Acţiune în revendicare. Dovada dreptului de proprietate pentru a pretinde lipsa de folosinţă a unui imobil

13 sept. 2022
Vizualizari: 1791
  • Legea 85/1995: art. 166
  • NCC: art. 998-999
  • NCPC: art. 274
  • NCPC: art. 304 pct. 7

Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2006 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Craiova prin Primar, Grădinița de Copii cu Program Prelungit „B.”, Serviciul Public Management Spitale-Cabinete Medicale și Creșe din Municipiul Craiova, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună evacuarea acestora din imobilul proprietatea reclamantei, situat în Craiova, județul Dolj și plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului până la data evacuării efective, cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1315 din 20 iunie 2019)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând hotărârea instanței de apel din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanta SC A. SA și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe calitatea sa de proprietară asupra imobilului situat în mun. Craiova, str. x, drept de proprietate intabulat în baza încheierii nr. 9130/17.05.2005 a O.C.P.I. Dolj.

Din încheierea nr. 9130/17.05.2005 a O.C.P.I. Dolj, rezultă că s-a dispus înființarea CF. nr. x a localității Craiova cu privire la imobilul situat în mun. Craiova, str. x, compus din teren intravilan cu o suprafață de 4897,90 mp (din măsurători 4885 mp) și construcția C1 grădiniță și creșă cu regim de înălțime S+P+E având nr. cadastral provizoriu x imobil ce se va înscrie sub A1, dispunându-se totodată și întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului de sub A1 din CF x a localității Craiova în favoarea SC A. SA.

Întabularea dreptului de proprietate dispusă prin încheierea sus enunțată în favoarea reclamantei SC A. SA s-a efectuat în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 7/ian. 1995 încheiat cu F.P.S; nr. 131/20 ian. 1995 încheiat cu F.P.P II Moldova, certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x și respectiv y/1993 de Ministerul Industriilor, și adresele nr. x din 17 octombrie 1997 și nr. 880/19 februarie 2003 emise de F.P.S. fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 7/1996.

În susținerea acțiunii în revendicare reclamanta a mai arătat că în raport de calitatea sa de proprietar asupra imobilului, prin Sentința civilă nr. 360/1997 a Judecătoriei Craiova au fost obligate pârâtele Creșa de Copii și Grădinița să încheie cu reclamanta contracte de închiriere, că în condițiile în care contractele de închiriere fie au expirat, fie nu s-au mai încheiat, prin adresele nr. x/14 iunie 2006, nr. y/5 iulie 2006 și nr. z/18 iulie 2006 (Dosar nr. y/C/2006 al Judecătoriei Craiova) a încercat reluarea acestei proceduri cu Primăria Craiova care tutelează cele două unități, însă pârâta a refuzat încheierea unui contract de închiriere.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că într-adevăr Primăria Municipiului Craiova nu a fost parte în litigiul finalizat prin Sentința civilă nr. 360/1997 a Judecătoriei Craiova, însă pârâtele Creșa de Copii și Grădinița de copii de pe lângă D. Craiova au deținut imobilul din litigiu în baza unui protocol încheiat cu unitatea administrativ teritorială.

De asemenea, Înalta Curte reține că raporturile juridice dintre părțile litigiului pendinte în ce privește situația juridică a imobilului situat în Craiova str. x, au făcut obiectul unui litigiu finalizat prin Decizia nr. 2862/26 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind respinsă acțiunea înaintată de Consiliul local al Municipiului Craiova ce viza constatarea nulității certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x și nr. 0430 emis la 30 august 1993, statuându-se irevocabil că „imobilul a fost construit din fondurile D. Craiova, – în prezent Societatea Comercială „A.” SA Craiova”, că această societate s-a privatizat ulterior, și că „în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 7 din 10 ian. 1995; nr. 2 din 19 ian. 1995 și nr. 60 din 7 martie 1995 a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcției și terenului în suprafață de 4.197 mp”.

Prin aceeași decizie s-a mai statuat că „la data intrării în vigoare a Legii învățământului nr. 85/1995, bunul imobil sus evidențiat aparținea reclamantei SC A. SA și nu putea fi reintegrat în baza materială sau în patrimoniul unităților/instituțiilor de învățământ existente în subordinea Ministerului Educației Naționale”.

Or, față de obiectul litigiului pendinte, de situația de fapt conturată în cauză, Înalta Curte reține că Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, nu se bucură de prezumția absolută a autorității de lucru judecat întrucât lipsesc elementele triplei identități în ceea ce privește părțile, obiectul și cauza.

Este real că pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind îndrituită să pronunțe o soluție în care să țină cont de cele stabilite în hotărârea judecătorească.

Or, din această perspectivă, cum pârâtul Municipiul Craiova prin primar a susținut că deține imobilul cu titlu de proprietate ca urmare a includerii lui în domeniul public al Municipiului Craiova prin H.G. nr. 965/2002, și, cum prin Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat că „la data intrării în vigoare a Legii învățământului nr. 85/1995, bunul imobil sus evidențiat aparținea reclamantei SC A. SA și nu putea fi reintegrat în baza materială sau în patrimoniul unităților/instituțiilor de învățământ existente în subordinea Ministerului Educației Naționale” că „pentru imobilele de speță nu sunt incidente dispozițiile art. 166 din Legea 85/1995”, și cum în cauză nu s-a făcut nici o dovadă în sensul preluării imobilului de către stat, Înalta Curte reține că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu a avut loc determinarea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu până la acest moment, și că nu se poate reține în sarcina pârâtului vreo formă de vinovăție, în condițiile în care pârâtul nu a avut niciodată un titlu de proprietate asupra imobilului din litigiu ce „a fost construit din fondurile D. Craiova, – în prezent Societatea Comercială A.”, reclamanta fiind în imposibilitate de a -și exercita prerogativele dreptului de proprietate datorită pârâtului.

De asemenea, Înalta Curte reține că reclamanta și-a întemeiat cererea în pretenții pentru lipsa de folosință pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., că izvorul obligației de plată pentru lipsa de folosință îl reprezintă faptul juridic, respectiv folosirea fără drept de către pârât a imobilului pentru care reclamanta face dovada unui drept de proprietate. Înalta Curte reține că noțiunea de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate, se definește ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun și de a-i culege fructele (civile, în cauză) având drept premisă condiția deținerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat. Astfel, pentru a invoca lipsa de folosință, este necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terț. Or, în cauză, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate pentru a pretinde lipsa de folosință a imobilului, precum și dovada faptului că a fost în imposibilitate de a-și exercita acest atribut al dreptului de proprietate datorită deținerii imobilului de către pârât, motiv pentru care Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește dreptul reclamantei la contravaloarea lipsei de folosință, cu atât mai mult cu cât ceea ce s-a susținut ca izvor (fundament) al pretențiilor a fost atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei prin fapta ilicită a pârâtului de deținere fără niciun titlu, a bunului reclamantei.

De asemenea, Înalta Curte constată că fundamentarea în drept a pretențiilor, așa cum s-a arătat deja, a fost făcută cu referire la dispozițiile art. 998 C. civ. care obligă la repararea prejudiciilor cauzate prin atingerea adusă drepturilor reclamantei.

Or, cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor formulate, împreună cu împrejurările de fapt ce au generat demersul în instanță al reclamantei, a constat în atingerea adusă dreptului de proprietate al acesteia prin deținerea de către pârât fără nici un titlu, a imobilului situat în Craiova, str. x.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prin soluția pronunțată instanța de apel a constatat în mod greșit că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în condițiile în care imobilul se află în patrimoniul reclamantei.

Nu se poate aprecia că pârâtul și-a conservat buna credință în perioada în care între părți au existat raporturi litigioase în care a fost disputat însuși titlul de proprietate de care pârâtul s-a prevalat pentru a se opune pretențiilor legitime ale reclamantei, ale cărei vicii îi erau, de altfel, cunoscute.

Or, admiterea unei acțiuni în revendicare nu are un efect constitutiv de drept, pentru a se aprecia că dreptul de posesie și folosință curge de la acel moment, ci reprezintă un mijloc de apărare a acestui drept preexistent.

Prin urmare, ocuparea fără drept a imobilului revendicat reprezintă o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, asupra căreia instanța de fond a statuat în mod corect.

Nu vor fi reținute ca fondate criticile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât motivarea instanței de apel nu poate fi considerată contradictorie sub aspectele învederate de recurenta reclamantă.

Inexistența dreptului de proprietate al statului asupra imobilului din litigiu nu împiedică o analiză distinctă asupra elementelor răspunderii civile delictuale ce atrag dezdăunarea proprietarului. De asemenea instanța a făcut distincție între posesor și detentorii precari, neexistând o contradicție în aserțiunile dezvoltate sub acest aspect.

Față de considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SA Craiova împotriva Deciziei civile nr. 499 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a modifica în parte decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin primar împotriva Sentinței nr. 167 din 16 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, și pe cale de consecință urmează a se va înlătura obligarea pârâtului Municipiul Craiova prin primar la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 23.984,5 RON, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Dispoziția de înlăturare a cheltuielilor acordate în apel este motivată de faptul că ele sunt corespunzătoare capătului de cerere privind lipsa de folosință, reprezentând o diminuare a celor date la fond. Prin respingerea apelului și menținerea hotărârii de fond, cuantumul cuvenit reclamantei va fi cel dispus de instanța de fond.

Din perspectiva acelorași considerente expuse, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova prin primar împotriva Deciziei civile nr. 499 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Deși a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ., criticile recurentului pârât nu dezvoltă aspecte ce țin de caracterul contradictoriu sau străin de cauză, al motivării și. nici nu indică un act juridic al cărui conținut a fost greșit interpretat. Susținând greșita reținere de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și inexistența dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului din litigiu, motivele recurentului pârât pot fi analizate exclusiv în limitele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat la momentul analizei recursului reclamantei, titlului de proprietate al acesteia rezultat din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, și construirii clădirilor cu fondurile reclamantei, împrejurare de drept statuată în litigiul derulat în fața instanței de contencios administrativ în care a fost analizată valabilitatea titlului reclamantei, pârâta nu le-a putut opune, la rândul său, un titlu valabil, câtă vreme instanța de contencios administrativ nu a reținut că în cauză ar fi incidente actele normative ce reglementează domeniul public al statului și patrimoniul unităților de învățământ.

În plus, în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond că aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu a fost răsturnată în prezentul litigiu de către pârât, care s-a mulțumit să reitereze apărări întemeiate exclusiv pe interpretarea actelor normative care nu sunt de natură a paraliza efectele recunoscute titlului de proprietate exhibat de reclamantă.

Prin urmare, criticile pârâtului întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reținute ca fondate.

Având în vedere poziția exprimată de reprezentantul reclamantei în ședința publică din 13 iunie 2019, în sensul că solicită cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat în ceea ce privește recursul declarat, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 274 C. proc. civ. a dispune obligarea intimatului Municipiul Craiova prin primar la plata sumei de 39.639 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către recurenta-reclamantă Societatea A. SA Craiova, justificate cu factura nr. x din 12 aprilie 2019, din care rezultă că această sumă a fost achitată pentru faza procesuală a recursului Dosar nr. x/2012.

Sursa informației: www.scj.ro.

Acțiune în revendicare. Dovada dreptului de proprietate pentru a pretinde lipsa de folosință a unui imobil was last modified: septembrie 13th, 2022 by Redacția ProLege

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.