Adaptarea activității de judecată în materie civilă în contextul pandemiei și ulterior acesteia

23 iul. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 423
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Preliminarii

În cadrul Conferinței online Urgența în drept, organizată de Facultatea de Drept a Universității București în perioada 29-30 martie 2020, la scurt timp după instituirea stării de urgență pe teritoriul României ca urmare a pandemiei de coronavirus SARS-COV2, am prezentat o temă intitulată, la acea vreme, Perspectivele reluării treptate a activității de judecată în materie civilă, în condițiile epidemiei și ale stării de urgență.

În acel moment, durata stării de urgență părea sub semnul întrebării. Art. 42 alin.1 din Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României privind instituirea stării de urgență pe teritoriul țării[1] prevedea că activitatea de judecată continuă doar în cauzele de urgență deosebită. De aceea, am avansat soluții privind reluarea graduală a activității de judecată chiar în contextul unei stări excepționale, cu modificarea unor dispoziții procedurale și prioritizarea anumitor tipuri de cauze față de celelalte.

La scurt timp, mi s-a părut că prezentarea și sugestiile pe care le-am schițat acolo sunt în parte depășite de evenimente. Pe de-o parte, pe durata stării de urgență, prelungită până în 15 mai 2020, nu s-a inițiat o reluare treptată a activității în materie civilă, marea majoritate a cauzelor civile fiind suspendate. Este real că lista cauzelor ce se judecă a fost extinsă în mod binevenit de către Consiliul Superior al Magistraturii, după adoptarea Decretului nr. 240/2020 al Președintelui României privind prelungirea stării de urgență[2], dar devenise deja vizibil că activitatea de judecată va fi reluată practic integral după data de 15 mai 2020. La data încetării stării de urgență, pandemia părea să fi ajuns la o oarecare acalmie. Totul părea să fi reintrat în normal, fie și cu unele amenajări de ordin organizatoric (e.g., fixarea cauzelor pe ore, o măsură firească în sfârșit aplicată și în instanțele române, purtarea măștilor în timpul ședințelor de judecată).

Instanțele judecătorești, inclusiv Curtea de Apel București, la care îmi desfășor activitatea în calitate de judecător, au făcut eforturi foarte mari pentru a recupera întârzierile cauzate de protestul judecătorilor (cu privire la tentativele de abrogare a pensiilor de serviciu) și apoi de pandemia cu Covid–19, fiind programate ședințe de judecată numeroase, cu un număr mai mare de cauze față de media unei activități rezonabile, inclusiv în luna iulie 2020, sistemul judiciar și Consiliul Superior al Magistraturii fiind de acord că se impune reducerea vacanței judecătorești la o singură lună, tocmai pentru a asigura o judecată fără întârzieri excesive.

Reaprinderea pandemiei în contextul unei relaxări prea abrupte – percepută ca atare de public, care și-a schimbat comportamentul și a revenit la vechile obiceiuri, mai ales estivale – și apariția primelor cazuri de infectare cu Covid 19 printre judecători și personalul instanțelor și al parchetelor ridică însă serioase semne de întrebare cu privire la sustenabilitatea pe termen scurt și mediu a revenirii la modul clasic de desfășurare a justiției civile. Tot efortul desfășurat în prezent s-ar putea să fie zădărnicit de o nouă suspendare, mai lungă decât prima (de altfel, impresia mea empirică a fost că părțile au intuit acest risc, alegând în general să se judece la termenele acordate după încetarea stării de urgență). Trebuie găsite așadar soluții pe termen scurt, mediu și lung, altele decât tendința tradițională a judecătorilor de a se supraîncărca cu muncă pentru a salvgarda cât de cât interesele justițiabililor și de a compensa deficiențele de sistem.

Revin așadar cu o variantă actualizată și (con-)textualizată a prezentării mele, cu precizarea că, în opinia mea, justiția civilă din România se desfășoară încă într-o paradigmă tradițională (eufemistic vorbind), numeroase etape de modernizare a dotărilor instanțelor și a reglementărilor aplicabile fiind omise în ultimul deceniu, dacă nu chiar în ultimele două decenii. Reforma legilor justiției din anul 2004 și integrarea în Uniunea Europeană în 2007 au creat impresia înșelătoare că justiția din România a ajuns la nivel european. Din nefericire, de atunci s-au neglijat masiv investițiile în baza materială, nu s-au creat condițiile unei bune aplicări a Noului Cod de procedură civilă (judecata în camera de consiliu fiind prorogată și apoi abrogată), paradigmele clasice ale unei justiții ancorate mai degrabă în secolul al XIX-lea decât al XXI-lea fiind păstrate din inerție și lipsă de viziune. Discursurile rostite rutinat cu diferite ocazii festive de către reprezentanții de frunte ai justiției, ai celorlalte autorități judiciare și ai profesiilor partenere nu pot escamota această realitate puțin convenabilă.

Pandemia a scos la iveală într-o manieră șocantă neajunsurile dotărilor, ale reglementărilor și (poate mai ales a) deprinderilor procesuale din care nu putem sau nu vrem să ieșim, dar a și catalizat o minimă dorință de reformă, vizibilă (măcar) în fixarea orelor diferențiate de soluționare a cauzelor, precum în unele discursuri prudente privind reforme scadente. Este un moment care nu ar trebui ratat, deși nu întrevedem încă suficientă voință pentru a-l valorifica.

Încercăm așadar să formulăm propuneri privind modificări ce ar putea fi aduse legislației procesual civile, fie ele temporare sau nu (punctele 3 și 4), nu înainte de a aborda relația activității de judecată cu starea de urgență (punctul 2).

2. Relația activității de judecată cu starea de urgență: continuarea sau suspendarea activității?

OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență[3] a fost adoptată în contextul foarte special al iminentei atacări a instituțiilor statului democratic de către ceea ce se va dovedi a fi ultima mineriadă (cel puțin până în prezent). La mai puțin de un deceniu de la mineriadele din 1990 – 1991, care ne-au situat în afara lumii civilizate și democratice pentru mulți ani, spectrul unei noi mineriade a determinat adoptarea acestui act normativ. Deloc surprinzător așadar că, de vreme ce redactorii au avut în vedere în epocă un pericol de natură militară ori cvasimilitară, se vorbește despre ordonanțe militare. Bineînțeles că în forma inițială a OUG nr. 1/1999 nu existau dispoziții legale privind activitatea instanțelor judecătorești, neexistând nicio rațiune pentru care instituirea unei stări excepționale precum starea de urgență ori de asediu pentru a combate o insurecție îndreptată împotriva statului de drept să determine ipso iure o suspendare a activității unei puteri în stat, a cărei principală funcțiune o constituie tocmai asigurarea supremației legii, a ordinii de drept și salvgardarea libertăților publice, precum și a drepturilor individuale!

Nu este așadar deloc de mirare că prin Legea mr. 453/2004, de aprobare a OUG nr. 1/1999 s-a inserat un nou art. 3 ind.2, potrivit cu care pe durata stării de asediu și a stării de urgență sunt interzise:

a) limitarea dreptului la viață, cu excepția cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război;

b) tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;

c) condamnarea pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional;

d) restrângerea accesului liber la justiție.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Așadar, legiuitorul a prevăzut tentația restrângerii accesului la justiție în contextul stării de urgență ori de asediu și a considerat că acesta este prea important pentru a fi supus restrângerii, alături de alte valori fundamentale (supraordonate) ale statului de drept, precum dreptul la viață, interzicerea torturii, principiul nullum crimen sine lege etc.

Această reglementare (de altfel neabrogată expres) este la rândul ei prea rigidă în măsura în care este interpretată că se opune oricărei restrângeri a accesului liber la justiție, căci în contextul unei stări de urgență determinate de riscul ridicat de contagiune cu un virus periculos anumite restrângeri ale dreptului de acces la justiție se vădesc a fi indispensabile, mai ales în contextul în care, la începutul anului de grație 2020, procedurile judiciare în România se desfășurau așa cum le cunoaștem cu toții: cu citare în aproape toate cauzele, părțile fiind chemate de regulă la aceeași oră; săli de ședință, arhive și registraturi foarte aglomerate; cu numeroși justițiabili care se deplasează personal la proces, alături de avocați ori chiar fără avocați, asistența avocațială nefiind obligatorie în fața niciunei instanțe din România (situație care ne singularizează negativ pe plan european)[4]. Era așadar evident că procedurile judiciare nu pot continua astfel fără a risca o explozie de infecții ale căror focare s-ar fi găsit tocmai în instanțe și parchete.

De aceea, în sensul art. 53 din Constituție, restrângerea dreptului de acces la justiție prin decretul Președintelui de instituire a stării de urgență apare ca fiind o măsură justificată și necesară, maximul de atenție fiind cerut în zona testului de proporționalitate.

După cum am arătat deja, art. 42 alin.1 din Decretul nr. 195/2020 prevedea că pe durata stării de urgență, activitatea de judecată continuă în cauzele de urgență deosebită. Lista acestor cauze se stabilește de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru cauzele de competența acesteia și, respectiv, de colegiile de conducere ale curților de apel pentru cauzele de competența lor și pentru cauzele de competența instanțelor care funcționează în circumscripția lor teritorială, putând fi, după împrejurări, actualizată. Consiliul Superior al Magistraturii dă îndrumări, în vederea asigurării unei practici unitare, colegiilor de conducere ale instanțelor menționate cu privire la modul de stabilire a cauzelor care se judecă pe durata stării de urgență. Textul a fost preluat aidoma în cuprinsul art. 63 alin.1 din Decretul nr. 240/2020, prin care starea de urgență a fost prelungită.

Apreciem că restrângerea judecării cauzelor civile la cele de urgență deosebită, după cum s-a dispus prin decretele prezidențiale menționate și s-a reglementat ulterior (destul de restrictiv) prin hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii este o măsură severă. Ea a fost justificată de contextul pandemic, dar pe de altă parte, este greu de imaginat într-un stat de drept că o restrângere atât de drastică poate fi susținută pe durata mai multor luni (a fortiori, pe o perioadă și mai lungă). Nu punem în discuție legitimitatea constituțională a soluției adoptate[5] și nici justețea ei în contextul dat la momentul respectiv, ci relevăm că o restrângere atât de drastică s-a dovedit necesară tocmai din cauza stării justiției la momentul respectiv, procedurile judiciare fiind insuficient de flexibile pentru a permite judecătorului să opteze pentru soluționarea cauzelor fără citare ori prin videoconferință, bunăoară.

La data conferinței Urgența în drept, apreciam că suspendarea majorității proceselor este necesară pentru a preveni un focar de pandemie și pentru corelare cu restricțiile de circulație impuse cu câteva zile anterior prezentării mele. Totodată însă, atrăgeam atenția că efectele suspendării accesului la justiție pot fi foarte grave pentru drepturile persoanelor, circuitul civil, economie (suspendarea litigiilor între profesioniști, de achiziții publice etc.) și statul de drept (dar și pentru profesiile juridice, ca cea de avocat), o atare suspendare nefiind acceptabilă și sustenabilă decât pe termen scurt. Avansam la acea dată ideea reluării graduale a activității de judecată, chiar anterior expirării stării de urgență, reluare graduală posibilă însă doar în contextul instituirii unor reguli de procedură cu caracter derogatoriu.

Din păcate, în loc să găsească metode de a compatibiliza fie și temporar condițiile de desfășurare a proceselor civile cu condițiile impuse de pandemie, pentru a permite reluarea cât mai multor procese chiar și în timpul stării de urgență impuse din motive de sănătate publică, legiuitorul a mers în direcția opusă, adoptând Legea nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[6], prin care a impus, practic o suspendare ope legis a activității de judecată pe durata stării de urgență și de asediu.

Astfel, potrivit art. 111 din Legea nr. 304/2004, introdus prin această lege,

 (1) Activitatea de judecată se suspendă pe perioada decretării stării de asediu sau a stării de urgență, în condițiile art. 93 din Constituția României. (2) Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, activitatea de judecată poate continua doar în situații excepționale, de urgență deosebită, temeinic justificate, referitoare la protecția relațiilor de familie și la măsurile dispuse prin decret emis de Președintele României cu privind la instituirea stării excepționale. (3) Cauzele care se vor judeca pentru fiecare categorie de instanțe vor fi stabilite, în mod exhaustiv, doar de Consiliul Superior al Magistraturii, după consultarea colegiilor de conducere ale curților de apel, pentru curțile de apel, tribunale și judecătorii, respectiv a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. (4) Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, în cauzele în care s-a dispus măsura arestării preventive sau în cauzele în care părțile execută pedeapsa în regim privativ de libertate, ședințele de judecată se vor desfășura prin videoconferință. (5) Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, termenele de prescripție, cele procedurale și cele de decădere nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă.

Această soluție este susceptibilă de serioase rezerve.

Întâi, starea de urgență poate să nu fie impusă de o pandemie sau de alte împrejurări care privesc sănătatea publică, ci de o dezordine socială accentuată, revolte, proteste violente, eventual starea de război cu care România s-ar afla cu alt stat etc. În toate aceste din urmă cazuri, ni se pare că buna funcționare a justiției este esențială – cel mult se pot lua măsuri de siguranță suplimentare și, eventual, restrânsă activitatea instanțelor din zona afectată de conflicte și tulburări, însă în rest ni se pare că suspendarea activității unei puteri în stat tocmai în contexte în care justiția poate fi și mai necesară ca în mod normal este o soluție din principiu de neadmis.

Doi, rezultând din cele ce preced, impunerea rigidă a suspendării activității de judecată (cu excepții nesemnificative și neclare, după cum vom arăta) este o soluție nu doar neoportună – căci trebuie văzut de la caz la caz dacă motivul care a determinat instituirea stării de urgență impune sau nu măsuri derogatorii cu privire la activitatea instanțelor (e.g., o mineriadă credem că nu impune suspendarea activității instanțelor, ba chiar dimpotrivă!) – ci și neconstituțională din perspectiva art. 21 din Constituție, dar și a art. 53 din Constituție, căci soluția suspendării cvasitotale a activității judiciare fără niciun test concret de proporționalitate apare ca fiind contrară textelor evocate. Surprinde cu atât mai mult că această inițiativă legislativă nu a trezit niciun fel de reacție până în prezent.

Trei, soluția legislativă conținută de nou introdusul art. 111 din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004 este neclară sub mai multe aspecte.

În ce privește alin.1, este neclar dacă instituirea regională a stării de urgență ori de asediu determină suspendarea activității judiciare doar în acea zonă ori în întreaga țară (ceea ce în tot cazul ar fi exorbitant și nejustificat). Apreciem că interpretarea corectă este cea restrictivă, dar textul trebuia să fie limpede în această privință.

În ce privește alin.2, legiuitorul pare animat de grija de a restrânge la extrem orice posibilitate de a lărgi sfera cauzelor ce se judecă în perioada stărilor de urgență și de asediu, de vreme ce menționează doar protecția relațiilor de familie și (parțial neclar) judecățile în legătură cu măsurile impuse prin decretul Președintelui. Dar dacă se săvârșește – în afara relațiilor de familie –  un viol, o vătămare corporală gravă sau chiar o crimă, o distrugere în formă agravată a unor bunuri (prin incendiere) ori un atac terorist? Se pot judeca aceste infracțiuni, se pot dispune măsuri preventive în ce le privește? Un exemplu banal care relevă slăbiciunea fundamentală a oricărei încercări de a enumera prin lege cauzele care se vor judeca, a fortiori a unei enumerări vădit lacunare. Ordinele de protecție (la care probabil s-a gândit legiuitorul) nu epuizează sfera cauzelor de urgență deosebită necesare a fi judecate în starea de urgență ori de asediu, credem noi.

Trecând peste tautologia conținută de alin.3 (…vor fi stabilite exhaustiv, doar de…) este neclar dacă alin.3 conține o altă categorie de cauze ce pot fi judecate în starea de urgență ori de asediu, care se adaugă celor prevăzute de alin.2 (și care sunt vădit insuficiente). Pledăm pentru această variantă de interpretare din rațiuni pragmatice, însă ni se pare că alin.3 este deficitar – dacă se intenționa să se poată adăuga și alte cauze decât cele arătate la alin.2, trebuia să se prevadă expres aceasta, iar dacă se intenționa contrariul, nu vedem exact ce sens mai are alin.3, în general, căci C.S.M. s-ar vedea pus în situația de a consacra prin hotărârea sa ceea ce alineatul precedent spune oricum.

În ce privește alin.4, pare de asemenea un text lacunar – evident, legiuitorul a redactat textul sub impresia pandemiei cu virusul SARS-COV2 și al textelor din Decretele de instituire, respectiv prelungire a stării de urgență, dar, repetăm, cum vor fi tratate cauze diferite de instituire a stării de urgență (e.g., mineriadă sau tulburări sociale accentuate în sudul țării – este obligatoriu să se desfășoare prin videoconferință cauzele cu arestați preventiv din Cluj sau Iași?). Este permisă videoconferința și în alte situații?

În fine, nu avem nimic de reproșat alineatului 5, în măsura în care este interpretat că se aplică dosarelor afectate de măsura suspendării.

Patru, din perspectiva regulilor de tehnică legislativă – și pe care Curtea Constituțională le uzitează adesea drept criterii de evaluare a standardelor statului de drept, care reclamă reguli clare, precise, previzibile și necontradictorii – este eronată soluția de a reglementa un aspect al stării de urgență și de asediu în afara OUG nr. 1/1999, în cuprinsul Legii de organizare judiciară, cu atât mai mult cu cât art. 111 din Legea de organizare judiciară contrazice în mod evident dispozițiile art. 32 lit.d) din OUG nr. 1/1999, aprobată prin Legea nr. 453/2004, care, interzic orice restrângere a dreptului de acces liber la justiție în timpul stărilor de urgență și de asediu – text oricum mult mai întemeiat la nivel de principiu decât noua lege – pe care însă nu le abrogă, ceea ce poate genera confuzie și insecuritate juridică. Asemenea paralelisme și incongruențe legislative au atras adesea decizii de constatare a neconstituționalității textelor astfel adoptate.

Cinci, deși în acest moment nu există repere concrete pentru un atare pericol – o reglementare trebuie totuși gândită pentru orice ipoteze viitoare –  recenta modificare creează (la limită) pericolul ca Președintele să instituie starea de urgență, iar Parlamentul să o aprobe tocmai în scopul suspendării unor procese care, deși nu sunt de urgență deosebită, prezintă totuși o importanță deosebită (de ordin economic, social, politic, precum procese penale îndreptate împotriva unor persoane cu înalte funcții în stat, achiziții publice de importanță națională etc.). Acest scenariu care pare în prezent științifico-fantastic nu ne poate lăsa, totuși, indiferenți, anii trecuți demonstrând că ne putem confrunta fie și potențial cu situații cândva de neînchipuit (bunăoară, nu credem că legiuitorul constituant, atunci când a reglementat ordonanța de urgență, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile, a anticipat ori dorit în vreun fel dezincriminarea ori amnistia pentru infracțiuni de drept comun prin ordonanță de urgență).

În fond, printr-una din primele sale decizii (nr. 6/1992) Curtea Constituțională a statuat în termeni fermi că legiuitorul nu poate suspenda ori împiedica activitatea instanțelor judecătorești: „Cea de-a treia normă legală considerată ca neconstituțională prin sesizarea Curții Supreme de Justiție se referă la art. 5, potrivit căruia, pînă la adoptarea viitoarei legi se suspendă din oficiu judecarea proceselor de orice natură privitoare la bunurile ce fac obiectul art. 1 din legea în discuție (bunuri naționalizate ori preluate în orice fel de regimul comunist – n.n.), precum și executarea hotărîrilor judecătorești definitive pronunțate cu privire la asemenea bunuri.

Această prevedere încalcă raporturile constituționale dintre puterea legislativă și cea judecătorească. În virtutea principiului separației puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției. Dreptul de control al Parlamentului se exercită și asupra modului cum funcționează organele puterii judecătorești, el stabilind, în acest scop, regulile după care se desfășoară activitatea de judecată. Potrivit Constituției, acest drept, însă, se poate exercita numai cu respectul autorității lucrului judecat și fără a împiedica instanțele judecătorești de a-și exercita misiunea lor, prevăzută de art. 125 din Constituție, de realizare a justiției. O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze și pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități. De aceea, o dispoziție legală prin care se suspendă cursul judecății sau executarea hotărîrilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituțională (s.n.).

Cele arătate nu exclud posibilitatea autorităților judecătorești ca, în condițiile legii, să suspende judecata sau executarea unei hotărîri judecătorești, precum și, în cazul exercitării căilor de atac, să desființeze sau să modifice o hotărîre care nu ar fi legală sau temeinică”[7].

Credem că ceea ce s-a decis în mod judicios încă din 1992 este întrutotul valabil și în anul 2020.

Apreciem prin urmare că această lege adoptată conjunctural trebuie revăzută și, de ce nu, ar trebui să fie supusă examinării instanței constituționale (eventual de către Avocatul Poporului, care a dat dovadă de multă atenție cu privire la alte restrângeri ale drepturilor constituționale în această perioadă – nu vedem de ce accesul la justiție nu ar beneficia de o atenție similară).

În fine, remarcăm că dacă pe durata stării de urgență și de asediu soluția spre care tinde legiuitorul (în sens larg, incluzând aici și Președintele ca emitent al Decretelor de instituire, respectiv de prelungire a respectivelor stări) constă generic în suspendarea judecăților, în cazul stării de alertă (care reprezintă tot o stare excepțională atenuată), Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19[8] nu mai prevede, în mod curios, nimic cu privire la posibila restrângere a activității de judecată în materie civilă, deși dedică articole întregi insolvenței și executării pedepselor și altor măsuri dispuse în procesul penal[9].

În ce ne privește, restrângerea dreptului de acces la justiție este principial posibilă în stările excepționale (de urgență, de asediu, de alertă), dar în condiții prevăzute clar și coerent prin lege și cu un prealabil test de proporționalitate la adoptarea acestei măsuri, activitatea de judecată urmând a fi restrânsă cât mai puțin posibil. Consiliul Superior al Magistraturii pare cel mai bine plasat pentru a decide, în mod unitar și fără alte îngrădiri legale, ce cauze se judecă și ce nu pe parcursul stărilor excepționale (ale căror acte normative trebuie să reglementeze în termeni clari condițiile în care se poate dispune restrângerea activității de judecată, principala condiție fiind cea a necesității în concret a unei atare măsuri în raport de un risc determinat, precum cel epidemic), după consultarea instanțelor judecătorești. Din această perspectivă, credem că Legea nr. 120/2020 ar fi trebuit doar să dea în competența Consiliului Superior al Magistraturii restrângerea motivată a activității de judecată pe durata stărilor de urgență, de asediu ori de alertă, dacă pericolul care a determinat instituirea stării excepționale impune aceasta și numai în măsura strict necesară. Legea comite un exces prin reglementarea directă a suspendării, indiferent de cauzele care au determinat instituirea stării de urgență ori de asediu.

În principiu însă, soluția optimă, dezirabilă nu este restrângerea (suspendarea) activității instanțelor, ci adaptarea acesteia noilor condiții. Două abordări sunt posibile, de altfel într-o manieră complementară. În primul rând, se pot adopta măsuri legislative limitate în timp, aplicabile pe durata pandemiei și o perioadă de timp ulterioară, pentru a scădea stocul de dosare acumulate și a reveni treptat la normal, recuperând întârzierile. În al doilea rând, se pot iniția reforme pe termen lung ale justiției civile (nu ne ocupăm de cea penală în cele ce urmează) pentru ca situații similare să nu ne mai găsească într-o situație de vulnerabilitate atât de mare ca în prezent.


* Materialul a fost publicat în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic.

[1] Publicat în M.Of. nr. 212/16.03.2020.

[2] Publicat în M.Of. nr. 311/14.04.2020.

[3] Publicată în M.Of. nr. 22/21.01.1999, aprobată prin Legea nr. 453/2004, publicată în M.Of. nr 1052/12.11.2004.

[4] Cu privire la această problemă, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, F.A. Baias, T.C. Briciu, C.C. Dinu, L.Gh.Zidaru Consideratii privind constituționalitatea dispozițiilor din noul Cod de procedură civilă care stabilesc asistența avocațială obligatorie în recursˮ, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2014 (studiu disponibil și pe www.juridice.ro).

[5] Cu privire la această problemă, a se vedea B. Dima,  Care este natura juridică a decretelor Președintelui României emise pentru instituirea și prelungirea stării de urgență?, studiu publicat pe www.drept.unibuc.ro (https://drept.unibuc.ro/Forum-juridic-s938-ro.htm – Forum juridic al Analelor Universității din București – seria Drept).

„ Analizând conținutul celor două decrete ale Președintelui României emise pentru instituirea, respectiv prelungirea stării de urgență, am observat că acestea cuprind o serie de măsuri care organizează executarea dispozițiilor OUG nr. 1/1999 și particularizează/adaptează respectivele dispoziții la anumite domenii de activitate esențiale pentru gestionarea crizei sanitare provocate de COVID-19 (sănătate, economie, justiție, educație, achiziții publice etc.). Chiar și măsurile urgente cu aplicabilitate graduală din Anexa 2 a celor două decrete, care vizează restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, sunt măsuri de organizare a executării dispozițiilor art. 20 din OUG nr. 1/1999, întrucât particularizează/adaptează/identifică, prin raportare la situația de fapt existentă, care sunt drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu se restrânge în temeiul legii. Altfel spus, nici decretele Președintelui, nici ordonanțele militare emise în temeiul OUG nr. 1/1999 nu reglementează cu titlu primar restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale. Această restrângere a fost deja reglementată la nivel primar prin actul normativ OUG nr. 1/1999 aprobat prin Legea nr. 453/2004. Așadar, cum se poate considera că Președintele României reglementează primar restrângerea unor drepturi și libertăți prin decretul prezidențial când legea pe care o pune în aplicare raportat la situația de fapt a reglementat deja cu titlu general și temporar (doar pe perioada stării de urgență) restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți? Dacă sunt neclare sau imprecise dispozițiile OUG nr. 1/1999 prin care s-a reglementat restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, dacă respectă sau nu condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție sunt aspecte pe care le poate verifica doar Curtea Constituțională. Însă, într-un asemenea caz, trebuie înțeles și faptul că legislația care prevede regimul juridic al stării de excepție presupune în mod invariabil un grad de generalitate mai mare decât legislația aplicabilă în perioada de normalitate, tocmai pentru că particularitățile stării de excepție sunt excepționalitatea și imprevizibilitatea pericolului care afectează atât societatea în ansamblul său, cât și fiecare individ în parte. Nu este întâmplător faptul că însăși CEDO prevede în art. 15 posibilitatea adoptării de măsuri derogatorii de la Convenție în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii.” Considerentele 86-90 ale Deciziei Curții Constituționale nr. 152/6.05.2020, publicată în M.Of. nr. 287/13.05.2020 reiau aproape întocmai opinia pertinentă exprimată de dl. profesor Bogdan Dima.

[6] Publicată în M.Of. nr. 608/10.07.2020.

[7] Am păstrat grafia originală a hotărârii, anterioară modificărilor propuse de Academia Română în anul 1993.

[8] Cunoscută și sub denumirea de Lege a stării de alertă – M.Of. nr. 396/15.05.2020.

[9] Cu titlu de curiozitate, legiuitorul stării de alertă a avut totuși grija să suspende concursurile de ocupare a tuturor funcțiilor vacante din sectorul public, cu puține excepții (art. 27 alin.3 din Legea nr. 55/2020), ceea ce a generat incertitudine și cu privire la examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, respectiv examenul de ocupare a funcțiilor de conducere în instanțe și parchete (Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat inițial că acestea sunt suspendate, apoi a dispus reluarea lor); într-un mod aproape anecdotic, au fost suspendate și toate concursurile pe posturi didactice vacante, inclusiv în universități. A fost nevoie de o lege specială pentru a înlătura această anomalie – Legea nr. 103/2.07.2020, publicată în M.Of. nr. 583/2.07.2020.

Adaptarea activității de judecată în materie civilă în contextul pandemiei și ulterior acesteia was last modified: iulie 22nd, 2020 by Liviu Gheorghe Zidaru

Vă recomandăm:

Despre autor:

Liviu Gheorghe Zidaru

Liviu Gheorghe Zidaru

Este doctor în drept, având teza de doctorat cu titlul „Competenţa instanţelor judecătoreşti în dreptul procesual civil şi cel german. Studiu de drept comparat”, elaborată sub îndrumarea domnului prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, fiind susţinută public în anul 2012 şi distinsă cu calificativul excelent – summa cum laudae.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter