Cazuistică inedită într-o procedură de licitație

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cazuistică inedită într-o procedură de licitație – legalitatea caietelor de sarcini, legalitatea garanției de participare la licitație, legalitatea descalificării de la licitație pentru lipsa de bonitate, abuzul de drept

Prezentul articol își propune să trateze cazuistica inedită a Curții de Apel București în ceea ce privește o procedură de licitație într-o procedură de reorganizare judiciară în care au fost tratate, în mai multe dosare conexe, anularea caietelor de sarcini, descalificarea pe motiv de lipsă bonitate, abuzul de drept. 

Context

Într-o procedură de reorganizare judiciară a fost scos spre valorificare, prin licitație publică, conform Regulamentului de vânzare propus de administratorul judiciar și aprobat de creditori, un imobil cu o valoare de aproximativ 34 milioane euro (aproximativ 170 milioane lei).

Regulamentul de vânzare (Regulamentul) a fost inclus ca anexă în planul de reorganizare. Planul a fost votat de creditori și confirmat de judecătorul-sindic. Regulamentul a prevăzut întocmirea și valoarea caietului de sarcini, valoarea garanției de participare, dar și posibilitatea administratorului judiciar de a exclude de la participarea la licitație eventualii participanți care s-ar înscrie, dacă s-ar constata, la o analiză sumară, o lipsă de bonitate a unui participant.

Un creditor chirografar, care a dobândit creanța prin cesiuni de creanță, cu o creanță de aproximativ 1.500 lei (în raport cu creanțele pe care le cumpără în procedură, cu programul de plăți din planul de reorganizare și cu plățile efectuate în plan) dorește să achiziționeze imobilul și urmărește să participe la licitație fără achitarea garanției de participare de 3 milioane lei, susținând că orice creditor care dorește să achiziționeze în contul creanței poate participa la licitație fără plata garanției de participare, cu trimitere la art. 175 alin. (3) din Lege.

Au fost organizate 3 licitații – la fiecare dintre acestea, creditorul chirografar a fost descalificat pentru diverse motive, contestând ulterior soluțiile administratorului judiciar. Credi­torul contestatar fie nu a achiziționat caietul de sarcini, fie nu a depus documentul – anexă la Caiet, de acceptare în mod expres a conținutului acestuia, nu a achitat garanția de participare și nici nu și-a dovedit solvabilitatea. La licitația III a participat și un alt ofertant, care a și fost declarat câștigător.

Licitațiile organizate au fost următoarele:

✔ Licitația I – contestația împotriva soluției de descalificare adoptate de administra­torul judiciar a făcut obiectul Dosarului nr. 7329/3/2020^[1].

✔ Licitația II – contestația împotriva soluției de descalificare adoptate de administra­torul judiciar a făcut obiectul Dosarului nr. 11707/3/2020^[2].

✔ Licitația III – la această licitație, imobilul a fost achiziționat de un terț, contestația împotriva soluției de descalificare adoptate de administratorul judiciar a făcut obiectul Dosarului nr. 14175/3/2022^[3].

Cazuistică inedită – lipsa dovezii de plată a garanției de participare la licitație

Caietul de sarcini prevedea excluderea creditorului garantat de la plata garanției de participare, dacă ar fi dorit să adjudece activul în contul creanței. Creditorul-contestator a considerat nelegală descalificarea sa de către administratorul judiciar pentru neplata garanției, în temeiul prevederilor art. 175 din Lege, considerând că și el este îndreptățit, ca deținător al unei creanțe, să poată participa la licitație și să achiziționeze activul fără a achita garanția, punând creanța sa de aproximativ 1.500 lei în contul prețului de aproximativ 34 milioane euro.

Referitor la această critică a contestatorului-apelant, instanța de control judiciar^[4] reține următoarele: „Apelanta și-a construit criticile pornind de la analiza semantică și gramaticală a sintagmei «oricare dintre creditori», însă aceasta este eronată, deoarece pornește de la o ipoteză eronată și trunchiată, întrucât enunțul nu privește pe oricare dintre creditori, ci pe oricare dintre creditorii care solicită distribuirea activelor în contul creanței în condițiile art. 175 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Cu alte cuvinte, dacă ar fi fost corectă ipoteza de lucru avansată de apelantă, care s-ar traduce (așa cum susține apelanta) în sensul că oricare dintre creditorii debitoarei Interagro care participă la procedura de valorificare a activului imobiliar (X) sunt scutiți de plata garanției de participare, atunci enunțul ar fi avut o altă formă, simplificată, limitându-se, în esență, să menționeze că oricare dintre creditorii debitoarei Interagro participanți la procedură vor fi scutiți de la plata garanției de participare.

Însă, așa cum se observă, în caietul de sarcini sintagma «oricare dintre creditori» a fost circumstanțiată, făcându-se trimitere la oricare dintre creditorii care solicită distribuirea activelor în contul creanței în condițiile art. 175 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Așadar, pentru a putea fi încadrată în categoria partici­panților scutiți de la plata garanției de participare, trebuie stabilit dacă apelanta face parte din categoria creditorilor care solicită distribuirea activelor în contul creanței în condițiile art. 175 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Pentru început, trebuie observat care este conținutul, scopul și sensul instituirii prevederilor art. 175 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, în acest sens fiind necesar a fi redat întregul text al art. 175 (…).

Rațiunea instituirii acestei garanții de parti­cipare nu s-ar găsi decât în ipoteza în care creditorul care solicită distribuirea bunului în contul creanțelor pe care le deține împotriva averii debitorului deține o creanță care are un cuantum egal sau mai mare decât valoarea bunului, într-o astfel de ipoteză fiind exclusă ipoteza neplății ulterioare a prețului. De vreme ce nu poate interveni incidentul (neplata prețului de adjudecare) cauzator de prejudicii, este evident că nu există nici rațiunea plății garanției de participare”.

În soluțiile pronunțate, instanțele au reținut totodată că scopul garanției este acela de a evalua anticipat pagubele produse prin neplata la sca­dență a prețului de către eventualul câștigător – aspect, de altfel, menționat și în Regulamentul de vânzare.

Tot instanțele au reținut că, în condițiile în care creditorul ofertant descalificat deținea, conform programului de plăți, o creanță de aproximativ 1.500 lei, iar activul are o valoare de aproximativ 170 milioane lei, este evident că neplata ulterioară a prețului nu este dublată de nicio garanție pentru acoperirea prejudiciilor. S-a menționat că: „Apelanta deține împotriva averii debitoarei, conform programului de plăți, o creanță în cuantum de 1.536,18 lei, în vreme ce activul imobiliar X este evaluat la o valoare de 33.595.000 euro, de unde rezultă cuantumul infim al creanței apelantei față de valoarea evaluată a bunului a cărui distribuire o solicită, iar prin raportare la această vădită disproporție de valoarea dintre cele două elemente ale ecuației, este evident că eventuala neplată ulterioară a prețului nu este dublată de nicio garanție pentru acoperirea prejudiciilor ce s-ar produce procedurii de insolvență.

Față de aceste considerente, Curtea concluzionează că apelanta nu se încadrează în categoria creditorilor care solicită distribuirea activelor în contul creanței în condițiile art. 175 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, astfel încât să fie scutită de la plata garanției de participare la licitație”.

Considerăm că instanța a reținut întocmai esența unei garanții de participare la licitație, care se poate concretiza în despăgubirile cauzate creditorilor prin neplata ulterioară a prețului, întrucât, pe de o parte, organizarea unei licitații presupune anumite costuri ale procedurii, iar, pe de altă parte, orice întârziere în achitarea creanțelor – din prețul obținut – devalorizează valoarea sumei efectiv recuperare de creditori. Nu în ultimul rând, neplata prețului presupune o nouă licitație, deci noi costuri, dar și lipsa unei garanții că bunul mai este de interes și se poate valorifica la același preț cu cel din licitația anterioară.

Cazuistică inedită – legalitatea caietului de sarcini

Chestiunea caietului de sarcini a suscitat multe discuții în ultima vreme, practica instanțelor fiind împărțită între soluția conform căreia este nelegală întocmirea caietului de sarcini pentru că legea nu prevede un astfel de document și soluția conform căreia este legală întocmirea acestui caiet de sarcini întrucât, prin regulamentul de vânzare, creditorii au decis atât că este necesară întocmirea acestui document, ca suport pentru organizarea valorificării în procedură, cât și prețul acestuia, dar și faptul că practicianul – administrator al procedurii urmează să încaseze valoarea caietului de sarcini.

Opinăm în sensul ultimei soluții, întrucât considerăm chestiunea deciziei modalității de vânzare, cu tot ce implică aceasta, ca fiind o decizie de oportunitate lăsată, în consecință, la latitudinea creditorilor procedurii. De asemenea, argumentul suplimentar este că, în materia valori­ficării activelor, legiuitorul nu a supra-regle­mentat, adică nu a stabilit o procedură de vânzare, așa cum a făcut în materia executării silite din Codul de procedură civilă, ci a lăsat aceste detalii în sarcina practicianului, pe baza experienței și profesionalismului acestuia, și conform deciziei creditorilor.

În acest sens au fost și deciziile amintite în prezentul material, tribunalul reținând că „Având în vedere prevederile din regulament […] este prerogativa administra­torului judiciar întocmirea caietului de sarcini”.

De asemenea, Curtea de Apel București a reținut că:

➢ acest caiet de sarcini este un act emis de administratorul judiciar în cadrul procedurii de valorificare a imobilului, în conformitate cu Regulamentul […].

➢ participanții la procedura de licitație au obligația de a se conforma cerințelor și condițiilor impuse prin caietul de sarcini și regulamentul de participare, fără a putea formula propriile aprecieri cu privire la caracterul necesar, justificat și coerent al acestora.

➢ 57 din Legea nr. 85/2014 și art. 38 din O.U.G. nr. 86/2006 nu prevăd o interdicție pentru administratorul judiciar de a percepe un preț̦ pentru caietul de sarcini, astfel încât nu s-ar putea reține nelegalitatea perceperii prețului prin raportare la aceste prevederi legale.

➢ prevederile art. 20 alin. (10) din Normele de punere în aplicare a Legii nr. 98/2016 nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că acestea privesc norme speciale, derogatorii, referitoare la achizițiile publice, în vreme ce licitația derulată în vederea vânzării activului „X” în cadrul procedurii de valorificare a bunurilor debitoarei aflate în reorganizare nu se circumscrie unei proceduri de achiziție publică, care este definită de art. 3 lit. b) din Legea nr. 98/2016 ca fiind „achiziția de lucrări, de produse sau de servicii prin intermediul unui contract de achiziție publică de către una ori mai multe autorități contractante de la operatori economici desemnați de către acestea, indiferent dacă lucrările, produsele sau serviciile sunt destinate ori nu realizării unui interes public”.

➢ 20 alin. (10) din Norme nu cuprinde norme dispozitive și nu fac referire nici cu privire la eventualul preț̦ al caietului de sarcini sau interdicția stabilirii unui preț, nici la perceperea acestuia, astfel încât nu s-ar putea reține încălcarea acestor prevederi legale prin elaborarea de către administratorul judiciar a caietului de sarcini aferent procedurii de licitație.

➢ prețul caietului de sarcini, de 20.000 euro, nu apare ca fiind excesiv, având în vedere activitatea necesar a fi întreprinsă pentru întocmirea sa, ce implică resurse umane și de timp, precum și valoarea bunului a cărui valorificare se dorește a fi realizată prin intermediul procedurii de licitație, elemente în raport cu care rezultă încadrarea sa într-o marjă rezonabilă de apreciere. Nu se poate reține că acest preț ar fi restrictiv pentru apelanta-contestatoare, în condițiile în care se referă la o achiziție a unui imobil evaluat la valoarea de 33.595.000 euro.

Cazuistică inedită – lipsa de solvabi­li­tate a ofertantului

În cauza complexă ce face obiectul prezentului material, administratorul judiciar a descalificat ofertantul pentru lipsa de bonitate a acestuia – din actele depuse în susținerea bonității, administratorul judiciar nu a putut concluziona că ofertantul ar avea capacitatea de a achita prețul activului ce făcea obiectul licitației.

Creditorul-contestator s-a apărat considerând că insolvabilitatea privește capacitatea unei entități de a-și îndeplini obligațiile la scadență. De asemenea, a arătat că împotriva sa nu este deschisă nicio procedură de insolvență sau concordat.

Regulamentul de vânzare prevedea că „Solvabilitatea, capa­ci­tatea și interpunerea sunt lăsate la aprecierea sumară și imediată a Organizatorului licitație, care poate refuza participarea ofertantului la licitație, făcând mențiune despre aceasta în Procesul-verbal de licitație”.

Creditorul contestator a depus la licitație:

✤ un memoriu din 2022 privind solvabilitatea societății;

✤ extrase de cont din 2019 și 2020;

✤ niște contracte de vânzare încheiate între niște terți;

✤ un contract de finanțare din 2020 încheiat cu o persoană juridică pretins din grup, care l-ar fi finanțat să achite prețul vânzării;

✤ articole din ziare, în care era prezentată intenția ofertantului de a face diverse investiții.

Ce reține instanța:

✤ Creditorii, prin Regulament, au lăsat la aprecierea comisiei de licitație evaluarea criteriului de solvabilitate a ofertanților; creditorii au mandatat practicianul în insolvență să aprecieze, conform propriei pregătiri profesionale, sumar și imediat, aspectele legate de capacitatea și solvabilitatea ofertantului, pentru a nu-i expune pe aceștia riscului de adjudecare din partea unor ofertanți care nu prezintă niciun fel de garanții că vor putea achita contravaloarea activelor ce fac obiectul licitației.

✤ Instanța poate cenzura concluziile comisiei doar dacă acestea ar depăși limitele marjei rezonabile de apreciere, reținându-se că: „În ceea ce privește insolvabilitatea apelantei «T», reținută de comisia de licitație, Curtea constată că potrivit cap. 4.1 din caietul de sarcini «Solvabilitatea, capacitatea și interpunerea sunt lăsate la aprecierea sumară și imediată a organizatorului licitației, care poate refuza participantului la licitație, făcând mențiune despre aceasta în procesul-verbal de licitație». Față de această formulare, Curtea constată că prin caietul de sarcini s-a lăsat la lumina și înțelepciunea comisiei de licitație evaluarea criteriului de solvabilitate a ofertanților, iar instanțele de judecată ar putea cenzura concluzia comisiei de licitație doar în ipoteza în care aceasta ar depăși limitele marjei rezonabile de apreciere. De asemenea, din această prevedere rezultă în mod lipsit de echivoc că ofertanții trebuie să îndeplinească și condiția de solvabilitate, contrar afirmațiilor făcute de apelantă. Nici prezumția de solvabilitate la care face trimitere apelanta nu transpare din modul de redactare a caietului de sarcini, de unde rezultă că acesteia, ca și oricărui alt ofertant, îi revenea obligația de a face dovada solvabilității. Mai mult, și în ipoteza în care s-ar aprecia că prin caietul de sarcini s-ar fi instituit o prezumție de solvabilitate, aceasta nu putea fi decât relativă, rezultând că poate fi răsturnată prin proba contrară”.

✤ Concluzie: documentele nu au fost în măsură a dovedi capacitatea imediată de plată a ofertantului.

Suplimentar față de documentele depuse la licitație, instanța a mai observat câteva aspecte, pe care le considerăm relevante atunci când analizăm, sumar, bonitatea unui ofertant, și anume că nici capitalul social nu era de natură a susține capacitatea ofertantului de a achita prețul final al imobilului, nici activitatea sa de business – ofertantul nu avea nici activitate, nici angajați.

Cazuistică inedită – abuzul de drept

O altă chestiune importantă care a fost tranșată de Curtea de Apel București legat de această valorificare a imobilului și de dorința creditorului de a nu respecta condițiile de participare la licitație a fost constatarea abuzului de drept.

Deși în practică nu este comună o astfel de soluție, totuși Curtea și-a exercitat pe deplin rolul activ și a reținut^[5] abuzul de drept prin raportare la următorul context procedural, expus pe scurt:

Dosarul a avut ca obiect contestarea Licitației nr. I. În apel – supus vechilor prevederi ale Codului de procedură civilă, în forma în vigoare la data de 08.10.2015 – au fost formulate două cereri de intervenție principală în cascadă de către două societăți din grup. Întrucât, în forma aplicabilă a Codului de procedură civilă, intervenția principală era admisibilă în apel doar dacă toate părțile erau de acord și, în caz de opoziție, intervenientul putea formula recurs – care suspenda judecata cauzei de drept, creditorul contestator-apelant s-a opus admiterii în principiu, cu scopul evident de a paraliza soluționarea propriei cereri de apel și a tergiversa sine die procedura de valorificare a activului. În consecință, instanța de apel a respins cererile ca inadmisibile, intervenienții au făcut recurs, care a determinat suspendarea de drept a dosarului pentru o perioadă de aproape doi ani, cât a durat judecarea recursurilor. Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ambele recursuri.

La cea de-a treia cerere de intervenție principală formulată după respingerea celor două recursuri, scenariul de mai sus s-a repetat în fața Curții de Apel București. Curtea respinge cererea de intervenție principală, nu suspendă cauza, deși, în ședința publică, inter­venientul a declarat recurs și a formulat și o cerere de recuzare, reținând următoarele argumente:

✔ Partea deturnează dreptul procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege – Curtea constată că dreptul procedural, respectiv dreptul de a formula cerere de intervenție principală, a fost dirijat spre realizarea unui alt scop decât cel pentru care a fost acordat de lege, așadar a fost deturnat de la scopul care a fost recunoscut, și a fost exercitat cu rea-credință. Curtea constată, în acest sens, că intervenientul cunoștea parcursul celorlalte cereri formulate anterior (opoziție ofertant-contestator-apelant, suspendare apel, respingere recurs la suspendare de către ICCJ), astfel încât putea deduce, în baza practicii evidențiate, că o astfel de cerere este inadmisibilă în principiu, practică ce a fost confirmată în calea de atac a recursului de către Înalta Curte prin două decizii de respingere a cererilor de recurs.

Față de aceste elemente, se poate concluziona că dreptul de a formula cererea de intervenție voluntară principală nu a fost exercitată în vederea valorificării unui drept procesual și substanțial propriu, ci pentru a se obține tergiversarea soluționării cauzei, prin acordarea de termene în vederea observării unei atitudini procesuale ulterioare.

✔ Partea exercită dreptul cu rea-credință – față de argu­mentele de mai sus, Curtea a reținut că se prefigurează și cerința exercitării dreptului procesual în mod abuziv pentru a produce consecințe vătămătoare celorlalte părți, respectiv încălcarea drepturilor procesuale ale acestora, în cauza de față acest drept procesual fiind reprezentat de încălcarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen optim. Față de acestea, mai reține Curtea că această încălcare este circumstanțiată și de atitudinea apelantei, parte din același grup de companii cu intervenienta, care s-a opus admiterii în principiu a cererii, deși administratorul judiciar nu a făcut-o, și nici celelalte părți din dosar.