Compensația judiciară, între interpretare evolutivă și denaturare juridică

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra căreia ne oprim în cele ce urmează, pe lângă că își propune să soluționeze o problemă de un pronunțat interes pragmatic, abordează, în același timp, o interesantă discuție teoretică, și anume aceea a raportului dintre diferitele tipuri de compensație recunoscute în dreptul nostru, respectiv a condițiilor necesare pentru funcționarea lor.

Problema este pe bună dreptate percepută ca dificilă de către instanțe, textele legale din Codul civil în materia compensației nefiind de natură să dea loc unei interpretări literale și sistematice lămuritoare. Mai mult, particularitățile obligației de întreținere datorate de părinți copiilor, îndeosebi pentru ipoteza părinților separați în fapt sau divorțați, conferă un plus de complexitate regimului juridic al compensației în acest caz. Nu în ultimul rând, deși e o instituție de drept substanțial, compensația ridică unele probleme de drept procesual, a căror soluționare este condiționată de justa determinare a naturii acesteia. Sunt explicabile, așadar, dilemele practicii judiciare în materie, manifestate prin hotărârile judecătorești care au stat la baza sesizării Înaltei Curți cu un recurs în interesul legii.

În esență, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemată să se pronunțe printr-o decizie dată în soluționarea unui recurs în interesul legii asupra admisibilității compensației obligațiilor de întreținere datorate de părinții a cel puțin doi minori, în condițiile în care copiii au fost separați, iar fiecare dintre părinți prestează întreținere copilului/copiilor care locuiesc cu celălalt părinte. Soluțiile divergente date în practică acestei probleme au fost grupate în două orientări. Una apreciată ca majoritară, în care instanțele au admis stingerea reciprocă celor două obligații fie pe temeiul compensației judiciare, cu motivarea că creanțele insesizabile sunt exceptate doar de la compensația legală, nu și de la cea judiciară, fie chiar pe temeiul compensației legale, pe considerentul simplu al caracterului cert, lichid și exigibil al celor două obligații. Opinia minoritară aparține instanțelor care au respins compensația, argumentând cu caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1618 lit. c) C. civ., ce exclude stingerea pe această cale a creanțelor insesizabile, coroborată cu faptul că obligația de întreținere incumbă ambilor părinți (art. 516 C. civ.) și cu interdicția de a renunța pentru viitor la dreptul corelativ acestei obligații (art. 515 C. civ.).

Soluția Înaltei Curți recunoaște posibilitatea instanței de tutelă de a dispune compensația celor două obligații de întreținere, datorate de fiecare părinte copilului care nu locuiește cu acesta, până la concurența sumei celei mai mici, în măsura în care compensația nu contravine interesului superior al copilului. Este vorba, așadar, de compensația judiciară, sugerată de formula dispozitivului hotărârii – instanța dispune compensația –, și indicată explicit în motivarea acesteia.

Decizia prilejuiește analiza subtilă a unității conceptuale a compensației, dându-ne ocazia de a pune în discuție mai întâi fundamentul acesteia (1), raporturile dintre compensația legală și cea judiciară (2), precum și posibilitatea instanței de a palia, în cazul celei din urmă, lipsa unor condiții prevăzute de lege pentru funcționarea acestui mecanism extinctiv (3).

1. Pragmatism și echitate în justificarea instituției compensației

Alături de plată, compensația este un mijloc de stingere a obligațiilor reciproce, care asigură satisfacția creditorului^[1]. Spre deosebire însă de cazul celei dintâi, satisfacerea creditorului nu se obține prin executarea obligației de către debitor, ci, indirect, prin diminuarea, concomitent cu dispariția dreptului din activul patrimonial al creditorului, a pasivului său patrimonial, prin stingerea, în egală măsură, a propriei datorii către debitorul care opune compensația. Deși nu primește prestația, creditorul este satisfăcut prin aceea că nu va mai fi ținut să plătească ceea ce el însuși datora debitorului, cele două prestații fiind, prin ipoteză, fungibile.

Nici reciprocitatea obligațiilor, nici fungibilitatea obiectului celor două prestații nu comandă însă compensația. Stingerea obligațiilor reciproce până la concurența celei mai mici nu este impusă de vreun imperativ de logică juridică, ca în cazul confuziunii, unde extincția obligației este consecința necesară a dispariției alterității dintre creditor și debitor, esențială oricărui raport de obligații. Nimic nu ar împiedica creditorul să ceară plata, chiar dacă, la rândul lui, datorează o prestație similară debitorului. Compensația, ca mijloc de stingere a obligației, este recunoscută debitorului chemat să execute obligația, din considerente de pragmatism și echitate, și nu din rațiuni ce țin de structura obligației juridice. Pe de o parte, compensația conferă unei abstențiuni, non-plata, efectul pozitiv al executării obligației – satisfacerea creditorului. Sub acest aspect, stingerea obligațiilor prin compensație conferă simplitate, prin comparație cu plata efectivă, ceea ce o face preferabilă din punct de vedere practic. Pe de altă parte, ar fi injust ca debitorul să poată fi silit să furnizeze prestația creditorului său, expunându-se riscului ca acesta din urmă să nu-și execute propria obligație față de primul. Din considerente de echitate, legiuitorul, așa cum a făcut-o pretorul roman odinioară^[2], recunoaște dreptul debitorului urmărit pentru plată să refuze executarea la cererea creditorului ținut la rândul său față de el, cei doi fiind liberați până la concurența creanței cu valoarea cea mai mică.

Fiind la origine o măsură de politică juridică, compensația tinde să fie extrem de sensibilă la evoluția nevoilor societății. Condițiile sale de aplicare au suferit modificări în timp, adaptându-se intereselor sociale imperative. Astfel se explică excepțiile cuprinse în art. 1618 C. civ.: un interes al creditorului considerat mai important, mai demn de protecție, surclasează considerentele de echitate care justifică permisiunea recunoscută debitorului de a refuza, în tot sau în parte, plata către cel care îi este la rândul său îndatorat^[3]. Același rol protectiv la adresa debitorului căruia i se pretinde executarea explică și interacțiunea compensației cu altă măsură luată în favoarea debitorului, termenul de grație. Acordat debitorului aflat în dificultate temporară de a face plata, dar cu șanse apreciate ca reale de a plăti mai târziu, termenul de grație împiedică executarea silită, dar nu și compensația care i-ar fi opusă tocmai de creditorul anterior pus în așteptare, aflat acum în poziție debitoare (art. 1619 C. civ.). Unitatea conceptului de exigibilitate a obligației este sacrificată^[4] de legiuitor în favoarea soluției echitabile.

Concluzia celor dezvoltate mai sus este că echitatea și pragmatismul joacă un rol important în explicarea mecanismului compensator. Este ceea ce sesizează corect Înalta Curte, când, în motivarea deciziei sale, subliniază nevoia unei interpretări evolutive, sociologice a dispozițiilor legale aplicabile realităților practice. Dreptul e un instrument viu, ne amintește instanța, în căutarea unui mecanism juridic care să permită stingerea obligațiilor de întreținere ale părinților, fiecare față de copiii/copilul încredințat celuilalt părinte, în ipoteza, excepțională, în care copiii au fost separați. Dintre formele compensației, avute în vedere de soluțiile discrepante ale instanțelor, Înalta Curte optează pentru compensația judiciară, mai adecvată sub aspectul flexibilității sale față de regulile stricte ale compensației legale. Rămâne însă să verificăm în ce măsură compensația, chiar judiciară, poate fi aplicabilă situației de fapt menționate, respectiv dacă aceasta se poate dezbăra de rigorile, neîndeplinite în speță, ale compensației legale.

2. Compensația legală și compensația judiciară. O autonomie conceptuală iluzorie

Soluția Înaltei Curți în favoarea compensației judiciare pornește de la percepția curentă asupra acesteia din urmă ca fiind un mecanism compensator pe care instanța îl poate dispune în situația în care nu sunt îndeplinite toate condițiile compensației legale, iar această lipsă poate fi remediată de judecător. Compensația judiciară sugerează astfel o oarecare autonomie față de compensația legală. Care este însă măsura acestei autonomii? Răspunsul nu este deloc indiferent, întrucât el ne va spune și cât de mult se poate îndepărta instanța de condițiile compensației legale, pentru a admite compensarea judiciară a datoriei pârâtului cu creanța acestuia contra reclamantului.

În primul rând, compensația legală stinge obligațiile reciproce în mod retroactiv, de la data la care condițiile sale au fost îndeplinite – creanțele au fost certe, lichide și exigibile. Chemată să se pronunțe asupra compensației legale^[5], instanța doar constată îndeplinirea efectelor acesteia la o dată anterioară, sub acest aspect hotărârea având un efect declarativ. Dimpotrivă, în cazul compensației judiciare, judecătorul joacă un rol mai important, în sensul că el conferă creanței opuse în compensație calitatea care îi lipsește în acel moment pentru a funcționa compensația legală. Cel mai adesea, prin compensarea pe cale judiciară a obligațiilor, instanța remediază lipsa de lichiditate a uneia dintre creanțele obiect al compensației. Hotărârea este în acest caz una constitutivă, efectul extinctiv de obligații producându-se de la data acesteia, cu toate consecințele referitoare la calculul dobânzilor care le însoțesc. Din punct de vedere procedural, cel care invocă stingerea obligațiilor prin compensație legală formulează doar o apărare de fond, pe când compensația judiciară trebuie solicitată printr-o cerere reconvențională^[6]. Maniera de invocare a compensației nu poate fi însă instrument al departajării celor două forme ale acesteia: nu de puține ori, instanțele aplică regulile compensației legale invocate prin cerere reconvențională, respectiv precizează cuantumul exact al uneia dintre obligații invocate în susținerea excepției de fond a compensației, în condițiile în care este dificil de trasat obiectiv cât de serioasă trebuie să fie contestarea acestuia, pentru ca creanța să fie considerată nelichidă.

În orice caz, criteriul formal al distincției compensației legale de compensația judiciară nu ne oferă indicii suficiente pentru stabilirea naturii juridice a acestora sau asupra domeniului lor de aplicare. Compensația este mai întâi o instituție de drept substanțial. Sub aspect material, autonomia compensației judiciare nu este decât o aparență. Ea se distinge de compensația legală numai prin rolul mai activ al judecătorului în producerea mecanismului extinctiv de obligație. La o privire atentă, însă, se poate observa că instanța nu decide asupra compensației înseși, ci doar ajută la îndeplinirea de către cele două obligații reciproce a condițiilor necesare pentru a se produce compensația legală. Intervenția judecătorului este asupra condițiilor deficiente – lichiditatea, exigibilitatea obligațiilor –, moment din care stingerea obligațiilor se produce în mod automat, la fel ca în cazul compensației legale^[7]. Din punct de vedere substanțial, compensația judiciară este o compensație legală care stinge obligațiile până la concurența celei mai mici, dacă și din momentul hotărârii instanței prin care se conferă uneia sau ambelor obligații calitatea sau calitățile care îi lipsesc pentru a opera compensația legală.