Adaptarea activității de judecată în materie civilă în contextul pandemiei și ulterior acesteia

23 iul. 2020
Articol UJ Premium
Vizualizari: 984
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

3. Măsuri temporare ce pot fi luate în vederea desfășurării activității de judecată în contextul pandemic actual

Pentru a nu modifica intempestiv Codul de procedură civilă, anumite măsuri speciale pot fi adoptate de urgență și testate în contextul unei perioade de risc epidemic mai lungi decât starea de urgență ori de alertă în sine.

Având în vedere specificul pandemiei cu virusul SARS-COV2, scopul urmărit prin aceste măsuri temporare este de a reduce riscul contagiunii, prin reducerea cât mai mult posibil a deplasării justițiabililor la instanțe, dar fără a suspenda judecarea cauzelor ori cel puțin a majorității cauzelor.

Aceste măsuri, schițate în prezentarea mea din data de 29.03.2020, sunt în continuare actuale, dat fiind riscul real ca starea de urgență să fie reinstituită pentru o perioadă chiar mai lungă decât cea din această primăvară ori, cel puțin, ca starea de alertă să continue într-o formă agravată, cu restricții mai severe (precum carantine zonale). Revenirea valului pandemic și primele cazuri de coronavirus printre judecători și personalul instanței ne arată că suntem încă foarte departe de o desfășurare în condiții normale a activității de judecată și că opriri fie și temporare ale activității unor instanțe devin posibile, dacă nu chiar probabile.

Prima măsură și care ni se pare în afară de orice discuție, fiind subînțeleasă, privește luarea unor măsuri permanente de protecție sanitară: măști, vizete, mănuși, dezinfectant pt personalul instanței și pentru justițiabili,  dezinfectare periodică și frecventă. Totodată, la unele instanțe s-au adoptat măsuri precum montarea de plexiglas la pupitrul judecătorilor, respectiv cele ale avocaților, care se pot dovedi eficiente în condițiile unor investiții minimale (e drept, chiar și acestea greu de obținut). Acestea ar trebui generalizate. Purtarea măștilor în incinta instanțelor de către toate persoanele trebuie impusă și urmărită cu strictețe.

Celelalte măsuri privesc procedura judiciară, respectiv funcționarea instanțelor ca serviciu public.

Din perspectiva procedurii judiciare, principala măsură pe care o sugerăm se referă la judecarea unui număr sporit de cauze fără citarea părților.

Reamintim că în Codul de procedură civilă există o procedură simplificată în care citarea părților este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanțelor, respectiv cererile cu valoare redusă (art. 1.026 – 1.033 C.pr.civ.), care transpun în raporturile procesuale pur interne dispozițiile Regulamentului de stabilire a unei proceduri europene privind cererile cu valoare redusă[10].

În prezent, procedura este alternativă cu cea de drept comun și este deschisă pentru cererile având o valoare de până la 10.000 lei inclusiv (doctrina fiind în sensul că acest plafon se referă la capătul principal de cerere). Acest plafon a fost stabilit prin raportare la plafonul de 2.000 de euro, prevăzută de prima formă a Regulamentului european privind cererile cu valoare redusă; notăm cu titlu informativ (căci actul european se aplică de sine stătător, fără transpunere internă, însă numai procedurilor cu elemente de extraneitate) că plafonul valoric a fost majorat în anul 2015 până la suma de 5.000 de euro, fără a include accesoriile.

De lege ferenda, s-ar putea institui temporar obligativitatea folosirii procedurii speciale pentru cereri cu valoare redusă pentru toate creanțele în valoare de până la 30.000 lei inclusiv,  precum și pentru pentru pensii de întreținere și alte prestații periodice (chirii, abonamente etc.).

Printr-o normă specială ar urma să se prevadă că procedura este obligatorie pentru toate procesele începute până la data de 1.12.2021 (sau altă data considerată relevantă) având ca obiect realizarea unei creanțe care nu depășește suma de 30.000 lei (sau 50.000 lei, de apreciat ca oportunitate legislativă), fără a se lua în considerare dobânzile, penalitățile ori alte accesorii.

Mărirea plafonului și obligativitatea de a recurge la această procedură ar asigura judecarea cu celeritate a marii majorități a dosarelor cu miză patrimonială din circuitul civil (ne referim aici desigur la un criteriu cantitativ, nu mai puțin important, căci este vorba cu precădere despre creanțele întreprinderilor mici și mijlocii, ale asociațiilor de proprietari, ale furnizorilor de utilități în măsura în care facturile emise nu sunt titluri executorii etc.), plafonul de 30.000 de lei fiind unul destul de ridicat. De altfel, procedura specială este una foarte avantajoasă, ea instituind o procedură exclusiv ori preponderent scrisă, citarea este  facultativă, prevederile procedurale sunt simplificate și flexibile, hotărârea primei instanțe este executorie, sentințele judecătoriei se atacă numai cu apel, taxa de timbru este fixă. Pentru a stimula atractivitatea procedurii în cazul în care aceasta rămâne facultativă, taxa de timbru poate fi redusă tot temporar la 50 lei.

Desigur, în ipoteza în care procedura devine obligatorie, trebuie derogat de la regula neadministrării probelor excesiv de costisitoare în raport de natura litigiului (art. 1.030 alin.9 teza finală C.pr.civ.), care, ni se pare nouă, este și de lege lata doar o recomandare pentru instanță, căci în dubiu probele necesare trebuie oricum administrate chiar și în procedura cererilor cu valoare redusă. Totodată, reclamantul ar avea libertatea de a folosi formularele puse la dispoziție în cadrul procedurii speciale ori de a formula cerere de chemare în judecată în condițiile dreptului comun, procedura specială fiind aplicabilă ope legis, indiferent de textele de lege invocate de titularul cererii.

Soluția măririi plafonului ni se pare dezirabilă în mod permanent (în plaja 20.000 – 40.000 lei), în vreme ce instituirea caracterului obligatoriu ar trebui să se facă doar temporar, pentru o perioadă de 1-2 ani, cu reevaluarea soluției la finalul perioadei (suficient de lungi pentru a permite o evaluare relevantă).

În ceea ce privește extinderea posibilității de soluționare a altor cauze supuse procedurii contencioase de drept comun fără citarea părților, două abordări sunt posibile: una mai extinsă și temporară, pe care o vom trata în cele ce urmează, precum și una permanentă și mai moderată, pe care o vom trata în cadrul punctului următor.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Cu titlu temporar, în context pandemic și post-pandemic (căci stocul însemnat de dosare creat în câteva luni de restrângere a activității se poate rezolva ulterior într-un an sau doi, dacă toate cauzele trebuie judecate doar în ședință publică), se poate institui obligația ca partea să indice expres și motivat dacă solicită ca pricina să fie judecată cu citarea părților; în caz contrar, se prezumă că partea este de acord cu soluționarea cauzei fără citare, pe temeiul înscrisurilor de la dosar și a probelor propuse.  Dacă se solicită citarea sau dacă apreciază necesar, ar urma să se permită, alternativ, desfășurarea ședinței prin videoconferință, dacă instanța dispune în acest sens, ținând cont de toate circumstanțele cauzei și ale desfășurării activității judiciare; desigur, în această din urmă ipoteză, instanța poate dispune și desfășurarea procesului în ședință obișnuită.

În caz contrar (dacă citarea nu se solicită expres și motivat și nici nu este apreciată necesară din oficiu), instanța poate soluționa cauza fără citarea părților; în aceste cauze, toate încheierile se vor comunica din oficiu părților prin e-mail. Se va institui obligativitatea indicării unei adrese de e-mail pentru comunicarea tuturor citațiilor și actelor de procedură, desigur cu posibilitatea ca partea să indice motivat instanței că solicită comunicarea pe cale clasică (e.g., nu deține mijloace de comunicare electronică ori nu este familiarizată cu ele). În acest context, trebuie finalizată efectiv dotarea instanțelor cu semnături electronice (obligatorie oricum după Legea nr. 310/2018 pentru modificarea Codului de procedură civilă și a altor acte normative[11]) și prevăzută comunicarea hotărârilor în format electronic părților, prin e-mail.

Aceste reguli ar profita și Curții Constituționale, Codul de procedură civilă fiind dreptul comun pentru procedurile jurisdicționale reglementate de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale[12]. Ne putem reaminti că pe durata stării de urgență Curtea Constituțională nu a ținut cel puțin inițial niciun fel de ședință, ceea ce, ca și în cazul instanțelor judecătorești, este foarte chestionabil din perspectiva protecției jurisdicționale a drepturilor fundamentale; explicația acestei măsuri (perfect raționale din perspectivă sanitară) constă tocmai în citarea părților în fața Curții, în toate cazurile, soluție excesivă și fără corespondent în alte legislații europene.

Din perspectiva funcționării justiției ca serviciu public, în perioada de pandemie (cel puțin) trebuie extins cât mai mult accesul electronic la piesele dosarului (soluție care va rămâne desigur câștigată) și restrâns semnificativ accesul fizic la registraturi și arhive.

Desigur, spre deosebire de data prezentării mele în cazul conferinței Urgența în drept (29.03.2020), știm că până acum legiuitorul a dat dovadă de pasivitate, chiar dezinteres pentru a reglementa aceste aspecte fundamentale pentru eficiența și siguranța procedurilor judiciare (cu excepția Decretelor de instituire, respectiv de prelungire a stării de urgență, și ele timide în a inova, ceea ce este de altfel de înțeles în raport de limitările inerente acestui tip de act administrativ normativ). Singura măsură luată, doar temporar, de Consiliul Superior al Magistraturii (și încă cu discuții) a fost o derogare temporară de la Regulamentul de ordine interioară, impunându-se ceea ce legea prevede oricum, respectiv fixarea termenelor pe ore (intervale orare). Nu înțelegem deloc de ce măcar în această privință nu a fost pur și simplu modificat Regulamentul de ordine interioară, în sensul de a fi respectate dispozițiile art. 215 alin.1 teza finală C.pr.civ.

Această soluție elementară rezultă oricum în mod imperativ din art. 215 alin.1 C.pr.civ. (în vigoare) și a adus un plus de calitate actului de justiție, experiența tuturor colegilor care au adoptat acest mod de lucru fiind că se asigură dezbateri sobre, aplicate, fără timpi de așteptare pentru avocați și părți (sau cu o așteptare rezonabilă, adesea doar de câteva minute). Nu există niciun temei pentru a nu generaliza acest mod de lucru specific tuturor celorlalte state europene, pandemie sau nu – și, de altfel, acesta se află deja la îndemâna fiecărui judecător, însă ar fi dezirabilă legiferarea clară a unui standard minim aplicabil tuturor proceselor din România.

4. Modificări legislative fără caracter temporar

O altă abordare, poate chiar mai eficientă pe termen mediu și lung, constă în găsirea unor soluții echilibrate care pot fi inserate chiar în Codul de procedură civilă, cu titlu de drept comun, influențând astfel (în bine) eficiența procedurilor judiciare, fără a impieta asupra echității lor și asupra respectării principiilor fundamentale.

Un prim aspect privește o intervenție punctuală pentru a accentua ceea ce, după părerea noastră, este oricum evident: art. 215 alin.1 teza finală C.pr.civ. impune fixarea de intervale orare orientative pentru fiecare cauză ori grupe mici de cauze. Teza corespunzătoare ar urma să fie așadar reformulată în felul următor:

Lista va cuprinde și intervalele orare orientative fixate pentru strigarea cauzelor. Intervalele orare vor fi fixate pentru fiecare dosar în parte ori pentru grupe mici de cauze, făcându-se mențiunea corespunzătoare pe citație.

În acest fel, orice discuții devin redundante și modificarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești devine inutilă – oricum nici în prezent Regulamentul nu poate confirma ori infirma aplicarea Codului, act normativ de rang superior.

În mod corelativ acestei modificări, la art. 220 se va prevedea că:

Amânarea nu poate fi dispusă înainte de ora fixată orientativ în cauza respectivă, cu excepția situației în care la strigarea cauzei se prezintă toate părțile.

Totodată, la art. 201 alin.3 C.pr.civ., text care reglementează fixarea primului termen de judecată, se va preciza că:

Dispozițiile art. 215 alin.1 cu privire la fixarea intervalelor orare orientative pentru fiecare dosar în parte ori pentru grupe mici de cauze sunt aplicabile.

O modificare de esență și cu caracter novator o constituie instituirea unei soluții flexibile la îndemâna instanței pentru a recurge, în situații întemeiate, la desfășurarea ședinței de judecată prin videoconferință. În acest scop, la art. 213 ar urma să fie inserate 3 noi alineate:

În cazuri justificate, pentru a asigura soluționarea cu celeritate a cauzei, evitarea riscurilor unei epidemii, participarea părților la proces, atunci când acestea se află la mare distanță ori din alte motive întemeiate deplasarea la sediul instanței ar fi dificilă ori în alte împrejurări similare, instanța, la cerere sau din oficiu, după consultarea părților, poate dispune ca procesul să se desfășoare în întregime ori la anumite termene de judecată prin videoconferință.

Alin.4 În cazurile prevăzute de alin.3, se va asigura transmiterea audio și video pentru toate părțile, reprezentanții lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părților, martorii, experții, traducătorii, interpreții precum și a altor persoane cărora instanța, pentru motive temeinice, le admite să asiste la procesul desfășurat prin videoconferință.

Alin.5: În cauze care prezintă un larg interes public, instanța poate dispune, după ascultarea părților, ca dezbaterile asupra fondului urmate prin videoconferință să fie transmise în direct pe portalul instanței.

În ce ne privește nu subscriem nici viziunii în care perceperea fizică a adversarului în sala de ședință ar fi importantă – procesul este o succesiune tehnică de acte de procedură și nu un turnir – nici aceleia în care simpla posibilitate de a se recurge la videoconferință ori la soluționarea cauzei fără citare ar echivala cu o presiune implicită din partea instanței pentru a accepta aceste soluții. Instanțele judecătorești au exercițiul cotidian al imparțialității și nu pot fi suspectate a avea interesul de a impune anumite soluții în detrimentul altora, așa cum tot cotidian trebuie să facă distincția între soluția legală și impresiile personale asupra conduitei părților și a reprezentanților lor. Pe de altă parte, avocații și ceilalți profesioniști ai dreptului sunt suficient de puternici moralmente și de independenți pentru a nu se lăsa intimidați și presați de vreo instanță judecătorească. Asemenea considerente empirice – precum simțitul și mirositul din sala de ședință ca strategie avocațială – nu pot fi contrapuse în mod serios necesității stringente de a moderniza procedurile judiciare, pentru a le face mai sigure și mai rapide. De asemenea, extinderea spațială a posibilității de a apela la servicii avocațiale în contextele speciale evocate de textul propus – căci videoconferința nu va deveni, totuși, procedura de drept comun – este mai degrabă un argument favorabil soluției pe care o propunem, fiind de natură a stimula concurența, benefică în orice domeniu.

Totodată, sunt necesare modificări pentru a da conținut dispozițiilor generale ale art. 15 C.pr.civ., care proclamă că părțile pot solicita expres ca soluționarea cauzei să se facă numai în raport de actele dosarului, așadar, fără citare; acest text important nu are însă reverberații suficiente în prevederile care reglementează judecata. De aceea, propunem inserarea unui nou art. 2131 C.pr.civ., potrivit cu care:

Art. 2131 (1) În cazurile în care părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosarul cauzei, instanța poate dispune soluționarea cauzei fără citarea părților. În această situație, instanța va înștiința părțile prin mijloacele prevăzute de art. 241 alin.3 cu privire la termenul limită pentru depunerea actelor în probațiune.

(2) Toate cererile și actele depuse de părți în dosarele soluționate fără citarea părților, în condițiile alin.(1) se comunică direct între acestea, dovezile corespunzătoare fiind depuse la dosarul instanței odată cu cererea ori cu înscrisurile respective.

(3) Instanța va pronunța și redacta hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informațiilor necesare ori, după caz, de la expirarea termenului prevăzut la alin.(1). Dispozițiile art. 426 alin.(5) se aplică în mod corespunzător.

Dacă este adoptată această soluție, la art. 15 și art. 153 C.pr.civ. trebuie inserate trimiteri corespunzătoare la noul text.

Având în vedere că, din punct de vedere practic, solicitarea expresă a soluționării cauzelor fără citare va rămâne excepția – căci partea întotdeauna va prefera adoptarea soluției prevăzută de lege cu titlu de drept comun și se va feri de soluții derogatorii ori pur și simplu nu va cunoaște textul, se pot imagina diferite grade de atenuare practică a regulii de soluționare a cauzelor cu citarea părților, după cum urmează:

Art. 213 alin.11: Acordul părților cu privire la soluționarea cauzei în condițiile alin.1 se prezumă, cu excepția cazului în care se solicită expres și motivat soluționarea cauzei în ședință publică.

Într-o variantă mai restrictivă, această prezumție poate fi limitată la stat, unitățile administrativ-teritoriale, autorități și instituții publice.

De asemenea, această prezumție poate fi instituită cu titlu temporar, pentru o perioadă de 1-2 ani (dar și proceselor în curs), pentru a rezolva stocul de dosare acumulat în contextul pandemiei. Personal îl vedem util și cu titlu de soluție permanentă, deși admitem că este și o soluție curajoasă.

Extinderea cauzelor care pot fi soluționate și fără citare, la aprecierea instanței, ar trebui să cuprindă și o seamă de incidente procedurale, precum: strămutarea, discutarea cererii de suspendare a executării hotărârii atacate până la judecarea căii de atac, reexaminarea împotriva amenzii judiciare, reexaminarea împotriva soluției de anulare a cererii de chemare în judecată în procedura de regularizare etc.

O altă modificare de esență care reclamă însă cu precădere investiții serioase în baza materială a instanțelor și doar subsecvent reglementări legale cu un termen realist de punere în aplicare (2-5 ani) este trecerea completă la un sistem de dosar electronic, înțeles ca un sistem în care dosarul nu mai există fizic (decât eventual ca variantă printată pentru uzul propriu al instanței, respectiv al părților, care vor avea fiecare exemplare pentru studiu mai facil, dacă doresc), ci este administrat exclusiv electronic.

Desigur, o asemenea măsură deja adoptată ori în curs de adoptare în multe state europene (precum Olanda sau Germania) presupune în primul rând investiții serioase în baza materială a instanțelor (ecranele mari de tip touch screen pe pupitrul sălilor de ședință, în care dosarele pot fi “răsfoite” în timp real sunt doar un element care ne vine în minte spontan), în măsuri de siguranță informatică și în conexiuni securizate dintre instanțe și liber profesioniștii profesiilor partenere, precum avocații, practicienii în insolvență ori executorii judecătorești[13]. Urmând exemplul, altor legislații, legiuitorul le poate impune acestora ca, într-o etapă tranzitorie determinată, să se doteze cu o conexiune securizată care să presupună autentificare și semnături electronice, dotarea obligatorie cu o adresă de e-mail la care să fie valabil comunicate toate actele de procedură, prin asimilare cu actele primite personal sau prin funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței, sesizarea instanțelor judecătorești doar pe cale electronică și atașarea în format fizic, dacă este cazul, doar a înscrisurilor mai voluminoase etc. Acest efort ar urma să fie facilitat prin instituirea unor facilități de ordin fiscal. Aceste obligații trebuie impuse și tuturor autorităților și instituțiilor publice, precum și, etapizat și diferențiat, tuturor persoanelor juridice.

Mai problematică rămâne situația persoanelor fizice, căci în România, spre deosebire de alte sisteme care au putut trece la sistemul descris de dosar electronic mult mai ușor tocmai pentru că asistența avocațială este impusă prin lege, persoanele fizice pot sesiza direct instanța și pot participa personal la procedurile judiciare. Or, la prima vedere, poate părea excesivă obligativitatea folosirii unor mijloace informatice în cazul unei persoane fizice. Pe de altă parte, ele sunt folosite oricum în practică (în cvasitotalitatea cauzelor fiind depuse cereri tehnoredactate și imprimate și foarte rar cereri olografe), iar o adresă de e-mail dețin probabil majoritatea cetățenilor români.

Sugerăm așadar instituirea unui termen mai lung (2023-2025) până la care persoanele fizice să fie obligate să dețină o adresă de e-mail pentru comunicările cu instanța judecătorească.

În această materie, legiuitorul va trebui să mențină alternativa sesizării instanței în forma clasică, pentru a nu restrânge accesul la justiție al celor care nu dețin ori nu pot folosi computerul, păstrând astfel și obligativitatea depunerii cererii semnate olograf, în original, de către cei care nu dețin semnătură electronică.

Trecerea la dosarul ținut și administrat în totalitate electronic implică un efort organizatoric și financiar notabil, poate de nivelul sutelor de milioane de euro. Totuși, economia realizată pe termen lung, prin eliminarea utilizării unor cantități impresionante de hârtie, a comunicărilor prin poșta clasică, a stocării dosarelor în format fizic, a transportului dosarelor între instanțe, instanțe și parchete etc., câștigul incontestabil de timp – dosarul fiind bunăoară transferat la instanța superioară printr-un simplu click – și nu în ultimul rând protecția mediului (prin eliminarea consumului uriaș de hârtie, toner etc.) și a sănătății (nu mai există un dosar fizic cu microbi, potențial contagios) sunt argumente care fac ca acest efort să apară drept unul dezirabil și chiar necesar.

O altă direcție de reformă ar trebui să privească sistemul de ajutor public judiciar, actualmente acordat obligatoriu doar în contextul unor plafoane infime de venituri, care relevă o situație materială extrem de modestă, iar în rest, la aprecierea instanței de la caz la caz (art. 8 din OUG nr. 51/2008). Reamintim că, atunci când – neinspirat, credem noi în continuare – Curtea Constituțională a declarat neconstituțională asistența avocațială obligatorie în fața instanțelor de recurs, criticile sale au privit mai puțin soluția în sine, cât sistemul de ajutor public judiciar, neadecvat acestei soluții. Putem reinterpreta creativ hotărârea Curții ca fiind o hotărâre de tip Solange…(atâta timp cât)[14], în sensul că neconstituționalitatea subzistă în condițiile în care legea ajutorului public judiciar nu este armonizată cu o atare exigență.

Așadar, în ce ne privește, credem că accesul la justiție în cauzele mai simple, frecvente și de mize patrimoniale mici și medii poate fi facilitat prin competența de primă instanță a judecătoriei, ale căror hotărâri să fie supuse numai apelului la tribunal, în vreme ce în materiile specializate, competența de primă instanță trebuie să aparțină tribunalului sau chiar curții de apel (contencios administrativ și fiscal, proprietate intelectuală, litigii societare, dreptul concurenței, litigii civile de peste o anumită valoare, materia electorală, litigiile de muncă etc.), iar în aceste cauze, de principiu, asistența avocațială trebuie să fie obligatorie (cu excepții de ordin social precum anumite categorii de litigii de muncă și securitate socială)[15], însă cu acordarea unei posibilități foarte extinse de a obține în prealabil litigiului și pe parcursul acestuia ajutor public judiciar prin plata onorariului avocațial de către stat, în anumite plafoane (avocatul urmând așadar fie a fi desemnat gratuit pentru parte, fie a fi ales de parte, care ar urma să plătească eventuala diferență de onorariu avocatului dorit de ea). De altfel, extinderea posibilităților de acordare a ajutorului public judiciar trebuie să se refere și la situațiile în care partea nu poate participa la videoconferință ori nu deține mijloacele materiale pentru accesarea electronică a dosarului, situații în care desemnarea unui avocat pare de asemenea o soluție justă. În același timp însă trebuie întărite mecanismele pentru contracararea abuzului de drept în formularea cererilor, inclusiv a celor repetitive și neprobate de ajutor public judiciar.

5. Concluzii

Pandemia cu coronavirusul SARS-COV2 prezintă riscuri fără precedent pentru funcționarea normală a justiției și, prin aceasta, chiar pentru statul de drept. Aceste riscuri sunt pe deplin actuale. Spre deosebire de alte perioade, există însă și resursele tehnice, financiare și cognitive necesare pentru a atenua impactul negativ al crizei de sănătate publică și a o transforma în oportunitatea realizării unor reforme și modernizări îndelung amânate.

Ne-am dori ca, în loc să celebrăm zile instituite pur formal întru amintirea faptului că există justiție în țara noastră, în locul unor discursuri politicoase și de circumstanță, factorii de decizie, de la Ministerul Justiției și până la Consiliul Superior al Magistraturii, să se angajeze energic în reformarea modului în care justiția funcționează în concret, pentru a îmbunătăți condițiile și siguranța la locul de muncă, respectiv calitatea serviciului public pentru justițiabili.

Reformele legislative schițate mai sus sunt doar o secvență dintr-un program care poate și trebuie să fie mult mai amplu și să cuprindă și aspecte foarte prozaice, dar esențiale precum modernizarea, extinderea, construirea sediilor de instanță (mult clamatul „Cartier al Justiției” devenind o glumă similară celor cu metroul din Drumul Taberei, în lipsa oricăror demersuri reale precum exproprieri, planuri de urbanism, concursuri de arhitectură etc.), informatizarea instanțelor pentru a trece cu adevărat la dosarul administrat electronic într-un orizont de aproximativ 5 ani. Abia după ce toate aceste etape vor fi fost parcurse vom avea, poate, ceva de sărbătorit, anume că am reușit să ducem mai departe ceea ce înaintașii noștri au conturat încă din secolele trecute, respectiv, cu prea puține modificări de substanță, modul de funcționare a justiției noastre.


[10] Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, amendat prin Regulamentul nr. 2014/2421, forma consolidată fiind disponibilă pe www.eur-lex.europa.eu (https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:02007R0861-20170714, pagină vizitată la 19.07.2020).

[11] Publicată în M.Of. nr. 1074/18.12.2018.

[12] Republicată în M.Of. nr. 807/3.12.2010.

[13] Nu am menționat aici consilierii juridici întrucât, aceștia desfășurându-și activitatea în cadrul unor raporturi de muncă în sens larg – fiind salariați sau funcționari publici – vor folosi dotările corespunzătoare ale persoanei juridice la care își desfășoară activitatea.

[14] În hotărârea Solange II (citare oficială (22 October 1986) BVerfGE 73, 339, [1987] 3 CMLR 225), Tribunalul Constituțional german a hotărât în esență că nu-și va mai exercita puterea jurisdicțională de a controla actele de putere publică germane adoptate în temeiul legislației secundare europene, în condițiile în care sistemul de drept al Comunităților Europene (care aderaseră între timp și la CEDO) oferă o protecție a drepturilor fundamentale echivalentă celei oferite de Legea fundamentală germană. În acest fel, a fost abandonată soluția mai veche din cauza Solange I (29 May 1974, BVerfGE 37, 271 [1974] CMLR 540), în care s-a statuat dimpotrivă că aceste acte sunt supuse controlului instanței constituționale germane, în raport de stadiul incipient al protecției drepturilor fundamentale în Comunitățile Europene (la acea vreme).

[15] Cu ocazia prezentării am încercat o analogie cu sistemul sanitar, existând mai multe nivele de acordare a asistenței medicale, de la medicul de familie și unitățile sanitare de proximitate până la spitalele de urgență și cele specializate. În domeniul justiției trebuie să ne despărțim de concepția potrivit căreia oricine are acces oricând și în orice condiții la orice instanțe judecătorești, nesocotind reguli procedurale și formulând abuziv o seamă de cereri de natură a greva sistemul judiciar. Ne propunem să examinăm cu altă ocazie cum tratează sistemele de drept comparat situațiile patologice, ale așa-numitor procesomani, dar și strategii curente care relevă abuzul de drept. Totodată, credem că este utilă instituirea (prin lege, regulament ori cu titlu de bune practici a)  unui sistem de fast track, urmând a fi prioritizate cauze importante (de exemplu, cele în care se ridică pentru prima oară o problemă de drept de interes general, cu vocația de genera multe cauze repetitive ori de interes social acut), urgente sau foarte vechi, prin derogare de la ordinea normală de fixare a termenelor, de regulă în considerarea vechimii cauzei.

Adaptarea activității de judecată în materie civilă în contextul pandemiei și ulterior acesteia was last modified: iulie 22nd, 2020 by Gheorghe-Liviu Zidaru

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice