Contractele de franciză și clauzele de exclusivitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Contractul de franciză s-a născut în Statele Unite ale Americii, din necesitatea dezvoltării unei rețele în tot acest teritoriu. În contextul globalizării și dezvoltării internaționale a comerțului, s-a creat un cadrul propice în primul rând pentru dezvoltarea unor rețele de distribuție, dar în același timp pentru preluarea unor anumite tipuri de afaceri și transpunerea lor în alte piețe, de multe ori necunoscute sau greu accesibile de către întreprinzătorul originar.

Contractul de franciză prezintă avantajul asocierii a doi întreprinzători, ce rămân de regulă independenți atât din punct de vedere financiar-economic, cât și legal, dar care vor lucra împreună în cadrul unei rețele contractuale. Prin intermediul acestui tip de contract se reușește asigurarea unor piețe mult mai largi și mai variate, precum și împărțirea riscurilor între întreprinzători, păstrând totodată calitatea bunurilor sau serviciilor oferite.

Desigur, în acest context economic și social, dar mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană, toate contractele comerciale au cunoscut o înflorire și o adaptare la nevoile comerțului actual – din ce în ce mai internaționalizat și, recent, de ce nu, chiar electronic. În acest context, contractul de franciză a cunoscut o mare dezvoltare și în țara noastră, diverse afaceri fiind implementate în cadrul unor contracte de franciză, chiar după căderea comunismului. Diversitatea domeniilor în care au fost implementate aceste afaceri a atras tot mai mulți antreprenori către acest model de contract, în defavoarea altor tipuri de contracte de intermediere.

Tipurile de afaceri implementate în România ca francize sunt diverse și variază de la vânzarea unor produse cu distribuție până la prestarea unor servicii complexe, precum cele din domeniul hotelier; dintre acestea putem enumera restaurația publică (cum ar fi McDonald’s, KFC, Pizza Hut sau Leonidas), băuturi (cum ar fi Coca-Cola, Pepsi, Illy Cafe sau Lavazza), articole textile (cum ar fi H&M, Replay sau Brooks), articole cosmetice (ca de exemplu Yves Rocher sau Inglot), precum și distribuitori de mari suprafețe (cum ar fi Carrefour). Tipurile de afaceri nu se limitează la cele enumerate anterior, în piață existând diverse moduri de implementare a francizelor de distribuție, de confecționare de bunuri sau chiar de prestare a unor servicii.

În general, așa cum s-a arătat în doctrină, contractul de franciză este cel mai bun mod pentru ca un comerciant să intre pe o piață nouă^[1], fie că această piață aparține sau nu aceluiași sistem juridic. În cazul în care contractul de franciză comportă un element de extraneitate (francizatul sau francizorul își au sediul în state diferite), acesta va facilita implementarea acelei afaceri în țara de destinație, prin faptul că francizorul nu mai este nevoit să se implementeze singur pe o piață și într-un cadru legislativ pe care nu-l cunoaște. Acest tip de contract este cu atât mai apreciat întrucât creează un parteneriat, o legătură interdependentă și continuă între cele două părți contractante, care pe toată perioada derulării contractului sunt obligate să comunice și să se informeze pentru a spori și a facilita vânzarea în noul teritoriu.

Principala problemă identificată în doctrină și practică este legată de implementarea francizei transfrontaliere, și se referă la diferențele de reglementare între statul francizorului și cel al francizatului. Având în vedere că drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea lor, pot să difere în funcție de reglementarea la care ne raportăm, este important de menționat faptul că în cadrul unui contract care se bazează pe transferul know-how-ului și pe o colaborare continuă între părți, aceste diferențe de reglementare pot fi dăunătoare. Luând în considerare cele sus-menționate, mai multe organisme internaționale sau chiar naționale au încercat o unificare sau o compilare a reglementărilor, prin edictarea unor „modele” de contracte de franciză. În acest sens, trebuie menționat faptul că niciuna dintre aceste organizații nu au puterea de a implementa modelele propuse, acestea bazându-se, de regulă, pe noțiunea de soft law, ceea ce înseamnă că părțile sunt libere să aplice aceste norme sau nu.

Primul model de contract de franciză similar cu conceptul actual a fost realizat de Isaac Singer, la începutul secolului XX, având ca scop crearea unei rețele de distribuție, revizie și mentenanță a mașinilor sale de cusut. În 1950, interesul în SUA pentru acest tip de contract era unul crescut, fiind implementat în diverse sectoare de activitate. În 1960, Asociația Internațională a Francizei (IFA) a fost înființată la Washington (USA) pentru a proteja și a promova interesele industriei de francizare. În 1972, Federația Europeană a Francizei (EFF) a fost fondată pentru a reglementa probleme legate de francizare în Europa. În 1990, această Federație a întocmit Codul European al Eticii în Francizare, ce a stat la baza reglementării relațiilor de franciză din fiecare stat european^[2].

Ulterior, organizații private au încercat să dezvolte coduri de etică pentru implementarea contractului de franciză: prima a fost Federația franceză a francizei, în 1971, care mai apoi a aderat și ea la Codul European de etică în franciză, întocmit de Federația Europeană a Francizei, o asociație internațională non-profit formată din asociațiile și federațiile europene naționale.

Alte organisme internaționale au propus la rândul lor modele de reglementare ale contractului de franciză: Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT), Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (WIPO) sau Camera Internațională de Comerț de la Paris (ICC) au fost printre cei care au propus în repetate rânduri diverse modele pentru implementarea comună a acestui tip de contract. Cel mai recent pas în vederea dezvoltării_, (și poate cea mai îndrăzneață încercare de compilare) este reprezentat de elaborarea principiilor dreptului contractual european, prin proiectul unui cadru comun de referințe (Draft Common Frame of References – DCRF) în care este reglementat și contractul de franciză.

Revenind în plan național, după 1990, prin adoptarea legii societăților comerciale, s-a realizat o diversificare a tipurilor societare și a început expansiunea antreprenorilor privați, care s-au inspirat în diverse rânduri din modele de afaceri existente pe teritoriul altor state, aducând astfel în prim plan operațiunea de franciză. Primele tipuri de franciză din țara noastră au fost bazate mai mult pe franciza ce îngloba și un contract de distribuție sau un contract de afiliere cu un furnizor extern. Însă, primul contract „clasic” de franciză a fost implementat odată cu intrarea pe piața a McDonald’s.

În prezent, contractul de franciză este reglementat prin Ordonanța nr. 52 din 28 august 1997 privind regimul juridic al francizei^[3], republicată. Această ordonanță a fost modificată recent prin Legea nr. 179/2019 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, precum și pentru modificarea art. 7 pct. 15 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal^[4]. Este important de menționat faptul că această modificare legislativă nu a intrat pe fondul reglementării inițiale, în sensul în care nu a modificat efectele contractului și, din punctul nostru de vedere, nu a modificat sau clarificat aspectele asupra cărora ne vom concentra în această lucrare. Pe scurt, noua reglementare a înlocuit denumirea de „beneficiar” al francizei cu cea de „francizat”, a introdus conceptul de „unitate pilot” și a modificat definiția francizei.

Prezentul studiu urmărește să compare diversitatea reglementărilor contractului de franciză și în special modalitatea de reglementare a clauzelor de exclusivitate teritorială specifice acestui tip de contract. Ca atare, folosind analiza lineară și comparativă, vom determina într-o primă fază reglementarea francizei în România, dar și la nivel internațional prin soft law, iar mai apoi vom analiza modalitățile de reglementare ale clauzei de exclusivitate, atât în legislația națională, cât și în cadrul propunerilor de unificare a modalității de încheiere a acestui contract. Interesul studiului este de a vedea dacă reglementarea din România a clauzei de exclusivitate ajută sau prejudiciază francizații, mai exact de a observa dacă s-ar crea un cadru pentru o concurență neloială sau o poziție dominantă a francizorului pe piață în cazul în care aceștia ar fi obligați să-și împartă piața cu francizorii. Dacă acest lucru se întâmplă în practică, atunci interesul contractului de franciză enunțat la începutul acestui studiu, mai este actual?

Reglementarea contractului de franciză

Așa cum a fost arătat în literatura de specialitate, atât la nivel național^[5], cât și internațional^[6], contractele de intermediere nu pot fi reduse la contractele de mandat, cu sau fără reprezentare, ci presupun o mare varietate de contracte în care, deși există uneori un mandat, acesta nu mai reprezintă esența acelui tip de contract.

În cazul acestor contracte, intermediarul intră în relații contractuale cu terții în numele și pe seama sa, iar nu ca un mandatar cu sau fără reprezentare (așa cum este cazul contractelor de agenție sau de comision). Totuși, activitatea pe care o desfășoară intermediarul este și în interesul cocontractantului din contractul de intermediere, pentru care se asigură o mai mare eficiență a vânzării de bunuri sau prestării de servicii^[7]. În acest cadru, subliniem faptul că franciza, ca și contract, unește două părți care – deși sunt independente din punct de vedere juridic și financiar – sunt, de asemenea, într-o poziție de dependență una față de cealaltă; dacă această dependență este mai puțin accentuată pentru francizor, pentru francizat ea este esențială, întrucât primește de la primul atât mijloacele, cât și limitele în care își poate dezvolta afacerea (procedeele pentru a fixa limitele sunt subtile și diverse: de la fixarea prețurilor, până la restrângerea ariei de exclusivitate sau a produselor pe care le poate comercializa).

Alți autori au subliniat^[8] că relația dintre francizat și francizor este perfect independentă și mai presus de toate benefică, întrucât contribuie la împărțirea riscurilor, importanța francizei derivând din simplitatea și viteza rețelei, dar și din conducerea activităților și din facilitățile astfel create. În acest fel, există avantaje pentru ambele părți contractante, dar în special pentru consumatori, care primesc o mare varietate de produse și/sau servicii ce poartă diferite mărci, internaționale sau locale, în cei mai avantajoși termeni, adică beneficiind de o mare varietate de mărfuri la prețuri rezonabile.

În dreptul național, recent modificată^[9] reglementarea conturează franciza ca un sistem de comercializare a produselor și/sau al serviciilor și/sau al tehnologiilor, bazat pe o colaborare continuă între persoanele fizice sau juridice independente din punct de vedere juridic și financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită francizat, dreptul și impune obligația de a exploata o afacere, în conformitate cu conceptul francizorului. Acest drept autorizează și obligă pe francizat, în schimbul unei contribuții financiare directe sau indirecte, să utilizeze mărcile de produse și/sau de servicii, alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială protejate, know-how-ul, drepturile de autor, precum și însemne ale comercianților, beneficiind de un aport continuu de asistență comercială și/sau tehnică din partea francizorului, în cadrul și pe durata contractului de franciză încheiat între părți în acest scop^[10].

Față de vechea reglementare, actuala definire a francizei subliniază independența juridică și nu numai financiară a „francizatului”, impunând și obligația acestuia de a exploata afacerea „în conformitate cu conceptul francizorului”, iar nu numai acest drept. Al doilea paragraf din cadrul noii reglementări^[11] este vorba despre art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, republicată, delimitează mai clar drepturile și obligațiile părților în acest contract: francizatul are obligația de a plăti o contribuție financiară, directă sau indirectă în schimbul căreia va avea atât dreptul cât și obligația de a utiliza marca, drepturile de proprietate intelectuală sau industrială, know-how-ul, drepturile de autor sau alte însemne ale francizorului. În categoria de drepturi ale francizatului putem evidenția, pe lângă cele deja citate, și dreptul de a beneficia de un aport continuu de asistență tehnică și comercială din partea francizorului. Drepturile și obligațiile francizorului sunt, în conformitate cu reglementarea în vigoare, corelative cu cele ale francizatului.

Elementele și complexitatea contractului de franciză, precum și reglementarea sa pe cale separată, arată caracterul sui generis al contractului, demonstrând unicitatea sa în cadrul normativ. Putem defini contractul de franciză drept un contract încheiat între doi profesioniști, prin care una dintre părți pune la dispoziția celeilalte un pachet de franciză (ce conține drepturi de proprietate intelectuală, marca, know-how-ul), precum și experiența și asistența sa, pe care cealaltă parte le poate exploata într-un teritoriu și prin procedee stabilite în contract, în schimbul unei remunerații.

Cu privire la caracterele acestui contract, considerăm că este bilateral sau multilateral, sinalagmatic, comutativ, cu titlu oneros și intuitu personae. În genere, doctrina afirmă că există și caracterul unui contract de adeziune (sau aderare) și este și un contract compus. Este, de asemenea, considerat și un contract cadru, întrucât prin actele normative în vigoare se reglementează numai drepturile și obligațiile principale ale părților, iar pentru derularea efectivă a contractului este necesară încheierea unor contracte adiționale sau inserarea în contractul principal a unor clauze specifice care să ilustreze drepturile și obligațiile specifice ale părților (de exemplu furnizarea materiei prime, măsurile ce pot fi luate pentru promovarea vânzărilor etc.).^[12]

Tipuri de contracte de franciză

Atât în doctrina națională, ca și în cea internațională, s-au realizat mai multe clasificări ale tipurilor de contracte de franciză. Fără a avea pretenția unei prezentări exhaustive a tipurilor de contracte de franciză, supunem atenției următoarele clasificări: prima clasificare^[13] este realizată în funcție de organizarea activității rețelei, ce poate fi:

a) franciza principală – (sau master franchise) ce presupune un acord unde un profesionist, (francizorul) acordă celuilalt profesionist, (francizatul principal), în schimbul unei compensații financiare directe sau indirecte, dreptul de a exploata franciza în scopul de a încheia contracte de franciză cu terțe persoane, (francizați)^[14]. În cadrul acestui contract, francizatul principal (care se comportă ca un francizor în respectivul teritoriu) are obligații importante cu privire la dezvoltarea rețelei de franciză, în special cu privire la adaptarea și implementarea acesteia în teritoriul dat. Acest lucru presupune în primul rând o clauză de exclusivitate acordată francizatului principal și mai apoi o colaborare foarte strânsă între francizorul inițial și francizatul principal, în scopul adaptării produselor pentru respectiva piață; această adaptare poate consta inclusiv în modificarea prețurilor, a imaginii mărcii sau a produselor (a se vedea produsele specifice fiecărei culturi sau logo-ul McDonald’s).

b) franciza de stand – (sau corner franchise) este un tip de franciză exploatat în cadrul unor localuri de mare suprafață (de exemplu în centre comerciale sau aeroporturi), în care francizatul nu este organizat conform regulilor francizorului, ci într-un spațiu redus. Cu toate acestea, el va putea vinde produsele sau serviciile francizorului, conform regulilor impuse de acesta, la o scară mult mai mică. De regulă, acest tip de franciză este exploatat pentru produse finite (a se vedea cosmetice sau articole de îmbrăcăminte) sau în cadrul serviciilor (a se vedea închirierea de mașini în aeroporturi).

c) franciza mixtă – este tipul de exploatare în care francizorul își dezvoltă afacerea atât pe orizontală, prin magazine proprii unde își dezvoltă singur afacerea, cât și pe verticală, unde prin intermediul contractului de franciză acordă același drept de exploatare francizaților. Acest tip de exploatare este poate cel mai dezavantajos pentru francizații care trebuie să facă concurență, în același teritoriu, chiar francizorului, adică dezvoltatorul principal al afacerii. Desigur, deși este în interesul francizorului ca afacerile francizaților să se desfășoare bine, atât pentru a menține reputația mărcii, cât și pentru a obține redevența din contract, avantajele financiare pe care francizorul le poate obține prin exploatarea propriei rețele sunt de cele mai multe ori mult mai mari.

d) franciza financiară – în cadrul acestui tip de contract, francizatul aduce un aport financiar la momentul încheierii contractului, însă, exploatarea efectivă a afacerii va fi realizată de către francizor. Acest lucru se realizează prin intermediul unui contract de mandat de cele mai multe ori, prin care francizorul, în numele francizatului exploatează afacerea, în schimbul unei remunerații conferite francizatului. Acest tip de contract este la limita contractului de franciză, dar a fost de multe ori aplicat în cadrul dezvoltării afacerilor hoteliere sau de restaurație publică.

O a doua clasificare este realizată în funcție de obiectul de activitate al francizei^[15]:

a) franciză de distribuție – cel mai comun tip de franciză acordat, ce se referă la vânzarea unor produse sau a unor tipuri de produse ale francizorului, de către francizat către consumatorul final, în cadrul unui magazin ce poartă marca francizorului. Acest tip de franciză este cel mai des întâlnit întrucât reprezintă practic o vânzare asistată a produselor, iar obligațiile de transmitere a know-how-ului și a drepturilor de proprietate intelectuală sunt limitate la etapa vânzării, neacoperind etapa producției. Aplicațiile acestui tip de franciză se regăsesc în toate domeniile de la retail-ul de mare suprafață (a se vedea Carrefour sau Metro), la magazine de haine sau de mobilă (de exemplu Ikea sau Elvila).

b) franciza de servicii – reprezintă exemplul tipic de franciză și constă în oferirea de servicii de către francizat spre consumatorul final, sub marca și conform indicațiilor francizorului. Acest tip de franciză pune accent pe transmiterea know-how-ului, dar nu numai în ceea ce privește calitatea produselor oferite, ci și a tehnicilor și metodologiilor în care aceste produse sunt oferite. Franciza de servicii este folosită în domenii variate de la restaurația publică (a se vedea restaurantele de fast-food) și până la servicii de închirieri automobile (a se vedea Hertz sau Avis). Tocmai această varietate a serviciilor prestate împiedică practica sau doctrina să întocmească specificități cu privire la întinderea drepturilor și obligațiilor părților din acest contract.

c) franciza industrială sau de producție – acest tip de franciză acordă francizatului dreptul de a produce sau a altera anumite produse, în conformitate cu instrucțiunile francizorului, și de a le vinde sub marca acestuia din urmă. Exemplele tipice în acest caz sunt producerea de băuturi carbogazoase cum ar fi „Coca-Cola” sau „Pepsi”. Acest tip de franciză este cel mai complex întrucât presupune transmiterea know-how-ului și asistență acordată francizorului atât în etapa de producție, cât și în etapa de vânzare a produsului finit. Acest tip de franciză prezintă poate cele mai multe obligații pentru francizat, care trebuie să aranjeze toate aspectele de la procurarea materiei prime, până la instruirea personalului de vânzare a produselor finite.

d) franciza mixtă de distribuție și servicii – este un tip de franciză ce combină caracteristicile primelor două categorii, adică combină vânzarea de produse cu prestarea unor servicii subsecvente acestei vânzări. Acest tip de franciză este poate cel mai des întâlnit în cadrul reprezentanțelor auto, care vând produsul finit și oferă mentenanță și reparații.

După cum observăm, există diferite tipuri de contracte de franciză, specificitățile lor fiind generate de diversitatea tipurilor de afacere, dar și de cantitatea de informații și libertăți pe care francizorul este dispus să le acorde francizatului. Având în vedere varietățile francizei, reiterăm necesitatea clarificării reglementărilor naționale în scopul prevenirii unor pierderi pentru francizați, dar și pentru protejarea afacerii și mărcii francizorului.

Conceptul de franciză în dreptul internațional

De cele mai multe ori contractele de franciză se încheie la nivel internațional, scopul fiind implementarea pe piața francizatului a unui produs, serviciu sau concept nou. În acest sens, este important de văzut în ce măsură reglementările internaționale^[16] diferă de reglementările naționale. Fără a trata toate reglementările propuse la nivel internațional, în cadrul acestei părți a studiului, vom analiza prevederile contractului de franciză din cadrul modelului de contract propus de ICC Paris și cele propuse în Draft Common Frame of References, despre care considerăm că au un potențial ridicat de aplicabilitate în România. Deși primul este un model de contract dezvoltat de o organizație privată, iar al doilea are pretenția de a fi elaborat de un organism european și are o structură legislativă, considerăm că acestea pot fi relevante în studiul nostru cu privire la contractele de franciză, întrucât fac parte din categoria de soft law, pe care profesioniștii la nivel internațional o aplică.

Nevoia de astfel de reglementări internaționale a intervenit pe fondul diferitelor legislații naționale și a conflictelor de drept internațional privat. Regula este aplicarea lex mercatoria, adică fie se va face apel la legea aleasă de părți prin contract, fie se va defini legea aplicabilă folosind normele de conflict din dreptul internațional privat. Problema recurgerii la o lege națională, în toate cazurile, se referă chiar la dimensiunea ei națională, ce nu ia în considerare specificitățile internaționale ale raporturilor juridice și nici particularitățile de reglementare din alte state.

ICC Paris a dezvoltat în anul 2000 primul model de contract pentru franciza internațională^[17], iar în 2011^[18] acest model de contract a fost revizuit și completat pentru a actualiza regulile anti-monopol, precum și a actualiza drepturile și obligațiile părților. ICC Paris identifică obiectul contractului ca fiind reprezentat, pe de o parte de obligațiile francizorului (i) de a acorda dreptul de a folosi marca, (ii) de a acorda asistență pe parcursul derulării contractului și (iii) de a transmite know-how-ul și celelalte drepturi de proprietate intelectuală, iar pe de altă parte obligația francizatului de a plăti redevențele la încheierea contractului și mai apoi în mod periodic. Este de subliniat că activitatea prestată de către franchisee (francizat) – folosindu-se de numele comercial și de marca franchisor-ului și beneficiind de asistență din partea acestuia – este limitată la o anumită zonă geografică (teritoriu) stabilit în contract^[19].

^[1] A.F. Popa, A.G. Ponorîcă, Franchising contract – a modern juridical and economical instrument for business expansion, în Revista Juridical Tribune, vol. II, nr. 2, 2012, p. 35.^[2] B. Stetsiuk, Y. Miroshnychenko, P. Dudko, International Franchise Agreement, în Baltic Journal of Economic Studies, vol. 4, nr. 5, 2018, p. 333.^[3] Publicată în M. Of. nr. 180 din 14 mai 1998.^[4] Publicată în M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019.

^[5] S.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a 4-a, actualizată, București, Ed. Universul Juridic, 2014, pp. 535-542; A. Severin, Elemente fundamentale de drept al comerțului internațional, București, Ed. Lumina Lex, 2004, pp. 189-190.

^[6] D.A. Sitaru, Ș.A. Stănescu, Dreptul comerțului internațional: tratat, partea specială, ed. a 2-a, București, Ed. Universul Juridic, 2017, 262.

^[7] D.A. Sitaru, Considerations regarding the definition and classification of commercial intermediation, în „Lex et Scientia”, Juridical Series, nr. XVIII, vol. 1, 2011, pp. 108-109.

^[8] A.F. Popa, A.G. Ponorîcă, op. cit., p. 33.

^[9] Reglementarea inițială definea franciza ca: „un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.”

^[10] Art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, republicată.

^[11] Art. 1 alin. (1) teza 2 din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, republicată.

^[12] J. Velentzas, G. Broni, The business franchise contract as a distribution marketing system: free competition and consumer’s protection, în cadrul International Conference on applied Economics (ICOAE), publicată în Procedia Economics and Finance, nr. 5, 2013, p. 765.

^[13] Pentru o prezentare detaliată a tipurilor de franciză a se vedea M. Mocanu, Franciza, francizarea: ghid practic, ed. a 2-a, București, Ed. C.H. Beck, 2019, pp. 28-46.

^[14] Definiția a fost reglementată de Regulamentul comunitar nr. 4087/88 cu privire la aplicarea articolului 85(3) al Tratatului categoriilor de contracte de franciză, în art. 1 alin. (3) lit. c), ieșit din vigoare în 31 decembrie 1999. Regulamentul a fost înlocuit prin Regulamentul (UE) nr. 330/2010 privind aplicarea art. 101 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și practici concertate, care însă nu conține prevederi referitoare la franciza principală.

^[15] J. Velentzas, G. Broni, op. cit., pp. 766-767.

^[16] Pentru o trecere în revistă a diverselor reglementări internaționale cu privire la contractul de franciză a se vedea B. Stetsiuk, Y. Miroshnychenko, P. Dudko, op. cit., p. 334.

^[17] ICC Publication No. 557-2000, The ICC Model International Franchise Contract, publicat în 2000, în ICC nr. 557, ce reprezintă un contract standard cu recomandări pentru încheierea acestui tip de contract. Particularitatea acestuia este reprezentată de faptul că redactorii au urmărit creionarea drepturilor și obligațiilor părților de așa natură încât să reducă aplicarea dreptului național și să clarifice aspectele de anti-monopol la care ar putea să ducă contractul de franciză, prin clauze de exclusivitate teritorială sau de neconcurență și mai puțin pe aspecte ce țin de drepturile și obligațiile părților în dreptul civil.

^[18] ICC Publication No. 712-2011, The ICC Model International Franchise Contrat. Noua reglementare oferă soluții flexibile în formulare – în acest sens, s-au adăugat comentarii care identifică potențialele capcane legale atât pentru francizori cât și pentru francizați.

^[19] D.A. Sitaru, Ș.A. Stănescu, op. cit., p. 286.