Compensația judiciară, între interpretare evolutivă și denaturare juridică

31 oct. 2019
Articol UJ Premium
Vizualizari: 4548
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Deducem din cele de mai sus că, în soluționarea unei cereri de compensare judiciară a două obligații, instanța nu poate trece decât peste acele condiții ale compensației legale pe care le poate suplini prin decizia sa. Orice altă intervenție se face cu riscul denaturării instituției.

 

3. Condiții esențiale compensației și condiții remediabile în speța concretă

a) Condiții esențiale

Dintre condițiile compensației, unele sunt considerate definitorii, esențiale, fără de care nu mai putem vorbi de acest mecanism extinctiv de obligație. Se încadrează aici reciprocitatea celor două obligații și fungibilitatea lor.

Fungibilitatea este necesară, întrucât compensația presupune o operațiune de scădere între cuantumul celor două obligații, care trebuie realizată automat, fără a se mai purta discuții asupra echivalentului valoric al prestațiilor care fac obiectul lor. Prestația uneia dintre părți trebuie să fie, ab initio și în mod indiscutabil, echivalentul prestației similare a celeilalte părți.

În speța supusă analizei, Curtea analizează inițial modalitățile de executare a obligației de întreținere, care este o obligație de a face, nesusceptibilă de compensație. În acest context, Curtea își exprimă aprobarea față de critica doctrinară[8] a ideii că stabilirea de către instanță a modului de executare a obligației de întreținere prin plata unei sume de bani ar fi subsidiară constatării refuzului de executare în natură, idee la care ar conduce formularea art. 499 alin. (4) C. civ. Decizia referitoare la compensație privește, așadar, pensia de întreținere, caz în caz în care fungibilitatea obiectului obligațiilor nu ridică probleme.

Reciprocitatea. Compensația presupune stingerea obligațiilor între două părți care sunt, în același timp, debitor și creditor al celeilalte. Reciprocitatea obligațiilor apare astfel ca o condiție logică necesară compensației[9], indiferent de formele sale. Rolul său este strâns legat de efectul extinctiv dublu și automat al compensației, în sensul că partea în contra căreia este invocată compensația își va vedea propria datorie stinsă, în mod automat, ca urmare a stingerii creanței sale, la cererea părții ce se prevalează de compensație. Astfel, reciprocitatea obligațiilor împiedică funcționarea compensației în prejudiciul uneia dintre părți ori a unui terț[10], conferindu-i calitatea de mecanism extinctiv ce asigură satisfacerea creditorului[11].

În cazul obligațiilor avute în vedere de Înalta Curte, având ca obiect întreținerea datorată copiilor lor de cei doi părinți separați, în condițiile în care unul locuiește cu un părinte, iar altul cu celălalt, condiția reciprocității nu este îndeplinită. Creditorul obligației de întreținere este aici copilul, în vreme ce debitorii sunt părinții săi. Părintele care primește plata sumei stabilite ca pensie alimentară în executarea obligației de întreținere a părintelui care locuiește separat de copil o face în calitate de reprezentant al acestuia din urmă. Obligațiile opuse în compensație îi au în calitate de creditori pe cei (cel puțin) doi copii, iar ca debitori pe cei doi părinți. Debitorul nu poate opune în compensație reprezentantului creditorului său datoria personală a acestui reprezentant față de un terț, chiar dacă, prin ipoteză, acest terț (al doilea copil) îl are ca reprezentant, la rândul lui, pe debitorul în cauză. Niciun mecanism compensator nu poate fi eficient între reprezentanții respectivi a doi creditori, atâta vreme cât cei doi creditori reprezentați nu sunt în același timp fiecare și debitorul celuilalt. Or, cei doi copii nu sunt obligați unul față de celălalt.

Lipsa caracterului reciproc al obligațiilor în cauză a fost, de altfel, unul dintre motivele care au fundamentat acele decizii prin care instanțele noastre au refuzat aplicarea regulilor compensației în ipoteza menționată. În soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte consideră greșită această soluție, apreciind nu că cele două datorii ar fi reciproce, ci că reciprocitatea obligațiilor nu s-ar impune și compensației judiciare. Nici condițiile impuse de definiția compensației enunțată de art. 1616 C. civ., nici cele din art. 1617, nu ar fi, în aprecierea Curții, aplicabile compensației judiciare ori convenționale, pentru simplul motiv că textele din Codul civil s-ar referi doar la compensația legală [dedus din utilizarea, în art. 1617 alin. (1), a formulei „compensația operează de plin drept”].

În contra susținerilor Curții, pe de o parte, se poate observa că art. 1617 alin. (2) se referă chiar la ipoteza tipică de compensație judiciară („o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația”), text plasat în același articol care enunță condițiile compensației legale, sugerând că, spre deosebire de cazul acesteia, lichiditatea unei obligații poate fi suplinită prin intervenția instanței, caz în care vorbim de compensație judiciară. Pe de altă parte, indiferent de forma compensației, ea înseamnă stingerea obligațiilor reciproce fără executare efectivă. Așa cum am arătat, compensația nu poate fi concepută în lipsa reciprocității obligațiilor. O exonerare de plată a debitorului în alte condiții nu se poate face sub acest nume. De altfel, în continuarea motivării decizie sale, nici Curtea nu se poate debarasa de condiția reciprocității. Chiar începând cu paragraful următor argumentului citat, definește compensația judiciară referindu-se la reciprocitatea obligațiilor: „compensația judiciară intervine atunci când instanța, constatând dovedite pretențiile reciproce în cauză, procedează la compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de alta”, „rațiunea compensației judiciare este aceea de a facilita executarea obligațiilor reciproce între părțile litigiului”, „efectul esențial (…) este că obligațiile se sting reciproc”, soluția impusă fiind aceea de a „dispune compensarea judiciară a obligațiilor lor reciproce”, întrucât aceasta nu este altceva decât o „modalitate de executare a obligațiilor reciproce”, în scopul de a evita „proceduri inutile, precum plăți lunare reciproce, ale unor sume de bani având aceeași destinație” (sublinierile de aparțin, A.B.)!

Pretențiile părinților în litigiu nu sunt pretenții proprii, ci pretențiile copiilor lor, nereciproce. Deși economic, se poate spune că reprezentantul va încasa în contul creanței copilului aceeași sumă pe care ar fi ținut personal să o plătească celuilalt copil, reprezentat de părintele care a efectuat plata, din punct de vedere juridic, personalitatea reprezentantului este diferită de cea a celui reprezentat, deci și patrimoniile lor sunt distincte. Regula reciprocității obligațiilor exprimă un criteriu important de distincție între plată și compensație, a doua având un domeniu mai restrâns de aplicare: plata făcută reprezentantului creditorului stinge obligația, dar nu și invocarea unei creanțe a debitorului (sau a unui terț pe care îl reprezintă acesta) contra reprezentantului.

Ca tehnică de stingere a obligațiilor, compensația nu poate opera în acest caz, nici în forma celei judiciare, instanța neavând posibilitatea să suplinească lipsa reciprocității obligațiilor, premisă esențială acestei instituții juridice.

Rămâne să ne oprim asupra acelor condiții a căror lipsă poate fi remediată de instanță în cadrul compensației judiciare.

b) Condiții remediabile

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Condițiile care prezintă un oarecare grad de flexibilitate, permițând compensația, fie după intervenția instanței, fie în baza voinței uneia dintre părți, sunt, pe de o parte, lichiditatea și exigibilitatea, condiții numite pozitive, pentru că se referă la calități necesare obligațiilor pentru a opera compensația, și, pe de altă parte, condițiile negative enumerate în Codul civil actual în art. 1618, referitor la cazurile în care compensația este exclusă.

Lichiditatea. Problema de drept care face obiectul recursului în interesul legii, dezlegată prin decizia aici comentată, nu pune în discuție lichiditatea obligațiilor. Prin ipoteza speței, cele două obligații de întreținere sunt deja fixate în cuantumul lor. Nu vom insista, deci, asupra acestei condiții, cu toate că ea face cel mai adesea obiectul intervenției instanței în ipoteza compensației judiciare[12].

Exigibilitatea. Cerința exigibilității obligațiilor este legată de apropierea efectelor compensației de cele ale unei duble plăți simplificate. Debitorul nu poate opune creditorului reclamant, în vederea stingerii obligației sale, o creanță a cărei executare nu poate fi, juridic, pretinsă. Observația este valabilă pentru compensația legală. Pentru compensația judiciară, după unele ezitări, se admite că instanța ar putea proceda la decăderea din termen[13] a debitorului obligației opuse în compensație, care îl acționează în vederea plății pe cel căruia îi datorează, la rândul lui, dar cu o scadență ulterioară, o prestație având ca obiect același tip de bunuri fungibile. Obligația devine astfel exigibilă, prin intervenția instanței, putând fi opusă în compensație. Totodată, instanța ar putea întârzia executarea cerută contra debitorului până la scadența, prin ipoteză ulterioară, a creanței acestuia față de creditorul reclamant. Efectul hotărârii este, în acest caz, acela de a acorda un nou termen de plată debitorului până când mecanismul compensator se poate produce automat[14]. Suntem, în prezența unui termen de grație, cu particularitatea că acesta nu doar că nu împiedică operarea compensației (cf. art. 1619 C. civ.), ci chiar o face posibilă.

Hotărârea analizată nu precizează dacă obligațiile de întreținere a căror compensare este solicitată se referă la datorii scadente și neexecutate de unul sau de ambii părinți, acestea fiind exigibile, sau are în vedere situația în care instanța, stabilind cuantumul pensiei de întreținere datorat de fiecare părinte, își pune problema dacă poate dispune compensația in futurum, la scadențele succesive ulterioare, ale celor două obligații. În acest al doilea caz, este evident că nu este cazul ca instanța să decadă din termen pe unul din debitori, pentru a asigura exigibilitatea concomitentă a obligațiilor, nici să acorde vreun termen suplimentar de plată unuia dintre debitori, întrucât niciuna dintre obligații nu este încă exigibilă, ele devenind scadente în viitor, cel mai probabil la aceeași dată.

Se observă astfel că nu mai vorbim aici de o compensație – mijloc de apărare a debitorului acționat pentru executarea datoriei sale neplătite, ci de crearea unui mecanism extinctiv simplificator, anticipat exigibilității datoriilor, care, pe lângă avantajul unei contabilități facile, protejează părțile față de situația neexecutării din partea celeilalte. Acest tip de compensație in futurum este întâlnită sub forma compensației convenționale[15], fiind prevăzută contractual de părți, între care se stabilesc mai multe raporturi juridice din care rezultă obligații reciproce între acestea. Compensația joacă, în acest caz, un rol de garanție, afectând un bun patrimonial al debitorului, creanța pe care o deține contra creditorului său, plății datoriei față de acesta din urmă.

Este cel puțin discutabil ca instanța să poată stabili, pentru viitor, această regulă de stingere a obligațiilor neexigibile ale părților, chiar dacă ele ar fi reciproce, în lipsa unei convenții a acestora sau a unui text legal special care să îi stabilească o asemenea atribuție, în considerarea unui interes particular specific domeniului obligațiilor în cauză. Obligația este o regulă, o normă de comportament impusă debitorului, iar ea conține și termenul de executare[16]. Instanța nu poate modifica norma obligațională dintre părți (indiferent că sursa ei este convențională sau legală), decât în prezența și în condițiile unei alte norme considerate superioare acesteia (precum, în sistemul de drept actual, cele privind decăderea din termen, respectiv termenul de grație). Cu atât mai puțin în cazul obligației de întreținere, unde, în considerarea caracterului ei vital pentru creditor, regula executării efective este întărită prin dispozițiile art. 1618 lit. c) C. civ.

 

4. Condițiile negative prevăzute la art. 1618 C. civ.

Art. 1618 C. civ. enumeră cazurile în care compensația nu poate opera: când creanța rezultă dintr‑un act făcut cu intenția de a păgubi, când e vorba de obligația de restituire a depozitarului sau comodatarului sau când ea are ca obiect un bun insesizabil. Nu este inutil să amintim, în acest context, că excepțiile de la automatismul mecanismului compensator, prevăzute în art. 1618 C. civ. în vigoare, nu sunt decât reformulări și adaptări actuale ale celor cuprinse în art. 1147 C. civ. 1865, rațiunile care stau la baza lor fiind de aceeași natură în ambele texte legale: protejarea anumitor creditori, cărora doar plata efectivă le poate asigura o satisfacție juridică echitabilă.

Prevăzute în scopul protejării uneia dintre părți, condițiile negative din art. 1618 C. civ. sunt insensibile la distincția dintre compensația legală și compensația judiciară, întrucât ele acționează în aceeași manieră în ambele cazuri[17]. Toate interdicțiile acestui text sunt de protecție, iar nu de ordine publică. Ele pot fi înlăturate dacă partea protejată renunță să invoce prohibiția compensației[18].

 


[8] De pildă, E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ed. a 6-a, C.H. Beck, București, 2018, p. 594-595, A.-I. Axente, Obligația legală de întreținere – cea dintâi îndatorire a părinților în raport cu copilul lor, în M. Avram (coord.), Autoritatea părintească. Între măreție și decădere, Ed. Solomon, București, 2018, p. 222-230.

[9] N.C. Ndoko, Les mysteres de la compensation, RTDciv. 1991.661.

[10] În acest sens, A. Belanger, Compensation legale, son automatisme et ses conditions d’application: entre mythes et realites, Les Cahiers de Droit, vol. 44, no 2, juin 2003, p. 171.

[11] Condiția reciprocității obligațiilor este pusă în discuție în cazul cesiunii de creanță, când debitorul cedat îi opune cesionarului creanței compensația cu cedentul, problemă tranșată de legiuitor în art. 1623 și art. 1582 C. civ.

[12] Este, de altfel, și cea menționată de legiuitor, în singurul text care trimite la compensația judiciară [art. 1617 alin. (2) C. civ.].

[13] În condițiile art. 1417 C. civ.

[14] În același sens, N.C. Ndoko, op. cit., p. 681, care apreciază că elementul specific veritabil al compensației judiciare este acordarea unui termen debitorului a cărui creanță nu îndeplinește (încă) cerințele compensației, termen în care primul poate refuza plata, iar judecătorul poate proceda, dacă e cazul, și la lichidarea judiciară a creanței.

[15] Pentru detalii, a se vedea A.-M. Toledo, La compensation conventionnelle. Contribution plus particulierement a la recherche de la nature juridique de la compensation conventionnelle in futurum, RTDciv.2000.265.

[16] În acest sens, G. Forrest, Essai sur la notion d’obligation en droit prive, Dalloz, Paris, 2012, §652, p. 472.

[17] N.-C. Ndoko, op. cit., p. 679.

[18] Nu este vorba de renunțarea la caracterul [parțial, din punct de vedere cantitativ, conform art. 729 alin. (1) lit. a) C. pr. civ.] insesizabil al creanței, renunțare care, în condițiile art. 730 C. pr. civ., este nulă de drept.

 

Compensația judiciară, între interpretare evolutivă și denaturare juridică was last modified: octombrie 30th, 2019 by Adina Buciuman

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice