Centralizare politico-juridică în sistemul internațional de drept

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Observând tratatele în vigoare ale Uniunii Europene, constatăm că acestea conțin elemente caracteristice constituțiilor tradiționale etatice, reglementând funcțiile principalelor instituții prin care se exprimă autoritatea (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană și Curtea de Justiție a Uniunii Europene), prezența unor dispoziții legate de cetățenia europeană^[25] și existența Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (în continuare, Carta)^[26].

Mai mult, așa cum am arătat, rolul pe care îl îndeplinește Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în asigurarea supremației normelor europene este comparabil cu rolul unei instanțe constituționale la nivel național, care, la rândul ei, asigură supremația dispozițiilor din Constituție.

De aceea – contrar a ceea ce s‑a exprimat, pe alocuri, de doctrină^[27] – în pofida faptului că Tratatul Constituțional a fost respins, putem afirma cu toată convingerea că la nivelul ordinii juridice a Uniunii Europene există deja structurată o construcție de tip constituțional. Respingerea Tratatului constituțional putem spune, de altfel, că este total lipsită de importanță în privința consolidării procesului de consti­tuționalizare a ordinii juridice europene, sistemul constituțional putând exista de altfel și în absența unei constituții singulare, respectiv a unei singure legi fundamentale.^[28] Pentru că, sub acest aspect, este de preferat să se acorde atenție mai mult rolului și funcțiilor unei constituții, decât formei juridice a actului (ca instrumentum) ce o conține.

Or, așa cum am arătat, tratatele constitutive au ele însele funcțiile și caracteristicile unei constituții (fiind stabile, organizând în mod esențial realitatea juridică europeană și bucurându‑se de supremație în raport cu celelalte paliere legislative (drept derivat al Uniunii Europene și dreptul național al Statelor membre).

Așadar, așa cum spuneam, la nivelul acestui sub‑sistem de drept internațional ne aflăm fără putință de tăgadă în prezența unei ordini juridice de tip constituțional, ce reprezintă de altfel, cea mai bine conturată ordine centralizată non‑statală apărută vreodată în sistemul de drept internațional și a care prin simpla sa existență este, cred, una din cele mai clare dovezi ale schimbărilor radicale pe care dreptul internațional le cunoaște în ultima perioadă.

3. Centralizarea funcțională

După cel de al Doilea Război Mondial, odată cu crearea ONU, sunt create 16 noi organizații, numite instituții specializate, care posedă capacitate juridică și sunt legate de Organizație printr‑o serie de acorduri particulare.

Plecând de la premisa că funcțiile statelor suverane sunt separabile (funcțiile politice – de apărare, ordine publică, politică externă – fiind separabile de funcțiile tehnice, sociale sau economice, în doctrină s‑a expus teoria modelului funcțional de cooperare internațională^[29]. Această separabilitate permite ca o parte dintre competențele statale să fie transferate în beneficiul unei organizații internaționale, fapt care produce o tranziție de la puterea teritorială a statului suveran, la o putere deteritorializată a organizației supranaționale. ^[30]

Modelul de integrare funcțională secvențială spre deosebire de modelul de integrare globală (regională sau universală) reprezintă o centralizare pe materii juridice, opusă după unii autori centralizării politico‑juridice de tip constituțional. Există o constituționalizare, însă ea rămâne strict materială și este opusă unei centralizări formale realizate printr‑un act politic de tip constituțional.

4. Concluzii

Cu toate că, în prezent, sistemul internațional poate fi caracterizat, în continuare, ca un sistem anarhic^[31], la nivelul sub‑sistemelor regionale și funcționale, el a cunoscut incontestabile procese de centralizare, de natură a‑l structura (la acest nivel) ierarhic și chiar constituțional.

Procesul de centralizare politico‑juridică, a avut loc, însă, (chiar dacă într‑un mod mult mai greu perceptibil) și la nivelul general al dreptului internațional. Centralizarea politico‑juridică a fost completată de alte fenomene juridice complexe precum tendința de diminuare a importanței atribuite consimțământului statelor în procesul de formare a normelor internaționale, creșterea numărului de reglementări internaționale de tipul tratatelor universale (așa‑zisele tratate‑legi), fundamentarea ordinii juridice internaționale pe principii și norme fundamentale etc.

Perspectiva clasică avută asupra sistemului de drept internațional ‑ ca fiind ansamblul normelor emanate de statele suverane în baza acordului lor individual de voință, fără ca vreuna din aceste norme să fie neapărat superioară în conținut altor norme aparținând aceluiași sistem ‑ a început să fie tot mai mult înlocuită cu înțelegerea sistemului de drept internațional ca expresie a unei ordini juridice specifice comunității internaționale. Or, o ordine juridică (fie ea națională sau internațională) este guvernată de reguli și principii iar nu (doar) de putere. De aici, și concluzia privind structurarea din ce, în ce, mai clară a unui nou fundament pentru legitimizarea sistemului normativ internațional, factorii tradiționali de legitimizare ai acestuia, precum suveranitatea și exercițiul efectiv al puterii (și care urmăresc realizarea interesului individual al statelor) tind să fie, dacă nu înlocuiți, măcar secondați, de principii ce urmăresc protejarea și promovarea intereselor comune, universale.

În acest context norma jus cogens^[32] și recunoașterea ei formală ca normă de drept internațional^[33] constituie, poate, expresia cea mai clară a procesului de centralizare manifestat în sistemul de drept internațional, fiind, totodată, și elementul juridic sine qua non al acestui proces, pentru că, așa cum s‑a arătat în doctrină, „atunci când caracterizăm un sistem juridic ca fiind relativ centralizat, adică afirmăm că este un sistem a cărui existență se bazează pe efectivitatea unor norme centrale spunem de asemenea că aceste norme centrale sunt și norme fundamentale (în accepțiunea de norme preeminente sau norme ultime de recunoaștere)^[34].

Or, dacă centralizarea unui sistem de drept este condiționată de existența unor norme fundamentale, în cazul sistemului de drept internațional, rolul acestor norme poate fi cel mai bine jucat de normele jus cogens.

Problematica normelor jus cogens ca element de agregare a sistemului de drept internațional este, însă, una cât se poate de complexă, în condițiile în care între acest tip de norme și procesul de centralizare există, în realitate, o dublă condiționare: nu doar procesul de centralizare depinde de existența normelor inderogabile, ci și acestea din urmă depind, la rândul lor, de existența unei ordini de drept centralizate^[35].

Astfel fiind, în lipsa unei centralizări politico‑juridice, normele jus cogens sunt lipsite de efectivitate, iar în lipsa efectivității, nu mai pot să asigure realizarea procesului de centralizare.

Sub acest aspect, apreciez că trebuie făcută diferența între existența normelor jus cogens și efectivitatea acestora (deși o astfel de diferențiere poate părea, la o primă vedere, artificială).

Astfel, în opinia mea, societatea internațională posedă acel minim grad de coeziune care să‑i permită ca, prin intermediul izvoarelor obișnuite de drept internațional, să creeze norme de tip jus cogens, fără a fi necesar ca pentru aceasta să treacă la un nivel de instituționalizare superioară.

Pentru a oferi acestor norme un grad de efectivitate cât mai ridicat, (cu consecința, desigur, a creșterii proporționale a procesului de centralizare a sistemului de drept internațional) este necesar să se asigurare un cadru instituțional adecvat, constând în regândirea competențelor funcționale ale Curții Internaționale de Justiție, în sensul de a‑i fi oferită acesteia o jurisdicție cu caracter obligatoriu.

Fără a aprecia că această jurisdicție cu caracter obligatoriu este neapărat necesară, cred însă, că în lipsa unei astfel de jurisdicții, fenomenul de centralizare politico‑juridică la nivel internațional nu va putea fi niciodată atât de puternic încât să asigure o structurare unitară a sistemului de drept internațional.