Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.720 views
Analizând recursul în casaţie formulat de recurenţii-inculpaţi A., C., D. şi B. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din data de 15 februarie 2022, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Ca atare, motivele de casare invocate de recurenţi trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
În acest context, Înalta Curte notează că în jurisprudenţa sa constantă, s-a reţinut că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută de art. 16 lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată de art. 437 alin. (1) pct. 7 din acelaşi Cod (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează „acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv”. (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
I. În acest context, Înalta Curte constată că prima critică a recurenţilor inculpaţi vizează împrejurarea că în cazul infracţiunii de constituire de grup infracţional organizat comisă de C. şi A. în modalitatea constituirii şi în modalitatea „sprijinirii” de D., în raport de maniera în care este descrisă în situaţia de fapt, această faptă nu este prevăzută de legea penală, fiind în prezenţa unei pluralităţi ocazionale.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 367 alin. (1) C. pen. reglementează infracţiunea de iniţiere, constituire, aderare sau sprijinire a unui grup infracţional organizat, în alin. (6) fiind definită noţiunea de grup infracţional organizat ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp, care acţionează coordonat în scopul cerut de norma de incriminare – comiterea unor infracţiuni.
Constituirea, ca variantă normativă a elementului material al laturii obiective, implică asocierea efectivă, reunirea a trei sau mai multe persoane, prin acordul lor de voinţă, în scopul de a fiinţa în timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, fiecare membru urmând să se supună unor reguli privind ierarhia, rolurile şi planul de activitate.
Aderarea la grupul infracţional organizat se realizează prin exprimarea consimţământului expres sau tacit al unei persoane de a face parte, de a deveni membru al unei astfel de structuri.
Analizând motivele recurenţilor inculpaţi subsumate criticilor vizând neîntrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă, Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate.
Astfel, situaţia de fapt stabilită în cauză se pliază pe condiţiile de tipicitate obiectivă ce caracterizează infracţiunea de grup infracţional organizat, structura stabilită de instanţa de apel, în sensul în care inculpatul A., în perioada martie 2014 – decembrie 2017, a constituit împreună cu numiţii C. şi G., un grup infracţional organizat profilat pe săvârşirea infracţiunilor de falsificare a instrumentelor de plată electronică, efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi accesare fără drept a unor sisteme informatice, activităţile infracţionale fiind desfăşurate în regiunea Asiei de Sud – Est, cu precădere pe teritoriile statelor Malaysia şi Filipine, reprezintă şi se încadrează în norma legală incriminatoare.
Considerentele expuse anterior reliefează că motivele recurenţilor inculpaţi în sensul că în speţă, grupul constituit ar fi ocazional şi fără continuitate, nu sunt conforme prin raportare la normele de drept antereferite, având în vedere rolul avut de fiecare inculpat în cadrul grupului, precum şi modul organizat şi coordonat al întregii activităţi infracţionale, prin raportare la materialul probator, instanţa de apel reţinând în mod corect că membrii grupării au acţionat concertat şi au avut reprezentarea scopului comun al constituirii acestuia.
Prin urmare, condamnarea recurenţilor inculpaţi pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 367 din C. pen. a fost urmarea analizei ansamblului probelor administrate în cauză, iar rolul Înaltei Curţi în procedura pendinte nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanţa de casaţie verifică, prin raportare la normele de configurare legală a infracţiunii, dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept.
În consecinţă, raportat la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reţinută în sarcina recurenţilor inculpaţi care au constituit un grupul infracţional organizat şi au participat, în mod direct, la activitatea infracţională a grupării astfel constituite, întruneşte condiţiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 367 C. pen., fiind realizată o corespondenţă deplină între faptele comise, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel şi configurarea legală a infracţiunii.
II. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare susţinut de recurentul inculpat C., respectiv că infracţiunea de şantaj prevăzută şi pedepsită de art. 207 C. pen. nu este prevăzută de legea penală, întrucât lipseşte componenta de tipicitate a constrângerii persoanei vătămate N., Înalta Curte constată că această critică reprezintă o împrejurare analizată deja de instanţe în cadrul stabilirii situaţiei de fapt, prin interpretarea materialului probator, aspecte ce nu pot fi analizate în cadrul recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, eminamente în drept, şi nu în fapt, fiind inadmisibil de a se analiza cauza în aceeaşi parametri ca în cadrul căii ordinare de atac a apelului.
Înalta Curte constată că prin decizia penală atacată sunt analizate elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, arătându-se în ce mod s-a realizat constrângerea persoanei vătămate N. şi temerea acestei persoane în urma constrângerii exercitate de către recurentul inculpat C..
Aşadar, în raport de starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, urmare a administrării probelor, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de şantaj pentru care recurentul inculpat a fost condamnat, Curtea de Apel realizând o analiză corespunzătoare sub acest aspect.
În acest context, Înalta Curte reţine că fapta inculpatului C. de a-l constrânge pe inculpatul persoană vătămată N. prin ameninţare cu moartea şi cu acte de violenţă fizică în scopul de a recupera suma de 4.000 dolari SUA reprezentând un folos material injust (sumă obţinută de membrii grupării infracţionale în urma săvârşirii pe teritoriul statului Filipine a infracţiunilor de falsificare a instrumentelor de plată electronică, efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi accesare fără drept a unor sisteme informatice) întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj.
Criticile formulate de recurentul inculpat C. în sensul că lipseşte componenta de tipicitate a constrângerii persoanei vătămate, întrucât aceasta din urmă nu a sesizat organele de poliţie pentru a cere protecţie, nu pot fi analizate de instanţa de recurs în casaţie, având în vedere pe de o parte că existenţa constrângerii, ca şi element material al infracţiunii de şantaj, nu presupune ca victima să se alerteze în mod efectiv, ci este suficient ca, ţinând cont de elemente precum vârsta acesteia, personalitatea ei, capacitatea intelectuală, să rezulte concluzia că ameninţarea avea aptitudinea de a provoca victimei o stare de teamă, iar pe de altă parte, se solicită practic reinterpretarea situaţiei de fapt, care aşa cum s-a arătat a fost corect stabilită de instanţa de apel.
III. Analiza celui de-al treilea motiv de casare circumscris pct. 7 al art. 438 C. proc. pen., şi anume că infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzută de art. 313 alin. (1) cu referire la art. 311 alin. (2) C. pen., nu este prevăzută de legea penală, întrucât după intervenirea Legii nr. 207/2021, art. 311 C. pen. incriminează la alin. (2) utilizarea unui instrument de plată fără numerar, iar nu a unui instrument de plată electronică, ceea ce echivalează cu dezincriminarea faptei, presupune cu prioritate clarificarea noţiunilor de „instrument de plată electronică” şi „instrument de plată fără numerar”, tocmai pentru a stabili sfera de aplicabilitate a normei de incriminare.
Astfel cum rezultă din expunerea de motive pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. şi pentru transpunerea Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor şi a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar şi de înlocuire a Deciziei cadru 2001/413/JAI a Consiliului, prin adoptarea Legii nr. 207/2021 s-a urmărit a se clarifica sensul şi scopul instrumentelor de plată electronică, introducerea noţiunilor de instrument de plată fără numerar şi monedă electronică, adaptarea infracţiunilor de presupuse fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronică, inclusiv prin monede virtuale, precum şi adaptarea infracţiunilor de falsificare a instrumentelor de plată electronică la standardele impuse de prevederile directivei.
Prin Legea nr. 207/2021, la art. 180 au fost introduse trei noi definiţii, respectiv instrument de plată fără numerar, moneda electronică şi moneda virtuală, însă ceea ce prezintă relevanţă pentru speţa de faţă este definiţia instrumentului de plată fără numerar, reglementată în cuprinsul alin. (1), şi anume:
„un dispozitiv, un obiect sau o înregistrare, protejat/ă, material sau nematerial sau o combinaţie a acestora, altul decât moneda cu valoare circulatorie şi care, singur sau împreună cu o procedură sau un set de proceduri, permite transferul de bani sau valoare monetară, inclusiv prin monedă electronică sau monedă virtuală”.
Se constată că, spre deosebire de instrumentul de plată electronică, astfel cum a fost explicitat şi clarificat prin Decizia cadru 2001/413/JAI, instrumentul de plată fără numerar are un conţinut neechivoc, în sensul că se arată faptul că nu este doar un instrument de plată corporal, material, ci poate avea şi o natură intangibilă, incorporală, şi de asemenea, definiţia referindu-se la un dispozitiv, obiect sau înregistrare, tocmai pentru a acoperi nu doar cardurile emise de instituţiile financiare, ci şi instrumentele de monedă electronică sau instrumentele de plată electronică cu acces la distanţă.
În legislaţia naţională, în ceea ce priveşte definiţia instrumentului de plată electronică, după modificare, aceasta este prevăzută la alin. (2) al art. 180 C. pen., fiind similară cu definiţia din vechea reglementare, cu menţiunea că este eliminată referirea la titular.
Aşadar, urmare a preluării definiţiei din cuprinsul art. 2 lit. a) din Directivă, instrumentele de plată fără numerar reprezintă denumirea generică ce include toate categoriile de instrumente şi monede definite în cadrul alin. (2)-(4) ale art. 180 C. pen., şi anume instrumentul de plată electronică, ce poate fi un card bancar sau un instrument de plată electronică la distanţă, cât şi instrumentul de monedă electronică.
În acest context, în vederea asigurării unei terminologii unitare, conţinutul art. 180 C. pen. a presupus de plano şi clarificarea prevederilor art. 311 alin. (2), în sensul folosirii sintagmei „instrument de plată fără numerar” în loc de „instrument de plată electronică”.
Deopotrivă, prevederile art. 313 C. pen. au fost clarificate pentru a asigura transpunerea în legislaţia internă a prevederilor art. 4 lit. d) şi art. 5 lit. d) din Directiva non-cash în ipoteza utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar falsificat constând în achiziţia în folosul propriu sau al unei alte persoane, inclusiv primirea, însuşirea, cumpărarea, transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul sau distribuirea în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar material contrafăcut sau falsificat, respectiv achiziţia în folosul propriu sau al unei alte persoane, inclusiv vânzarea, transferul sau distribuirea sau punerea la dispoziţie în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar nematerial obţinut pe căi ilegale, contrafăcut sau falsificat.
Aşadar, prevederile art. 313 C. pen. sancţionează orice dobândire a unui instrument de plată fără numerar falsificat în vederea utilizării frauduloase, şi nu doar utilizarea frauduloasă propriu-zisă a acestuia, care din punct de vedere al desfăşurării în timp este ulterioară deţinerii/dobândirii, variante incriminate deja în legislaţia naţională.
Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei de faţă, Înalta Curte constată că urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 207/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., nu a operat o dezincriminare a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzută de art. 313 alin. (1) cu referire la art. 311 alin. (2) C. pen., prin înlocuirea sintagmei „instrumente de plată electronică” cu „instrumente de plată fără numerar”, astfel cum au încercat inculpaţii a acredita ideea, ci doar s-a clarificat sfera mijloacelor de plată ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunilor informatice, conferindu-se valenţe specifice accesibilităţii şi previzibilităţii normei de incriminare, tocmai în scopul de a nu se mai permite astfel de interpretări.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii-inculpaţi A., C., D. şi B. împotriva deciziei penale nr. 674 din data de 14 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în cuantum de câte 160 RON, pentru fiecare recurent, va rămâne în sarcina statului.
Va obliga recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
