Centralizare politico-juridică în sistemul internațional de drept

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Evoluția dreptului internațional spre ceea ce Wolfgang Friedmann^[1] a numit un „drept internațional al cooperării”^[2] a constituit o realitate a secolului XX. Chiar dacă o transformare radicală a dreptului internațional, în sensul indicat de Friedmann ‑ dintr‑un drept al coexistenței într‑un drept al cooperării ‑ nu s‑a produs propriu‑zis, deplasarea lui lină dinspre o coordonată înspre cealaltă nu poate fi negată.

Referindu‑se la acest subiect, Christian Tomuschat afirma, la sfârșitul anilor ´90, faptul că, în evoluția sa, dreptul internațional a trecut prin mai multe stagii de dezvoltare: de la faza de drept al coordonării, trecând prin faza de drept al cooperării, spre ceea ce el a numit o ordine de drept ce oferă „un model deplin pentru viața socială” („a legal order that comprise a „comprehensive blueprint for social life”).^[3] Tomuschat susține astfel că, dreptul internațional s‑a transformat de‑o manieră radicală:

 „În loc de a fi un set de reguli ce limitează și îndrumă statele în politica lor externă, dreptul internațional a devenit un corp complex de norme ce penetrează toate aspectele vieții (internaționale) ori de câte ori guvernele acționează pentru promovarea unui scop public”^[4].

Materialul de față se dorește a fi o încercare de a arunca o privire, chiar și doar de ansamblu, asupra fenomenului ce a condus la această reorientare a dreptului internațional. Și pentru a păstra linia trasată de Tomuschat, voi prezenta evoluția spre centralizare a societății internaționale, în pașii propuși de acesta.

1. Fenomene de centralizare politico‑juridică: de la coexistență la cooperare

Este de mult acceptat în doctrina de specialitate faptul că sistemul actual al dreptului internațional s‑a constituit și s‑a dezvoltat pe sistemul reglementării relațiilor internaționale din perspectiva principiului westfalian^[5] al egalității suverane, în care normele de conduită internațională reprezintă în mod fundamental o emanație a voinței statelor, cu consecința subordonării forței lor juridice acestei voințe ‑ prin definiție subiectivă.

Sistemul de la Westfalia, ce a funcționat cu succes timp de peste două secole, a avut ca principală caracteristică descentralizarea. Dreptul internațional era prin excelență un drept cutumiar, adică un drept creat prin practica descentralizată a subiectelor de drept. Începutul secolului XX marchează o implacabilă intrare a sistemului dreptului internațional într‑o fază nouă, caracterizată de o continuă și tot mai profundă centralizare. Ineficacitatea sistemului de securitate bazat pe instituția echilibrului de putere, demonstrată cu prisosință prin consecințele Primului Război Mondial, a condus la apariția primelor idei privind necesitatea creării unui sistem de securitate colectivă. Aceste idei au implicat în mod natural transformări juridice pe măsură, menite să asigure congruența cu noua viziune asupra relațiilor internaționale.

Considerată de unii autori drept momentul cel mai important din întreaga evoluție a dreptului internațional public, înființarea Societății Națiunilor, ca prima organizație politică internațională cu vocație universală, a constituit și cel dintâi pas făcut în procesul centralizării sistemului de drept internațional, realizat în primul rând prin instituirea unei jurisdicții centrale permanente (Curtea Permanentă de Justiție Internațională) și prin declararea izvoarelor formale ale dreptului internațional (Statutul Curții Permanente de Justiție).

În anul 1931, Demetru Negulescu^[6] vedea, în înființarea și funcționarea Curții Permanente de Justiție Internațională, una din cele mai clare dovezi ale profunzimii cu care avea loc procesul de transformare a dreptului internațional la începutul secolului trecut, și aceasta inclusiv în privința conceptului de suveranitate. Într‑o comunicare prezentată la 27 februarie 1931 la Academia Diplomatică Internațională din Paris, Demetru Negulescu arăta că „Pentru a se ajunge la înființarea Curții Permanente de Justiție Internațională a fost nevoie de o schimbare în ideile relațiilor internaționale. Ideea de drept a trebuit să treacă din domeniul dreptului intern în cel al dreptului internațional, iar ideea de suveranitate absolută a trebuit să dispară.”^[7]

Sistemul Societății Națiunilor a eșuat însă, în condițiile cunoscute ale anilor `30. El a fost înlocuit după cel de al Doilea Război Mondial cu sistemul ONU, mult mai elaborat și care dincolo de controversele ce‑l însoțesc, a contribuit într‑un mod covârșitor la evoluția dreptului internațional.

Principiul solidarității a fost acceptat ca element de structură necesar construirii și menținerii ordinii, păcii și securității internaționale. Desigur, însă, că solidaritatea presupune prin definiție ca măcar o parte din interesele particulare ale statelor să fie subordonate unui interes general, comun ‑ și prin aceasta, superior celor particulare. În teoria relațiilor internaționale școala „idealistă” promotoare a crezului potrivit cu care dezideratul promovării intereselor comune în raport cu cele particulare este realizabil este combătută de școala „realistă” care consideră ca naturală (și prin aceasta mult superioară ca forță) tendința statelor, ca în lupta pentru putere să‑și urmărească propriile interese în detrimentul intereselor generale, renunțarea la binele propriu în numele unui bine general fiind considerată, așadar, o utopie. În planul sistemului dreptului internațional acest conflict între interesul particular și cel general se traduce prin tensiunea continuă între dreptul fundamental al statului suveran la autoconservare (un drept istoric, consolidat de practica internațională) și ceea ce este tot mai des întâlnit în doctrina juridică internațională sub denumirea de „drepturi ale umanității”.

Contribuția O.N.U. la dezvoltarea dreptului internațional a fost covârșitoare. Sub auspiciile sale au fost elaborate cele mai importante instrumente legislative internaționale, dreptul cutumiar fiind astfel, treptat retrogradat din poziția de lider al sistemului juridic internațional, cedând această poziție în favoarea dreptului scris, al tratatelor.

Poate cel mai important aspect însă, izvorât din înființarea și funcționarea ONU, a fost contribuția adusă de această organizație ideii de cooperare și de afirmare tot mai clară, dincolo de toate nereușitele și controversele din practică, a necesității dezvoltării unui sistem internațional bazat pe securitatea colectivă.

Vorbind despre securitatea colectivă, Hans Kelsen spunea: „securitatea colectivă are drept scop pacea. Căci pacea este absența violenței fizice. Stabilind condițiile în care, și indivizii prin care se poate face uz de forță, instituind monopolul constrângerii în favoarea comunității de drept, ordinea de drept pacifică această comunitate instituită de ea”^[8]. Tot Kelsen, aprecia că modelul securității colective (chiar dacă el nu se referea în mod particular la securitatea colectivă internațională, ci în genere) presupune în mod inevitabil existența unei centralizări, fiind chiar legată în mod direct proporțional, de aceasta: „Securitatea colectivă își atinge gradul maxim atunci când ordinea de drept instituie în acest scop tribunale cu competență obligatorie și organe executive centrale, cărora mijloacele de constrângere necesare le stau într‑o asemenea măsură la dispoziție, încât opoziția este în mod normal lipsită de orice șanse de reușită. Acesta este cazul în statul modern, care reprezintă o ordine de drept centralizată în cel mai mare grad”^[9].

Tot Kelsen, la sfârșitul anilor 1920, se referea la timpul de atunci ca la o perioadă de tranziție în istoria dreptului internațional, și a văzut acest caracter tranzitoriu reflectat în „contradicțiile unei teorii al dreptului internațional, care într‑un mod aproape tragic opune aspirațiile către o înălțime a unei comunități legale ridicate deasupra statelor privite individual, dar, în același timp rămâne captiva unei sfere de putere a statelor suverane”^[10].

Aproape 40 de ani mai târziu, Friedmann ajunge la o concluzie similară când arată că, puterea, structura juridică, scopul și prezentul statut al organizațiilor internaționale, prezintă un tablou complex. El reflectă statutul unei societăți care este deopotrivă în mod disperat legat de simbolurile suveranității naționale și în același timp, este împins înainte înspre îndeplinirea unor nevoi și scopuri comune, ce pot fi îndeplinite doar printr‑o totală intensificare a gradului de stratificare a organismelor internaționale^[11].

2. Centralizarea la nivelul subsistemelor dreptului internațional

În problema tensiunii continue între ideea de comunitate^[12] și interesul propriu al statelor suverane, pare însă să se contureze o rezolvare în favoarea celei dintâi, prin ceea ce ar putea fi numit fenomenul de centralizare la nivelul subsistemelor dreptului internațional. Dacă este acceptată premisa că suveranitatea constituie poate, principala piatră de încercare a centralizării sistemului de drept internațional și astfel a depășirii de către acesta a nivelului de quasi‑ordine juridică (așa cum numea Georg Schwarzenberger ordinea juridică internațională)^[13], provocarea de a reuși transbordarea acestei pietre de încercare pare să fie tot mai plină de reușită prin subordonarea ideii de suveranitate, unor principii consacrate ca fiind superioare, în cadrul unor structuri regionale sau specializate ale dreptului internațional.

Aceste centralizări sunt parțiale, acoperind materii determinate, așa cum sunt centralizările instituite în subsistemele juridice regionale, ca centralizări organizate ratione materiae prin tratate multilaterale (de exemplu sistemul CEDO în materia drepturilor omului, pus în practică prin sistemul organizat în cadrul Consiliului Europei sau sistemul mai complex al Uniunii Europene).

Astfel, în sistemul european de protecție a drepturilor omului bazat pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși unul din principiile de organizare și funcționare a acestui sistem este cel al subsidiarității protecției realizate în plan european, celei pe care statele trebuie s‑o asigure în plan intern, respectarea cu sfințenie a acestui principiu nu a înlăturat tendința tot mai clară manifestată în ceea ce privește subordonarea dreptului statelor părți la Convenție de a dispune nelimitat (ca element intrinsec al noțiunii de suveranitate), unui interes general comun: apărarea drepturilor fundamentale ale omului la parametrii și standardele impuse prin Convenție.

Este relevantă în acest sens, poziția exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor, cu ocazia rezolvării unora din cauzele încredințate ei, privitoare la posibilele încălcări ale drepturilor fundamentale garantate sub autoritatea acestui instrument de drept internațional, cu aplicabilitate regională.

În cauza Loizidou, Curtea vorbește despre existența unei adevărate „ordini publice europene a drepturilor omului” realizată sub auspiciile Convenției Europene a Drepturilor Omului.