosocială în șapte cazuri [art. 396 alin. (1), art. 486, art. 496 alin. (3), art. 497 alin. (2), art. 498 alin. (2), art. 499 alin. (4) și art. 508 alin. (2)], iar în unul la raportul de anchetă socială [art. 375 alin. (2)]. În niciunul dintre ele nu este vizată tutela. Textele enumerate sunt plasate în Cartea a II-a (Despre familie) [art. 258-534] și privesc diverse chestiuni ale raporturilor dintre părinți și copii.

Actualul Cod civil și Cod de procedură civilă nu nominalizează autoritatea competentă să întocmească raportul de anchetă psihosocială. Probabil, după organizarea instanței de tutelă, va fi stabilită autoritatea competentă în acest sens. Consider că atribuția ar trebui să revină direcției generale de asistență socială și protecția copilului, deoarece aceasta are în alcătuire un compartiment de evaluare complexă a copilului, respectiv unul de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap^[24]. De asemenea, analiza dispozițiilor art. 396 alin. (1) și urm. C. civ. denotă că, în cazurile în care se impune ancheta psihosocială, aceasta are natura unui mijloc de probă. Spre exemplu, art. 396 alin. (1) C. civ. dispune că, odată cu pronunțarea divorțului, instanța de tutelă hotărăște asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama, printre altele, de concluziile raportului de anchetă psihosocială.

Concluzia că atribuțiunea de a efectua ancheta psihosocială ar trebui să revină direcției generale de asistență socială și protecția copilului este susținută și de faptul că, în cadrul măsurilor provizorii, art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, exceptând-o pe cea prevăzută de art. 508 alin. (2) C. civ. de la competența autorității tutelare^[25], a dat-o în competența acestei direcții.

Art. 229 din Legea nr. 71/2011 stabilește competența autorității tutelare pentru a numi curatorul special în vederea asistării copilului la încheierea actelor de dispoziție sau la dezbaterea succesorală [alin. (3²)], respectiv pentru a numi curatorul special până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească a persoanei fizice [alin. (3³]^[26].

Consider că aceste norme tranzitorii sunt la fel de neconstituționale ca și cea prevăzută de art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011. Astfel, potrivit Codului civil, după înființarea instanței de tutelă, cu câteva excepții, în care competența de numire a curatorului revine notarului public^[27], în toate celelalte cazuri competența este stabilită pentru instanța de tutelă^[28].

Chiar dacă excepția de neconstituționalitate soluționată prin Decizia nr. 795/2020 s-a referit exclusiv la dispozițiile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională era obligată să se pronunțe și asupra constituționalității altor prevederi din această lege, „de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”. În cazul analizat, nu pot fi disociate acele dispoziții ale Codului civil care stabilesc competența instanței de tutelă, inclusiv cele care privesc desemnarea curatorului.

3. Competența instanței de tutelă

3.1. Competența materială

3.1.1. Preliminarii

Chiar dacă dispozițiile art. 76 din Legea nr. 76/2012 instituie o normă tranzitorie, sunt cuprinzătoare în ceea ce privește stabilirea implicită a competenței materiale a instanței de tutelă. Luând ca reper aceste dispoziții, analiza competenței materiale a instanței de tutelă este realizată conform Codului civil, Codului de procedură civilă, Legii nr. 76/2012 și legilor speciale.

3.1.2. Competența instanței de tutelă potrivit Codului civil

Art. 265 C. civ. dispune că „toate măsurile date prin prezenta carte în competența instanței judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă” (teza I). „Dispozițiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător” (teza a II-a).

Art. 265 teza I C. civ. cuprinde trei ipoteze: măsurile prevăzute de Cartea I (Despre persoane) date în competența instanțelor judecătorești^[29]; litigiile privind aplicarea dispozițiilor Cărții a II-a (Despre familie); măsurile de ocrotire a copilului prevăzute de legi speciale. Toate acestea sunt date în competența instanței de tutelă.

Art. 107, fiind plasat în Cartea I (Despre persoane) a Codului civil (art. 25-257), în alin. (1)^[30], dispune că „procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă” (s.n.). Interpretată stricto sensu, expresia ocrotirea persoanei fizice susține concluzia că textul art. 107 alin. (1) C. civ. vizează doar procedurile^[31] prevăzute de art. 104-186 C. civ., care alcătuiesc Titlul III (Ocrotirea persoanei fizice) din Cartea I. Cu toate acestea, pentru identitate de rațiune, este admis că dispozițiile art. 107 alin. (1) sunt incidente și în alte cazuri prevăzute de Codul civil care privesc ocrotirea persoanei fizice^[32], precum și în diverse cazuri particulare stabilite de legi speciale. Sub acest aspect, Curtea Constituțională a statuat că instanța de tutelă are competență generală în soluționarea tuturor procedurilor prevăzute pentru ocrotirea persoanei fizice, conform art. 107 alin. (1) C. civ^[33].

Din coroborarea dispozițiile art. 265 teza I cu cele ale art. 107 alin. (1) C. civ., se constată că nu sunt avute în vedere măsurile și litigiile date în competența instanței de tutelă plasate în alte subdiviziuni ale Codului civil, decât Cartea I și a II-a. Am în vedere, spre exemplu, autorizarea instanței de tutelă pentru efectuarea partajului voluntar în situația în care unul dintre coproprietari este incapabil^[34] și descărcarea de gestiune a celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă^[35]. Dacă este acceptată interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 107 alin. (1), asemenea cazuri sunt incluse în categoria celor care privesc ocrotirea persoanei fizice.

În doctrină sunt evocate cazuri din alte materii, cum ar fi, spre exemplu, căsătorie, drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, divorț, filiație, autoritatea părintească și obligația de întreținere^[36]. Cu toate acestea, asemenea cazuri, fiind plasate în Cartea a II-a, sunt acoperite de dispozițiile art. 265 C. civ.

3.1.3. Competența instanței de tutelă conform Codului de procedură civilă

Pentru a stabili corect competența instanței de tutelă, dispozițiile art. 107 alin. (1) și art. 265 C. civ. trebuie corelate cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. a), art. 94 pct. 1 și altele din Codul de procedură civilă.

Art. 94 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. dispune că judecătoria judecă, în primă instanță, „cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel”.

Prevederile art. 94 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. susțin concluzia exprimată în doctrină că, în prezent, judecătoria este instanță de drept comun în materie de tutelă și de familie^[37].

În același timp, aceste dispoziții sunt în acord și cu faptul că, în condițiile actualelor reglementări, judecătoria nu mai are plenitudine de competență jurisdicțională^[38]. Din această perspectivă, art. 94 C. pr. civ. stabilește pentru judecătorie o competență materială de primă instanță circumscrisă cazurilor limitativ enumerate de pct. 1 [lit. a)-k)]. Concluzia este susținută și de faptul că art. 94 pct. 3 C. pr. civ. dispune că judecătoriile judecă „orice alte cereri date prin lege în competența lor”. Deci, pentru ca judecătoria să fie competentă să soluționeze o anumită categorie de cereri (cauze/litigii), este necesar un text de lege care să prevadă în mod expres acest lucru^[39].

Art. 94 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. se referă la cererile date în competența instanței de tutelă și familie prevăzute Codul civil fără să le limiteze la diverse subdiviziuni ale acestuia, așa cum s-a întâmplat în cazul art. 107 și art. 265 C. civ. Drept urmare, dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. sunt de natură să complinească limitele determinate de conținutul normativ al art. 107 alin. (1) și art. 265 C. civ. cu privire la competența materială a instanței de tutelă în ceea ce privește cererile și litigiile prevăzute de Codul civil.

Cu toate acestea, art. 94 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. omite „măsurile de ocrotire a copilului prevăzute de legi speciale”, evocate de art. 265 C. civ., precum și cauzele date în competența acestei instanțe prin legi speciale. Competența instanței de tutelă în asemenea cazuri este atrasă, inclusiv în perioada măsurilor provizorii, de dispozițiile art. 76 din Legea nr. 76/2012 și, ulterior, de faptul că textele în cauză se referă expressis verbis la competența instanței de tutelă.

Alături de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. a), Codul de procedură civilă prevede competența instanței de tutelă și în alte texte. Am în vedere, spre exemplu, art. 540 alin. (1), art. 936, art. 942, art. 945 alin. (3) și art. 983 alin. (2) C. pr. civ.

Art. 94 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. exceptează „cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel”. Această precizare vizează situațiile în care competența revine tribunalului. Subliniez că, în prezent, în temeiul art. 95 pct. 1 C. pr. civ., tribunalul are plenitudine de competență în materie civilă^[40]. Cu toate acestea, în materie de tutelă și familie, tribunalul are o competență de excepție, limitată doar la cazurile anume prevăzute de lege^[41]. Această competență rezultă atât din dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. a), cât și din cele ale art. 95 pct. 4 C. pr. civ.

3.1.4. Competența instanței de tutelă conform Legii nr. 76/2012

Această Lege a adus modificări și completări, în primul rând, Legii nr. 134/2012 privind Codul de procedură civilă (Titlul III și IV), dar și altor legi (Titlul V).

Toate aceste modificări și completări sunt încorporate deja în actele normative respective. Spre exemplu, art. 13 pct. 23, respectiv pct. 34 din Titlul III din Legea nr. 76/2012 au modificat și completat dispozițiile art. 92 pct. 1 lit. a), respectiv ale art. 111¹ din Legea nr. 134/2012, care au devenit, după republicarea acestei Legi, art. 94 pct. 1 lit. a), respectiv art. 114 C. pr. civ.

Trimiterea art. 76 din Legea nr. 76/2012 la prezenta lege constituie o măsură de precauție, pentru a evita omiterea vreunei cauze date în competența instanței de tutelă și care, în perioada tranzitorie, este de competența judecătoriei sau, după caz, a tribunalului ori tribunalului specializat pentru minori și familie.

3.1.5. Competența instanței de tutelă conform unor legi speciale

In terminis, art. 76 din Legea nr. 76/2012 se referă și la reglementările speciale în vigoare^[42]. După cum am prezentat anterior, la măsurile de protecție a copilului prin legi speciale se referă și art. 265 C. civ. În schimb, art. 76 din Legea nr. 76/2012 extinde această competență la toate cazurile în care, prin legi speciale, este stabilită competența instanței de tutelă, indiferent de obiectul litigiului.

Competența prevăzută de art. 76 din Legea nr. 76/2012 este una diversă, însă limitată la acele dispoziții din legi speciale care se referă expressis verbis și exclusiv la ea^[43]. Concluzia este susținută și de faptul că ne aflăm în prezența unei norme de competență incidentă doar în cazurile anume prevăzute de lege.

Cazurile de competență diversă a instanței de tutelă prevăzute de legi speciale se încadrează în dispozițiile art. 94 pct. 3 C. pr. civ^[44].