Autoritatea de lucru judecat a instanței penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o

16 feb. 2024
Vizualizari: 509
  • C. proc. fisc.: art. 21 alin. (2) lit. b)
  • Constituţia României: art. 21
  • Legea nr. 241/2004: art. 9 lit. b) şi c)
  • NCC: art. 1357
  • NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
  • NCPC: art. 486 alin. (2)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
  • NCPC: art. 489 alin. (1)
  • NCPC: art. 496
  • NCPP: art. 19 alin. (5)
  • NCPP: art. 28
  • O.G. nr. 92/2003: art. 120
  • O.G. nr. 92/2003: art. 121

Prin cererea înregistrată la 19 decembrie 2019 pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a solicitat obligarea pârâtului A. la plata prejudiciului reprezentând obligații fiscale accesorii la TVA și impozit pe profit, calculate de la data scadentei debitului principal până la data plății efective, aferente prejudiciului constatat în hotărârile judecătorești penale pronunțate în dosarul nr. x/2019.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 612 din 24 aprilie 2023)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cum recurenții au invocat excepția nulității recursurilor declarate din perspectiva neîncadrării motivelor în dispozitiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține ca în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același act normativ.

Rezultă astfel că, indicarea greșită a motivelor de casare sau lipsa indicării acestora nu atrage nulitatea recursului, instanța de recurs având posibilitatea să verifice dacă dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor în oricare dintre motivele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Cum din cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamant cât și din cuprinsul cererii de recurs formulate de pârât rezultă critici propriu-zise în ce privește hotărârea instanței de apel, critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge excepțiile nulității recursurilor, invocate de ambii recurenți, ca nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existenta unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condițiile în care instanța a analizat raporturile juridice dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză și necontestată.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susținută de recurentul pârât în sensul nemotivării soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii și, respectiv că există contrarietate între dispozitiv și considerente, Înalta Curte reține că instanta de apel a argumentat/motivat soluția adoptata, considerentele fiind clare, concise fără elemente contradictorii sau străine de natura cauzei.

Astfel, instanța de apel în argumentarea soluției a reținut că a avut „în vedere că reclamantul a formulat pretenții constând în 258.083 RON ce în realitate reprezintă diferența între ceea ce s-a stabilit în dosarul penal că reprezintă prejudiciu adus bugetului de stat prin neplata obligațiilor fiscale principale (463.805 RON) și suma pe care apelantul o apreciază cauzată cu acest titlu (721.888 RON) și 220.426 RON accesorii constând în dobânzi și penalități de întârziere potrivit codului de procedură fiscală. Aceasta din urmă sumă la rândul său este compusă din 182.910 RON (accesorii la prejudiciul pe care apelantul îl apreciază cauzat, de 721.888 RON, nu cel reținut de instanța penală) și 37.516 RON reprezentând accesorii la suma de 463.805 RON”.

În aceeași argumentare/motivare a solutiei adoptate s-a reținut că potrivit art. 28 C. proc. pen. „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o”.

Totodată, conform art. 486 alin. (2) C. proc. pen., „în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile”.

Din perspectiva art. 1357 C. civ., ce reprezintă cauza acțiunii pendinte, s-a reținut că în litigiu s-a dovedit că: „intimatul-pârât a săvârșit o faptă civilă delictuală constând în sustragerea sa, în activitatea desfășurată în cadrul celor trei societăți comerciale, de la îndeplinirea obligațiilor fiscale principale către bugetul de stat în cuantum de 463 805 RON”.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

În același sens al motivării/argumentării soluției adoptate instanța de apel a mai constatat că: „în cazul particular al infracțiunii de evaziune fiscală, suma reținută ca fiind evazionată intră în chiar conținutul constitutiv al infracțiunii – elementul material al infracțiunii, ceea ce în dreptul civil configurează fapta delictuală, iar acoperirea sa în cursul procesului penal produce efecte pe latura penală a cauzei”.

Concluzia se legitimează pe conținutul normativ al infracțiunii, conform art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2004, constituind infracțiunea de evaziune fiscală „omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate” sau „evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive”.

Prin urmare, pentru a întruni conținutul constitutiv al infracțiunii, obiectul probațiunii în procesul penal se centrează pe neevidențierea legală în documentele contabile a operațiunilor comerciale real derulate si, corelativ, pe modul în care această conduită prejudiciază bugetul general consolidat.

Drept consecință, s-a apreciat că, în aplicarea art. 28 C. proc. pen., cu trimitere la noțiunea de „existență a faptei”, în conținutul delictului civil nu intră „fapta de a nu plăti” săvârșită de intimatul-reclamant, ci „fapta de a nu plăti/vărsa la buget suma de 463 805 RON”. O interpretare contrară ar echivala cu a contrazice ceea ce instanța penală a reținut, în individualizarea pedepsei de condamnare la închisoare de 2 ani.

În egală măsură, din interpretarea per a contrario a art. 486 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că hotărârea penală prin care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și lasă nesoluționată latura civilă are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile pe toate celelalte elemente (interpretare unitară prin art. 28 C. proc. pen.), cu excepția întinderii prejudiciului.

Având în vedere cele expuse, instanța de apel în argumentarea soluției adoptate a reținut că în conformitate cu art. 1357 C. civ., fapta intimatului-pârât de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale principale în cuantum de 463 805 RON a cauzat un prejudiciu echivalent dobânzilor și penalităților de întârziere echivalente acestei sume, prevăzute de art. 120 și 121 din O.G. nr. 92/2003, în forma în vigoare până la data declarării insolvabilității fără bunuri urmăribile a S.C. B. S.R.L. (18.11.2013), S.C. C. S.R.L. (19.03.2014) și S.C. D..(16.06.2011).

În aceeași argumentare/motivare a soluției adoptate, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile obligatorii statuate prin Decizia nr. 15/2015 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a statuat că „în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului, constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal”.

În ceea ce priveste „suma de 37.516 RON reprezentând accesorii – dobânzi și penalități de întârziere potrivit codului de procedură fiscală” instanța de apel a arătat că au fost „calculate prin raportare la suma de 463.805 RON, până la data declarării insolvabilității fără bunuri urmăribile a S.C. B. S.R.L. (24.795 RON determinată prin raportare la suma de 356 242 RON), S.C. C. S.R.L. (9700 RON determinată prin raportare la suma de 94.079 RON) și S.C. D. (3.021 RON determinată prin raportare la suma de 13 484 RON). acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală”. – paragraf 21.11.

În argumentarea soluției adoptate, instanța de apel a mai reținut că „legătura de cauzalitate între fapta intimatului-pârât și prejudiciul în componența căruia intră accesoriile aferente sumei de 463 805 RON rezultă din însăși materialitatea faptei, iar forma de vinovăție este aceeași celei reținute în dosarul penal cu privire la neplata obligațiilor principale, a intenției directe”.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care sunt arătate clar și concis atât motivele de fapt precum și motivele de drept pe care instanța și-a motivat/argumentat soluția adoptată, neexistând elemente străine sau contradictorii în considerentele hotărârii recurate și, nici contrarietate între considerente și dispozitiv, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurentului pârât legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul reclamant în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere că, urmare a nesoluționării acțiunii civile în dosarul penal nr. x/2019 cu privire la prejudiciul aferent infracțiunii de evaziune fiscală săvârșite de pârâtul A., se impunea formularea acțiunii în răspundere delictuală, având în vedere obligația părții civile Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală de a acționa în judecată pe pârât în vederea recuperării întregului prejudiciu adus bugetului consolidat al statului și, nu numai cel reținut de expertul contabil în faza de cercetare penală, precum și din obligația ce derivă din dispozițiile art. 19 alin. (5) privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, conform căreia „repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile”.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, invocat de recurentul reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, raportand cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că în raport de obiectul litigiului pendinte instanta de apel a făcut o legală interpretare și aplicare atât a dispozițiilor art. 1357 C. civ. reținând că „fapta intimatului-pârât de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale principale în cuantum de 463.805 RON a cauzat un prejudiciu echivalent dobânzilor și penalităților de întârziere echivalente acestei sume, prevăzute de art. 120 și 121 din O.G. nr. 92/2003, în forma în vigoare până la data declarării insolvabilității fără bunuri urmăribile a S.C. B. S.R.L. (18.11.2013), S.C. C. S.R.L. (19.03.2014) și S.C. D. (16.06.2011)”, precum și a statuărilor obligatorii din Deciziei nr. 15/2015 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casatie și Justitie prin care s-a statuat și cu privire „la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal”.

Din perspectiva celor expuse față de incidența în litigiul pendinte a dispozițiilor obligatorii stabilite prin Deciziei nr. 15/2015 pronunțată în recurs în interesul legii de ICCJ, susținerile recurentului reclamant legate de incidența motivului de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Cum niciuna din criticile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-pârât A. și de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva deciziei civile nr. 1849A din 17 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Sursa informației: www.scj.ro.

Autoritatea de lucru judecat a instanței penale în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o was last modified: februarie 15th, 2024 by Redacția ProLege

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.