Caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate. Netemeinicia acuzaţiei în materie penală. Criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei

• Constituţia României: art. 1 alin. (3)
• Constituţia României: art. 20
• Constituția României: art. 23 alin. (1)
• Constituţia României: art. 53
• NCC: art. 1385
• NCPC: art. 477 alin. (1)
• NCPC: art. 478 alin. (3)
• NCPC: art. 488 pct. 5
• NCPC: art. 496
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. a)-d)
• NCPP: art. 539
• NCPP: art. 540
• NCPP: art. 9 alin. (5)
• O.U.G. nr. 93/2012: art. 11

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 29 noiembrie 2017, sub nr. dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata, cu titlu de despăgubiri, a următoarelor sume: 904.359,50 RON, reprezentând daune materiale (cheltuieli de judecată – onorarii de avocat – ocazionate de desfășurarea procesului penal); 784.000 euro – echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând daune materiale (contravaloarea drepturilor salariale nete neîncasate, pentru durata celor 56 de luni calendaristice ale mandatului de președinte al ASF); 5.000.000 RON, cu titlu de daune morale (reparația morală pentru privarea de libertate în perioada 25.02-26.02.2014 și, respectiv, 4.03-8.09.2014); dobânda legală la sumele precizate mai sus, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a acestor sume; a solicitat, de asemenea, obligarea aceluiași pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procedurii judiciare în cauza de față.

Prin cererea modificatoare din 11 aprilie 2018, reclamantul a precizat valoarea despăgubirilor materiale, solicitate inițial, la suma de 9.704.896 RON (reprezentând drepturi salariale de care a fost privat pe parcursul celor 56 de luni), rezervându-și dreptul de a majora această sumă în funcție de relațiile comunicate de ASF și de evoluția cursului leu-euro, sumă la care a solicitat să se aplice dobânda legală de la data sesizării instanței și până la data plății efective, menținând, totodată, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON cu titlu de despăgubiri morale; prin aceeași cerere, reclamantul a renunțat la cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procesului penal, pe care a înțeles să le solicite pe cale separată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1096 din 8 iunie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Sintetizând motivele de recurs prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale a căror modalitate de reținere de către instanța de apel a fost contestată, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește existența unei fapte ilicite, pârâții au susținut în esență că prin aplicarea deciziei Curții Constituționale direct în faza procesuală a apelului instanța ar fi modificat în mod nepermis cauza juridică a acțiunii (critica, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a fost formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție), respectiv că art. 539 C. proc. pen. este o aplicație particulară a dreptului consacrat de art. 9 alin. (5) C. proc. pen. (ce nu a fost declarat neconstituțional) care se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenție, ce garantează un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții contrare paragr. 1-4 ale aceluiași articol (critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a fost formulată de Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor).

Criticile sunt nefondate.

Astfel, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituția, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen.

Acest mecanism de aplicare a legii nu poate fi interpretat ca o schimbare a cauzei juridice a acțiunii, cum a susținut Parchetul, în condițiile în care textul de lege incident, respectiv art. 539 C. proc. pen. nu a fost înlăturat de la aplicare, ci i s-a dat o interpretare extinsă, astfel cum este prevăzut în dispozitivul deciziei instanței de contencios constituțional: „soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională”.

În cauză, instanța de apel, raportat la dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către reclamant în apel, precum și cu privire la soluțiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, reținând că această parte a invocat caracterul nelegal și netemeinic al sentinței atacate solicitând instanței de control judiciar să interpreteze și să aplice art. 539 C. proc. pen. în lumina art. 5 CEDO, prin înlăturarea limitării impuse prin decizia ÎCCJ nr. 15/2017, cu consecința încălcării drepturilor recunoscute de Convenție și a art. 20 din Constituția României.

Pornind de la aceste elemente, în mod corect instanța de apel a analizat în ce măsură poate fi antrenată răspunderea statului în baza art. 539 C. proc. civ. astfel cum acesta a fost interpretat prin decizia ICCJ nr. 15/2017, însă în contextul pronunțării deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale.

Prin urmare, nu constituie o schimbare a cauzei acțiunii pendinte aplicarea unei decizii interpretative a instanței de contencios constituțional, ci o corectă și judicioasă adecvare a înțelesului normei juridice pe care partea își întemeiază pretențiile la situația de fapt dedusă judecății, prin pronunțarea deciziei, această interpretare devenind obligatorie pentru instanțe.

Mai trebuie reținut că interpretarea conformă cu Constituția a art. 539 C. proc. civ., în sensul că „în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.”, a fost validată prin decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, decizia având caracter obligatoriu pentru instanțe inclusiv în faza procesuală a recursului.

Ca atare nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prin prisma motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Nu poate fi reținută nici încălcarea, susținută de recurentul Statul român, a art. 488 pct. 8 C. proc. civ. din aceeași perspectivă, a interpretării dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.. Recurentul consideră că, deși prevederile art. 539 C. proc. civ. au fost declarate neconstituționale, principiul răspunderii exclusiv pentru măsuri privative de libertate nelegale, în acord cu art. 5 CEDO, rămâne reglementat în art. 9 C. proc. pen., text de lege pe care instanța de apel l-ar fi ignorat.

Contrar susținerilor recurentului, deși dispozițiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., ele sunt aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021.

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor, Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o corectă interpretare prevederilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are drept la despăgubiri și în situația în care împotriva sa s-a pronunțat o măsură privativă de libertate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de achitare pentru considerentul că fapta nu există, respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de recurent, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 CEDO care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al convenției în materia garanțiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragr. 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragr. 5 din Convenție (paragr. 31 și 47 din decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că, prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă, privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 C. proc. civ. în limitele cărora este învestită a judeca (în condițiile în care decizia reformulează conținutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale) și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.

Prin urmare, criticile vizând greșita aplicare și interpretare în cauză a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale sunt nefondate.

În ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu cert, dispozițiile instanței de apel prin care au fost acordate despăgubiri materiale echivalente cu drepturile bănești care ar fi fost cuvenite reclamantului pe perioada arestării sale preventive au fost criticate din perspective diferite în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., atât de către reclamant, cât și de către pârât, susținându-se greșita aplicare a art. 539-540 C. proc. pen.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat repararea prejudiciului material, constând în salariile neîncasate pe toată perioada de la momentul arestării preventive și până la sfârșitul mandatului de președinte ASF cuantificat la suma de 9.704.896 RON, deși acesta a demisionat din funcție la data de 5.03.2014. Necontestând caracterul demisiei, de act unilateral al persoanei de a înceta raporturile în baza cărora își exercită activitatea cu instituția din care face parte, instanța de apel a analizat dacă manifestarea de voință a reclamantului a avut un caracter voluntar sau dimpotrivă, reprezintă o consecință a privării nedrepte de libertate care constituie temeiul răspunderii statului.

În acest sens a constatat că cererea de demisie a fost înregistrată la ASF a doua zi după pronunțarea hotărârii definitive prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, apreciind că opțiunea reclamantului a fost generată de această circumstanță și de imposibilitatea exercitării, pentru cel puțin 30 zile, a atribuțiilor care îi reveneau și că, față de perioada concretă în care măsura arestării și-a produs efectele, acesta ar fi fost oricum demis din funcție în conformitate cu prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, care definesc imposibilitatea definitivă de exercitare a mandatului. A reținut că opțiunea reclamantului de a demisiona, pentru a nu bloca activitatea instituției pe care o conducea și a nu o decredibiliza față de participanții la piața financiară nebancară, nu a fost o consecință a unei manifestări libere a voinței ci s-a datorat constrângerii impuse de măsura preventivă la care a fost supus, astfel că demisia nu constituie un impediment pentru acordarea despăgubirilor.

Recurentul pârât a susținut în recurs că demisia, ca act unilateral al celui care înțelege să plece din unitate pe baza unei motivații personale, nu a fost consecința unor constrângeri impuse reclamantului ci manifestarea liberei voințe a acestuia, nefiind similară concedierii în virtutea condamnării, urmată de pierderea drepturilor de natură salarială la care ar fi fost îndreptățit dacă ar fi urmat o achitare definitivă sau revocării din funcție.

Critica este nefondată.

Astfel, instanța de apel nu a contestat caracterul unilateral al demisiei, ci a analizat modalitatea de formare a actului volițional care a stat la baza emiterii actului juridic, apreciind că voința reclamantului nu a fost liber exprimată, ci a constituit rezultatul unor constrângeri obiective și insurmontabile, pe care le-a dedus din circumstanțe factuale reținute pe baza probatoriului administrat în cauză.

Or, recurentul pârât nu a combătut raționamentul instanței de apel care a reținut existența legăturii de cauzalitate între arestarea nedreaptă și actul demisiei, considerând că eventualul prejudiciu ar fi putut subzista doar în cazul revocării din funcție a reclamantului, instituție similară ca efecte, unei încetări a raportului de muncă din inițiativa angajatorului, respectiv concedierii. Însă, raportat la cele reținute de instanța de apel ca situație factuală, în sensul că alterarea voinței reclamantului a fost determinată de consecințele produse de arestarea ce s-a dovedit a fi nedreaptă asupra raporturilor de serviciu, demisia inițiată în această conjunctură poate fi inclusă în lanțul cauzal al producerii prejudiciului pretins, motiv pentru care în mod corect s-a apreciat că actul demisiei nu reprezintă un impediment la acordarea despăgubirilor materiale.

La rândul său, invocând dispozițiile art. 1385 C. civ., reclamantul a criticat întinderea acestor despăgubiri, susținând că este îndreptățit la acordarea lor pentru întreaga perioadă pentru care îi fusese conferit mandatul, în aplicarea art. 539 C. proc. pen., întrucât, după încetarea arestării preventive nu a mai existat posibilitatea reluării mandatului, Parlamentul desemnând o altă persoană care să ocupe funcția deținută. Consideră că nu sunt aplicabile, în acest context, dispozițiile art. 540 C. proc. pen. care doar exemplifică anumite tipuri de prejudicii.

Critica este nefondată.

Astfel, instanța de apel a reținut că se poate dispune repararea prejudiciului doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat și măsura privativă de libertate declarată ca fiind nejustificată (nedreaptă).

A apreciat că, după încetarea măsurii preventive, reclamantul nu a dovedit faptul că a fost lipsit efectiv de posibilitatea de a obține venituri, dat fiind că ceea ce solicită pe această cale sunt despăgubirile materiale pentru privarea de libertate, neprezentând relevanță, din această perspectivă, faptul că nu a exercitat în întregime mandatul acordat de Parlament.

Având în vedere că una dintre condițiile pentru repararea prejudiciului material în cauză este aceea ca prejudiciul să fie cert, nu se poate aprecia, potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. (2) C. proc. civ., că, pentru intervalul de timp rămas, producerea lui a fost neîndoielnică. În condițiile în care ceea ce s-a pretins prin acest capăt de cerere au fost despăgubiri de ordin material echivalente cu veniturile de care reclamantul a fost lipsit prin prestarea unei activități lucrative, acesta trebuia să demonstreze că, ulterior încetării aplicării măsurii privative de libertate și în considerarea acesteia, a fost în imposibilitate de a obține venituri din muncă, ceea ce potrivit constatărilor instanței de apel nici nu a pretins și nici nu a dovedit. Ca atare, pentru această perioadă, prejudiciul nu are un caracter cert.

Prin urmare, vor fi respinse criticile conținute în ambele recursuri referitoare la legalitatea stabilirii despăgubirilor materiale în forma dispusă de instanța de apel.

Invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât susține și neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea daunelor morale, considerând că nu există un prejudiciul moral susceptibil a fi acoperit.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a indicat criteriile de evaluare a prejudiciului moral ca fiind consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv durata arestării (6 luni), calitatea reclamantului la momentul luării măsurii privative de libertate (președintele ASF), compromiterea imaginii pe care reclamantul o avea în societate, dezechilibrul emoțional produs acestuia, șocul asupra soției și fiicelor sale, afectarea stării de sănătate pe perioada detenției, dar și reținând, pe de altă parte, faptul că reclamantul este membru în Consiliul de administrație al BNR, ceea ce a însemnat că afectarea imaginii publice a acestuia la momentul luării măsurii privative de libertate a fost una temporară, în prezent fiindu-i recunoscută calificarea profesională, instanța de apel a apreciat că suma de 75.000 RON (echivalent a aproximativ 15.000 euro) este de natură a reprezenta o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea injustă de libertate.

Instanța de recurs constată că la judecata în apel au fost indicate criteriile de evaluare a prejudiciului moral și au fost identificate circumstanțe factuale încadrabile în aceste criterii.

Câtă vreme recurentul nu a criticat aplicarea greșită a legii, ci reținerea unor circumstanțe factuale subsumate unei suferințe morale, condiția existenței prejudiciului moral, ca element al răspunderii civile delictuale, nu poate fi înlăturată în recurs, întrucât acele circumstanțe nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac ce are în vedere exclusiv corecta interpretare și aplicare a textului de lege unei situații de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului.

Prin urmare, critica recurentului pârât nu poate fi valorificată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate în cauză.

Sursa informației: www.scj.ro.