Contractele de franciză și clauzele de exclusivitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În ceea ce privește obligațiile francizorului, acesta trebuie să îi acorde francizatului drepturile sale de proprietate intelectuală și industrială, precum și să îi acorde asistență continuă pe toată durata desfășurării contractului (art. 10-16 din Model). Trebuie subliniat că în art. 7 al modelului de contract, francizorul se obligă să acorde francizatului exclusivitate teritorială, adică să nu presteze în acest teritoriu activități de natura celor prevăzute în contractul de franchising și să nu acorde unui terț dreptul de a produce și/sau comercializa mărfuri sau de a presta servicii folosindu-se de numele și de marca sa în zona geografică unde francizatul își desfășoară activitatea^[20]. S-a subliniat că, astfel, se urmărește protejarea intereselor francizatului, care – în lipsa acestei clauze de exclusivitate teritorială – nu ar avea posibilitatea să-și rentabilizeze investiția sau să-și dezvolte în condiții sigure franciza.

Referitor la obligațiile francizatului, acesta trebuie să se folosească de drepturile transmise de francizor în limitele contractului (art. 20), să-și desfășoare activitatea în condițiile stabilite în contract și conform dispozițiilor și indicațiilor primite de la francizor (art. 4, art. 10-16), să plătească redevențele cuvenite în contract (art. 23), să încheie un contract de asigurare cu privire la activitatea desfășurată (art. 18). Ca și clauze specifice vom evidenția obligația de confidențialitate a francizatului (art. 17), ce se răsfrânge și asupra personalului acestuia și a tuturor colaboratorilor care au acces la informațiile ce sunt furnizate de francizor, dar și obligația corelativă a exclusivității teritoriale dată de francizor, anume obligația de neconcurență (art. 9).

Ghidul ICC prezintă și clauze specifice încetării contractului de franciză (expirarea termenului contractual, denunțarea unilaterală și rezilierea contractului, art. 25 și art. 26), precum și efectele acestei încetări, care, în mare, se vor rezuma la achitarea tuturor datoriilor către francizor și încetarea folosirii drepturilor de proprietate intelectuală ale acestuia, precum și a bunurilor sau produselor aflate încă în posesia francizatului.

Observăm că Ghidul ICC este vast și acoperă toate etapele, mai puțin etapa pre-contractuală. Ghidul este aplicat de o vastă majoritate a comercianților la nivel internațional, deși s-a notat în doctrină că acesta încearcă să ofere o soluție unică pentru toate problemele ridicate în practică, unde, de multe ori se pot oferi soluții alternative naționale cu aplicabilitate mai bună. Dorința de a integra o singură soluție pentru cele mai multe probleme care apar la încheierea unor contracte de franciză internaționale este nerealistă^[21].

La nivel european, prima reglementare unitară a contractului de franciză a fost realizată prin Proiectul de Cadru Comun de Referință (Draft Common Frame of References – DCFR), care reglementează în cartea IV, Partea E contractele de agenție comercială, franciză și distribuție. Contractul de franciză este definit în capitolul 4, secțiunea 1, art. 1 ca și contractul prin care o parte (francizorul) acordă celeilalte părți (francizatul), în schimbul unei remunerații, dreptul de a desfășura o afacere (afacerea de franciză) în cadrul rețelei francizorului, cu scopul de a furniza anumite produse pe seama francizatului și în numele francizatului, și sub care francizatul are dreptul și obligația de a folosi denumirea comercială sau marca sau alte drepturi de proprietate intelectuală, know-how și metodă de business ale francizorului. Este de reținut că DCFR califică „produsele” ca incluzând bunurile și serviciile. Ca atare, în prezenta definiție, nu se poate susține că franciza reglementată se referă doar la o franciză de distribuție.

Spre deosebire de reglementarea ICC, DCFR califică și obligațiile precontractuale ale părților. Desigur, acestea sunt cuprinse și în reglementarea națională^[22], însă, așa cum a subliniat doctrina^[23], reglementarea DCFR oferă o mai bună protecție a francizatului, întrucât prevede o sancțiune imediată pentru nerespectarea acestei obligații. Astfel, în art. 4:102 alin. (2) se prevede că, chiar dacă nerespectarea obligației de informare de către francizor nu dă naștere unei erori pentru care contractul să fie nul, în conformitate cu prevederile proiectului, francizatul poate cere daune pentru prejudiciile create, cu excepția cazului în care francizorul avea dreptul de a crede că aceste informații au fost adecvate și au fost livrate într-un timp rezonabil. Așadar, DCFR prevede două tipuri de sancțiuni pentru nerespectarea obligației de informare în faza precontractuală: în primul rând daune interese, iar în al doilea rând, posibilitatea anulării contractului de franciză. Conform dreptului național, dacă francizatul ar dori daune interese cauzate de lipsa informării precontractuale, acesta ar trebui să dovedească prejudiciul realizat în patrimoniul său, ceea ce nu este cerut în cadrul DCFR. Mai mult, dacă francizatul ar dori anularea contractului de franciză, acesta ar avea la dispoziție prevederile dreptului comun, Codul civil, art. 1207 și ar trebui să demonstreze că eroarea în care s-a aflat a fost esențială; or asemenea demonstrație, conform prevederilor în vigoare este relativ greu de realizat pentru nerespectarea obligației de informare în faza precontractuală, chiar după inserarea în legislație a unității pilot.

Cu privire la drepturile și obligațiile impuse de DCFR, acestea sunt similare cu cele impuse în reglementarea națională sau cele propuse de ICC. Astfel, părțile vor avea în permanență obligația de cooperare neputând exclude, deroga sau modifica obligația de colaborare activă și loială, trebuind să-și coordoneze eforturile pentru a atinge obiectivele contractului (art. 4:103 și 2:201 din cartea IV secțiunea E). Această obligație este poate cel mai strict definită între toate tipurile de reglementări analizate.

Pe lângă obligația de cooperare, francizorului îi mai incumbă următoarele obligații: de a da dreptul de folosință și de a asigura liniștita exploatare a drepturilor sale de proprietate intelectuală, de a furniza know-how-ul și asistență pe parcursul derulării contractului (cu mențiunea că aceasta poate fi contra cost, dacă depășește limitele stipulate de părți), de a-i furniza francizatului bunurile sau de a se asigura că acestea îi sunt livrate într-un termen rezonabil, de a-l informa pe acesta cu privire la capacitatea redusă de a furniza produsele, de a informa francizatul cu privire la toate informațiile relevate pentru comercializarea produselor (inclusiv, dar fără a se limita la comunicările sale cu clienții din teritoriul francizatului) și de a menține reputația rețelei. Obligațiile francizatului sunt corelative cu cele ale francizorului și, în principiu, se referă la plata tuturor redevențelor, informarea francizorului cu privire la desfășurarea activității, obligația de a urma metodele și indicațiile francizorului și de a permite inspecția acestuia din urmă în localurile pe care le exploatează.

Așa cum observăm, DCFR reglementează mult mai aprofundat obligațiile părților din contract, în aceeași măsură cu modelul de contract al ICC. De asemenea, este de notat că și încetarea contractului este mult mai larg reglementată în DCFR, spre deosebire de reglementarea națională^[24], care prevede doar că la încetarea contractului părțile își vor baza relațiile pe concurența loială, iar francizorul poate impune obligații ferme în vederea respectării neutilizării know-how-ului. DCFR reglementează separat posibilitatea încetării contractului ca urmare a trecerii timpului stabilit pentru derularea acestuia^[25], ca urmare a neexecutării fundamentale de către una dintre părți^[26] și prin notificare în cadrul unui contract desfășurat pe o durată nelimitată^[27]. În ultimul caz, DCFR reglementează chiar termenul rezonabil minim în cadrul căruia această notificare trebuie trimisă și daunele interese la care este îndreptățită partea care nu a fost notificată în timp util.

La fel ca și modelul ICC și spre deosebire de reglementarea națională, DCFR prevede soarta stocurilor, pieselor de schimb și a materialelor rămase în urma contractului de franciză, care trebuie cumpărate de francizor la un preț rezonabil. Cu titlu de noutate însă, menționăm că DCFR prevede un drept de retenție pentru partea care așteaptă îndeplinirea obligațiilor sale. De asemenea, se reglementează o indemnizație de „goodwill”, specifică contractelor de agenție, ce trebuie plătită către partea care a crescut în mod semnificativ volumul activității celeilalte părți, care continuă se beneficieze în urma acestei creșteri și dacă această indemnizație este rezonabilă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de reglementarea națională – unde francizatul are numai obligații în cadrul relațiilor post contractuale și nu poate cere o eventuală indemnizație pentru nefolosirea cunoștințelor acumulate în cadrul contractului de franciză -, conform reglementărilor DCFR, acesta are dreptul la o indemnizație la încetarea contractului.

Clauzele contractului de franciză

Contractul de franciză va conține o serie de clauze comune tuturor contractelor (asupra cărora nu vom insista, întrucât sunt reglementate în dreptul comun), dar și o serie de clauze specifice. Doctrina^[28] căreia ne raliem a stabilit o serie de clauze care trebuie foarte bine definite de părți pentru a stabili întinderea și eficacitatea contractului de franciză. Acestea sunt: (i) obiectul francizei, (ii) obligațiile părților, (iii) obiectul contractului de franciză, adică care sunt drepturile de proprietate intelectuală supuse francizei și care este statutul lor juridic, (iv) care este întinderea contractului, (v) dacă este incidentă o clauză de exclusivitate și care este întinderea ei (se aplică produselor, teritorial sau clienților; clauza de exclusivitate teritorială are o importanță ridicată întrucât pe aceasta de regulă se bazează acceptarea francizatului), (vi) care este modalitatea de plată, (vii) dacă există și care sunt performanțele minime impuse francizatului, (viii) ce limitări concurențiale există, în perioada contractuală și post contractuală, (ix) dacă există opțiuni de „buy out” sau „buy back” (clauze ce se referă la posibilitatea francizatului de a înceta sau de a relua activitatea comercială în cadrul francizei), (x) dacă există clauze cu privire la alegerea legislației aplicabile în cazul în care este vorba despre un contract internațional de franciză.

Într-o altă opinie^[29] s-a arătat că, în cadrul francizelor internaționale, principalele condiții esențiale ale contractelor sunt în primul rând, know-how-ul, ce cuprinde orice informație confidențială și de valoare a francizorului, experiență și metodele de lucru, care i-ar permite francizatului să repete afacerea și pe care acesta din urmă nu trebuie să le transmită. În al doilea rând, numele comercial, mărcile înregistrate și patentele, care generează de regulă încrederea consumatorilor și pe care francizatul le are la dispoziție, având, însă, o obligație corelativă de a permite francizorului să inspecteze calitatea produselor și serviciilor pe care acesta le oferă. Produsele și teritoriul sunt o altă condiție esențială a contractului, ce trebuie definite pentru a obține standardele de calitate ale rețelei, dar și pentru răspunde cerințelor consumatorilor în aria de exclusivitate a francizatului. Plata redevențelor și a taxelor francizei trebuie stabilite atât cu privire la termen, cât și la modalitatea de plată, precum și dacă neplata poate duce la încetarea relațiilor contractuale și în ce condiții acest lucru se va întâmpla. O ultimă clauză necesară rezidă în termenele de validitate și de reînnoire a contractului ce poate fi încheiat pe o perioadă determinată sau nedeterminată, fiind luate în considerare și condițiile în care contractul poate fi prelungit, reînnoit sau încetat, precum și consecințele unei asemenea acțiuni.

Așa cum observăm, este importantă definirea obiectului francizei, dar și a obiectului contractului, pentru a evita neînțelegerile ce pot apărea între părți pe parcursul derulării contractului. De asemenea, având în vedere informațiile transmise în cadrul acestuia, considerăm că este necesară atât o definire a clauzei de confidențialitate (pentru a evita abuzurile părților), dar și a unei clauze de neconcurență, care, însă – în opinia noastră -, trebuie definită clar și stabilită atât pentru perioada contractuală, cât și pentru perioada post-contractuală. În ceea ce ne privește, dacă francizatul se obligă să nu mai presteze același tip de activitate economică pe o anumită perioadă, considerăm că acesta ar fi îndreptățit la o remunerație pentru această perioadă. Este fără îndoială că pe parcursul derulării contractului, francizatul își va însuși tehnici de comercializare a produselor sau serviciilor pe care le va aplica chiar după încetarea contractului și care uneori pot fi adaptate inclusiv la alte tipuri de produse sau servicii. Tocmai de aceea, considerăm important de subliniat caracterul intuitu personae al acestui contract, care în opinia noastră trebuie clădit pe încredere reciprocă și colaborare continuă.

O altă clauză pe care o considerăm foarte importantă este clauza de exclusivitate în baza căreia francizatul are libertatea de a-și construi afacerea și de a face profit, fără a fi concurat din interiorul rețelei de franciză, de către alți francizați sau de către francizor. Franciza presupune o investiție inițială din partea francizatului (care, în funcție de obiectul francizei, poate fi mai mică sau mai mare), ce trebuie recuperată pe parcursul derulării contractului. Mai mult, persoanele care accesează acest tip de contract sunt comercianți; ca atare, scopul principal prin realizarea francizei este obținerea unui profit, atât pentru francizor, cât și pentru francizat. Având în vedere independența juridică și economică a părților, nu se poate spune că profitul uneia se va răsfrânge și asupra celeilalte. Or, atât timp cât francizorul are „libertatea” de a dispune cu privire la organizarea afacerii francizatului, asupra mărcilor și drepturilor de proprietate intelectuală pe care le transferă, asupra bunurilor sau serviciilor pe care francizatul le poate comercializa și uneori asupra prețului exact la care acestea sunt comercializate, se ridică întrebarea în ce măsură, dacă ambele părți își comercializează produsele pe aceeași piață, această concurență este una loială?

Trebuie subliniat că majoritatea contractelor de franciză sunt de regulă contracte de adeziune^[30], unde francizorul are o poziție economică și juridică celei francizatului. Ca atare, posibilitatea negocierii tuturor clauzelor contractuale, precum și pretenția de a avea poziții de egalitate a părților este oarecum utopică.

Clauza de exclusivitate

Clauza de exclusivitate poate fi definită ca o clauză contractuală complexă, care impune în sarcina francizorului obligația de a nu desfășura activitatea comercială care face obiectul contractului de franciză, într-o zonă anterior determinată^[31].

Practica și doctrina au contribuit la conturarea mai multor tipuri de clauze de exclusivitate^[32], între care menționăm exclusivitatea de franciză prin care francizorul se obligă să nu încheie alte contracte de franciză în vederea deschiderii altor magazine francizate în zona de exclusivitate, stipulație contractuală ce nu-l avantajează pe francizat, întrucât nimic nu-l împiedică pe francizor să distribuie prin intermediul altor comercianți care nu sunt francizați, sau chiar el însuși, aceleași produse în aria de exclusivitate^[33].

De asemenea, s-au clasificat aceste clauze de exclusivitate în funcție de vânzările active și pasive realizate de comercianți – în primul caz este vorba de abordarea directă a consumatorilor, pe când, în al doilea caz este vorba de reclamele generale pe care comerciantul le afișează, iar consumatorii se îndreaptă către acesta prin simpla lor voință^[34]. Aceste vânzări pasive sunt mult mai importante o dată cu dezvoltarea comerțului electronic.

Doctrina^[35] și practica au arătat că, deși o asemenea clauză de exclusivitate teritorială ar fi benefică pentru francizat, aceasta poate duce la o restrângere a libertății părților, și, eventual, la un oligopol al pieței sau o scădere a produselor oferite consumatorilor. În același timp, legislațiile și reglementările soft law naționale și internaționale prevăd o obligație continuă de colaborare atât între francizor și francizat, cât și între membrii rețelei de franciză; or, dacă există o concurență între aceștia pentru aceeași piață, această colaborare continuă va fi mult mai greu de realizat.

Așa cum s-a subliniat în doctrină^[36], clauza de exclusivitate nu este de natura contractului de franciză și ca atare nu este nici esențială acestuia, nefiind reglementată în legislația internă decât prin referire la exclusivitate. Însă, în eventualitatea în care aceasta este stipulată, principala problemă se pune asupra delimitării acestei clauze de exclusivitate.

Doctrina și practica internațională^[37] au tratat această problemă mai pe larg, încercând să determine cum se va măsura exclusivitatea teritorială în diferite situații (de exemplu, în cazul unui restaurant aflat pe marginea unui lac pentru care este acordată o exclusivitate teritorială pe o rază de 2 mile, acesta va fi măsurat în funcție de distanța rutieră cea mai scurtă, în funcție de linia dreaptă ce poate fi trasată pe hartă etc.). S-a concluzionat că, în ceea ce privește determinarea clauzei de exclusivitate teritorială, părțile trebuie de regulă să aleagă dacă se va aplica un sistem de măsurare a razei, sau dacă se va aplica sistemul „metes and bounds” (sistem bazat pe identificarea teritoriului în funcție de granițele sale naturale). Totuși, subliniem că părțile pot alege să determine clauza de exclusivitate și în funcție de alte criterii nu numai cel teritorial (de exemplu, exclusivitate asupra unei anumite categorii de clientelă).

Principalul motiv pentru care un francizat ar dori să acceadă în cadrul unei rețele de franciză este notorietatea și profitabilitatea mărcii francizorului, care îi va asigura primului o clientelă deja formată și fidelă. Clauza de exclusivitate prezintă interes în special pe o piață unde oferta este mai mare decât cererea, atât pentru francizat, cât și pentru francizor și rețea, în general. Însă, s-a arătat că, dacă francizații nu ar avea confortul presupus de aducerea pe tavă a unei clientele care să fie captivă zonei în care își desfășoară activitatea, aceștia ar avea tot interesul de a fi mai prezenți în activitatea lor, de a o desfășura la cele mai performante standarde, însă, fără a putea îmbunătăți peste un anumit prag nivelul serviciilor, adică peste pragul impus de respectarea întocmai a normelor rețelei^[38].