Centralizare politico-juridică în sistemul internațional de drept

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În opinia sa, Convenția ar trebui mai degrabă considerată ca fiind „un document constituțional al ordinii publice europene”^[14].

Apoi, în cauza Communist Party v Turkey, în raport cu apărările formulate de guvernul pârât, în sensul că o eventuală recunoaștere a partidului reclamant, ar fi împotriva principiilor constituționale interne ale statului turc, Curtea a statuat după cum urmează:

„Așa după cum Curtea a reținut și în trecut, că deși în principiu, este deschisă posibilitatea pentru autoritățile naționale să ia acele măsuri pe care le consideră de cuviință pentru asigurarea supremației legii sau pentru a conferi eficacitate drepturilor constituționale, acestea trebuie să facă asta, într‑o modalitate care este compatibilă cu obligațiile lor izvorâte din Convenție”^[15].

Curtea a sesizat astfel necesitatea conformării inclusiv a prevederilor constituționale interne ale statelor membre la Convenție, la principiile și regulile instituite în materia drepturilor omului în plan european. Subordonând astfel norma fundamentală națională unor valori comune superioare, cuprinse într‑o prevedere internațională cu aplicare regională, Curtea a dat sens practic, ideii de ordine juridică publică europeană a drepturilor omului, menționată în cauza Loizidou.

O altă cauză importantă în încercarea de ilustrare a tendinței de subordonare a principiului suveranității unor valori, afirmate în cadrul subsistemului internațional de drept construit în jurul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca având valoare superioară, este cauza Broniowski v. Poland, în care Cutea a statuat că legislația internă a statului nu poate fi ea însăși cauzatoare a încălcării drepturilor garantate prin Convenție, iar atunci când acest lucru se întâmplă, avem a face cu o violare structurală a acestor drepturi.

Desigur, dreptul de a adopta legile interne, în forma și conținutul dorit de autoritățile naționale abilitate în acest sens, constituie un element fundamental de structură al suveranității naționale, astfel încât decizând în felul acesta, Curtea în mod evident a realizat o subordonare a ideii de suveranitate, valorii superioare protejate de norma juridică din materia drepturilor fundamentale ale omului (în cauza în discuție, dreptul la proprietate, consacrat în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Apoi, în cauza Matheus v Great Britain, Curtea având a se pronunța asupra altui aspect legat de exercitarea suveranității naționale, și anume dreptul de a încheia tratate, și respectiv de a‑și asuma obligațiile izvorâte din aceste tratate, în mod liber, a apreciat că încheierea de către un stat și a altor tratate internaționale, nu înseamnă că acel stat se poate elibera de obligațiile izvorâte din Convenție. Desigur prin această apreciere, Curtea a realizat totodată o cenzură a normelor comunitare în raport cu Convenția.

O evidentă centralizare politico juridică la nivel de subsistem, a avut loc, însă, prin crearea Uniunii Europene^[16]. Se poate afirma cu multă convingere, și într‑un mod temeinic argumentat, că această entitate internațională deține o constituție în sens material, independent de lipsa de ratificare a Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa din 2004. Elementele ce susțin această teorie sunt multiple, de la caracterul constituțional al tratatelor fondatoare și existența unor structuri supranaționale funcționale în baza acestor tratate și până la valorile comune de natură politică, culturală, etc. împărtășite în interiorul Uniunii. Dar cel mai important dintre toate este ridicarea la nivel de principiu fundamental al construcției europene, a principiului primordialității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național.

În consacrarea acestui principiu ca având valoare fundamentală, principalul rol l‑a jucat, de departe, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (anterior, Curtea de Justiție a Comunității Europene). Tranșarea definitivă a chestiunii în discuție a avut loc prin hotărârea pronunțată într‑una din cauzele cele mai cunoscute ale sale, cauza Costa vs Enel^[17]. Problema pe care a analizat‑o instanța europeană în această cauză a privit, în principal, soluționarea conflictului juridic dintre o normă aparținând legislației comunitare (a Uniunii Europene) și o normă internă, posterioară, aparținând legislației naționale a statului italian.

Anterior învestirii Curții de la Luxemburg, de către judecătorul național, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, Curtea Constituțională italiană, se pronunțase asupra acestui conflict de legi, și aplicând teza dualistă, specifică dreptului internațional clasic și ordinii juridice italiene, a soluționat conflictul în favoarea normei celei mai recente, în speță, legea națională.

Contrar acestei viziuni clasice asupra modului de soluționare a conflictului dintre legea națională și cea internațională, Curtea de Justiție de la Luxemburg a arătat cu extreme de mare claritate faptul că primordialitatea dreptului comunitar (al Uniunii Europene) reprezintă un fundament al existenței întregului edificiu European.

Curtea a reținut, între altele, următoarele:

(…) „fiind dintr‑o sursă autonomă, dreptul născut din tratat nu ar putea, având în vedere natura sa specifică originală, să se opună din punct de vedere juridic unui text intern, indiferent de natura acestuia, fără a‑și pierde caracterul comunitar și fără a fi introdus în cauză fundamentul juridic al însăși Comunității;

întrucât transferul operat de către state, al ordinii lor juridice interne în beneficiul ordinii juridice comunitare, al drepturilor și obligațiilor corespunzătoare dispozițiilor din tratat, are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar putea să prevaleze un act unilateral ulterior incompatibil cu noțiunea de Comunitate”;

În mod aparte prin această hotărâre, dar în mod constant și în general, în jurisprudența sa^[18], Curtea de Justiție a Comunității Europene (în prezent Curtea de Justiție a Uniunii Europene) a statuat cu valoare de principiu fundamental faptul că ordinea juridică a Uniunii Europene este superioară, în ansamblul său, ordinilor juridice naționale. Supremația izvorăște din natura specifică, proprie, originală a dreptului Uniunii și nu este tributară în nici un fel dreptului pozitiv al statelor membre. Astfel fiind, ea nu poate să depindă de normele divergente aparținând unui stat sau altul. Supremația normelor juridice ale Uniunii Europene este o caracteristică generală a acestora, indiferent de rangul sau efectul lor, respectiv indiferent dacă sunt primare sau derivate, înzestrate sau nu cu efect direct.

Pe de altă parte, supremația se impune tuturor normelor ce alcătuiesc ordinea juridică națională: administrative, legislative, jurisdicționale, chiar fie ele și de natură constituțională.

Acest ultim aspect, al supremației dreptului Uniunii Europene în raport chiar și cu normele de valoare constituțională a statelor membre a generat, însă, și unele poziții reticente, din partea unor jurisdicții constituționale naționale^[19]. Hotărârea din cauza Internationale Handelsgesellschaft^[20] este poate cea mai relevantă în ceea ce privește modul tranșant în care Curtea de Justiție a Comunității Europene a înțeles să soluționeze acest aspect.

În cazuistica sa, Curtea de la Luxemburg nu s‑a confruntat doar cu problema stabilirii modului de rezolvare a conflictului dintre normele interne ale statelor membre și normele Uniunii Europene ci, într‑una din cele mai relevante hotărâri ale sale în materia stabilirii raporturilor de întâietate dintre normele juridice, cauza Kadi și Al Barakaat International Foundation vs. Consiliul și Comisia^[21] Curtea, prin Marea Cameră, soluționând recursul declarat împotriva Hotărârilor Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 21 septembrie 2005, pronunțate în soluționarea cauzelor Kadi vs Consiliul și Comisia^[22], și, respectiv, Yusuf și Al Barakaat International Foundation vs. Consiliul și Comisia^[23], a stabilit (în mod indirect)^[24] primordialitatea normelor europene chiar în raport cu cele ale dreptului internațional general, atunci când cele două categorii de norme intră în conflict iar cele europene au caracter jus cogens.

Prin hotărârea sa din 3 septembrie 2008, Curtea, anulând hotărârea Tribunalului, a statuat, în esență, faptul că instanțele comunitare (ale Uniunii Europene) au competența de a controla măsurile adoptate de Comunitate care pun in aplicare rezoluții ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

Ceea ce este deosebit de relevant la această speță, este faptul că deși soluția dată de Marea Cameră a Curții de la Luxemburg a infirmat‑o pe fond pe cea a Tribunalului de Primă Instanță, asupra rolului jucat de normele jus cogens în cadrul ordinii de drept internaționale (în cauză, ordine de drept cu valențe regionale) punctul de vedere al celor două instanțe (cu nuanțări de abordare, totuși) a coincis.

Așa cum am menționat, Curtea de Justiție a confirmat soluția Tribunalului în ceea ce privește competența Consiliului de a adopta regulamentul în temeiul articolelor Tratatului CE pe care le‑a ales, și a arătat, în esență, faptul că deși Tribunalul a comis anumite erori în motivarea sa, concluzia finală a acestuia potrivit căreia Consiliul avea competența de a adopta acest regulament a fost una corectă.

Cu toate acestea, Curtea a constatat că Tribunalul a comis o eroare de interpretare statuând că instanțele comunitare nu aveau, în principiu, nicio competență de a controla legalitatea internă a regula­mentului atacat.

Examinând criticile prin care recurenții au criticat soluția Tribunalului pentru faptul că a statuat în esență că regulamentul în litigiu nu poate să facă obiectul unui control jurisdicțional în privința legalității sale interne, cu excepția aspectului compatibilității sale cu normele de ius cogens, beneficiind în această măsură de imunitate jurisdicțională, Curtea a arătat următoarele:

“În această privință, trebuie amintit că Comunitatea este o comunitate de drept, întrucât nici statele sale membre, nici instituțiile sale nu pot să se sustragă controlului ce vizează conformitatea actelor adoptate de acestea cu carta constituțională fundamentală, reprezentată de Tratatul CE, și că acesta a stabilit un sistem complet de căi de atac și de proceduri, menit să încredințeze Curții controlul legalității actelor adoptate de instituții….

De asemenea, trebuie amintit că un acord internațional nu poate să aducă atingere ordinii competențelor stabilite prin tratate și, prin urmare, autonomiei sistemului juridic comunitar a cărei respectare o asigură Curtea în temeiul competenței exclusive cu care este învestită prin articolul 220 CE (…).

Din toate aceste elemente rezultă că obligațiile impuse printr‑un acord internațional nu pot avea ca efect să aducă atingere principiilor constituționale ale Tratatului CE, printre care figurează principiul potrivit căruia toate actele comunitare trebuie să respecte drepturile fundamentale, această respectare reprezentând o condiție a legalității lor pe care Curtea are sarcina de a o controla în cadrul sistemului complet de căi de atac stabilit prin acest tratat.

În concluzie, Curtea reține tot un argument cu valoare axiologică în recunoașterea existenței unei priorități în cadrul realității normative europene dar, spre deosebire de prima instanță, care aprecia că existența unei încălcări a normelor jus cogens (dacă ar fi fost cazul în speță) i‑ar fi oferit competența jurisdicțională să aprecieze, pe cale incidentală, asupra legalității unui act emis de Consiliul de Securitate al ONU, ea consideră că este ținută să aprecieze strict doar asupra actelor comunitare a căror legalitate, însă, este condiționată (indiferent de scopul adoptării) de respectarea normelor cu valoare superioară existente la nivelul ordinii juridice europene, norme pe care Curtea nu se sfiește să le numească drept norme “constituționale”.

Chiar în lipsa unei astfel de confirmări din partea Curții de Justiție, privitoare la existența unei structurări ierarhice de tip constituțional a ordinii juridice europene, concluzia indubitabilă privind existența unei astfel de structurări poate fi trasă și în urma unei analize comparative între dispozițiile primordiale ale unei constituții și echivalentele lor din Tratatele institutive: instituțiile principale, cetățenia, drepturile fundamentale și perso­nalitatea juridică.