Zădărnicirea combaterii bolilor

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Introducere

Prezentul studiu este redactat pe fondul răspândirii virusului COVID-19, epidemie recent calificată drept pandemică de Organizația Mondială a Sănătății^[1]. În mod evident, prevenirea răspândirii bolii este principala preocupare care ar trebui să ne ghideze în aceste momente. Din acest motiv, dreptul penal nu este și nu va fi principalul mijloc pentru remedierea situației. În principiu, mecanismele specifice legislației penale se pun în mișcare după ce răul deja a fost produs^[2]. Însă acestea rămân importante. În primul rând, eforturile de prevenție pot fi susținute de efectul disuasiv al unor potențiale sancțiuni penale. În al doilea rând, trebuie luate măsuri care să sancționeze în mod corespunzător persoanele care, în ciuda mediatizării intense, aleg, în mod deliberat, să pună pe alții în pericol, prin nerespectarea măsurilor de siguranță. În al treilea rând, modul în care legislația penală se va adapta la nevoile sociale curente poate servi drept un model pentru viitor, în cazul apariției unor situații de criză similare.

Infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor a căpătat, recent, un grad crescut de atenție în spațiul public, ca efect al începerii urmăririi penale în 36 de cauze, în privința acesteia^[3]. Ne putem aștepta, în mod rezonabil, ca acest număr să crească în perioada următoare. Ca atare, credem că o scurtă analiză a infracțiunii, în acest context, se poate dovedi utilă, atât pentru practicienii dreptului, cât și pentru ceilalți destinatari ai normei. Demersul nostru nu este menit să fie în vreun fel exhaustiv. Menirea sa este, pe de o parte, să delimiteze mai clar cadrul social, istoric și legal al prevenției transmisiunii bolilor. Pe de altă parte, credem că se impune, cât mai rapid, stârnirea unei conversații privind schimbarea legislației, pe calea adoptării unei legi penale temporare, după cum vom elabora în ultima parte.

În cele ce urmează vom trata, pe rând, câteva aspecte generale privind relația dintre dreptul penal și transmiterea bolilor, utilizând, de asemenea, o abordare istorică. În a doua parte a articolului vom prezenta norma actuală, art. 352 C. pen., și vom analiza potențiale neajunsuri ale acesteia. În final, vom elabora succinte propuneri de lege ferenda.

II. Dreptul penal și prevenirea transmisiunii bolilor. Câteva aspecte teoretice

În mod tradițional, teoreticienii și practicienii dreptului penal nu au acordat o atenție deosebită bolilor cu grad crescut de contagiozitate^[4]. În linii mari, din perspectiva tehnicii legislative, există două metode prin care problema poate fi adresată^[5]. Într-o primă variantă, o astfel de conduită poate fi sancționată prin raportarea la o normă generală (spre exemplu, fapta unei persoane de a o infecta pe alta, cu efectul decesului acesteia, poate fi calificată drept infracțiune contra vieții, prin raportarea la una dintre normele deja existente, precum omorul sau uciderea din culpă). Într-o a doua abordare, se consideră că fapta de a expune, în mod conștient, alte persoane la boli contagioase, lezează interesul public. Către această abordare se orientează și legiuitorul român, prin infracțiuni precum zădărnicirea combaterii bolilor, contaminarea venerică sau transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, în forma de bază a acesteia.

Un exemplu de utilizare a reglementărilor infracțiunilor contra persoanei pentru a sancționa astfel de conduite apare în cauza Cuerrier, judecată de Curtea Supremă a Canadei în 1998^[6], prin care s-a stabilit că fapta inculpatului care, deși știa că suferă de HIV, a întreținut relații sexuale cu două persoane diferite, fără a transmite mai departe boala, constituie o infracțiune contra persoanei. În acest sens, a stabilit că producerea unei vătămări altei persoane se poate, la fel de bine, produce și prin transmiterea unei boli. Situații similare, în care s-au folosit reglementăril ale infracțiunilor contra persoanei pentru a sancționa un astfel de comportament au fost întâlnite și în Anglia. Cauza Dica^[7], judecată în 2003, a produs un reviriment jurisprudențial în această privință. În Clarence^[8], în 1888, deci cu peste 100 de ani înainte, a fost achitat inculpatul care, întreținând relații sexuale cu soția sa, fără a o informa despre boala sa, a infectat-o. Practica instanțelor a fost constantă în a nu sancționa astfel de conduite, ulterior, până la revirimentul din Dica^[9].

Cazurile în care acest tip de fapte sunt privite drept infracțiuni care lezează societatea în ansamblu, nu neapărat persoana care suferă consecințele directe ale bolii, apar încă de la începutul secolului al XIX-lea. Astfel, fapta mamei care și-a purtat fiul suferind de variolă pe marginea unui drum public, rezultând în infectarea altor copii, dintre care doi au murit, a fost sancționată în 1815 cu pedeapsa închisorii^[10]. În încadrarea juridică a faptei instanța s-a prevalat de reglementarea unei infracțiuni generale și subsidiare, aceea de public nuissance. Similar, în 1994, aceeași încadrare juridică a fost dată faptei inculpatului, doctor, de a nu se supune obligației testării sale medicale, acesta dând autorităților mostre din sângele unor pacienți și susținând că este al lui, întrucât suferea de hepatita B. Nu s-a putut stabili în mod cert că acesta s-a făcut vinovat de infectarea unor pacienți^[11].

O altă chestiune care trebuie avută în vedere în analiza generală a acestui tip de infracțiuni este că există o discrepanță semnificativă între modul în care bolile cu transmitere sexuală sunt tratate, spre deosebire de restul afecțiunilor contagioase. În acest sens, atât doctrina, cât și practica judiciară tind să dea atenție sporită bolilor transmise prin contact sexual, majoritatea cazurilor și teoriilor gravitând în jurul infectării victimei în acest mod^[12]. Spre exemplu, dacă ulterior revirimentului Dica au existat cauze în care a fost sancționată infectarea victimei cu gonoree^[13] sau herpes genital^[14], nu au existat cauze prin care să se sancționeze infectarea cu boli care se transmit pe alte căi^[15]. Această orientare către acordarea unui interes sporit bolilor cu transmitere sexuală este adoptată și de legiuitorul român, care reglementează contaminarea venerică printr-o normă specială^[16]. Credem că această atenție crescută se datorează faptului că, adesea, mecanismul de transmitere a bolilor venerice implică și o fraudare a consimțământului victimei. Astfel, întrucât există o relație intrinsecă între consimțământ și răspunderea pentru fapte comise în desfășurarea vieții sexuale, transmiterea bolilor venerice atinge problema validității consimțământului victimei^[17]. Inducerea în eroare nu există, în mod normal, în cazul transmisiunii altui tip de afecțiuni, întrucât lipsește contactul direct, conștient și asumat între purtător și persoana infectată. În opinia noastră, acest element suplimentar la care se adaugă gravitatea oprobriului^[18] cu privire la persoanele infectate cu boli venerice constituie principalele motive pentru care există discrepanța față de transmiterea afecțiunilor non- venerice^[19].

În final, trebuie să reținem că există două moduri principale de a sancționa transmisiunea bolilor, în funcție de finalitate. În Canada, începând cu cauza Cuerrier, menționată mai sus, punerea unei persoane în pericol de infectare este suficientă pentru a se angaja răspunderea penală. În Anglia și Țara Galilor răspunderea penală se poate angaja doar dacă se dovedește că persoana a fost infectată^[20]. Noțiunea exactă folosită în jurisprudența canadiană este cea de risc semnificativ de infectare, în Cuerrier arătându-se inițial că, de exemplu, folosirea prezervativului reduce riscul de infectare cu HIV suficient de mult încât acesta să nu mai poată fi caracterizat drept semnificativ^[21]. Ulterior, inclusiv această abordare a fost clarificată în Maribor^[22]. În această din urmă cauză s-a arătat că există un risc semnificativ de fiecare dată când există o posibilitate realistă de infectare. Ca atare, folosirea prezervativului nu este suficientă pentru a îndepărta obligația de divulgare a existenței bolii, cât timp sarcina virală nu este de asemenea scăzută. Traducând această dihotomie în termenii dreptului continental, legiuitorul are două soluții: fie va incrimina, ca infracțiune de pericol, orice conduită neglijentă prin care alte persoane sunt puse în pericol; fie va limita răspunderea penală, în funcție de urmarea produsă, reglementând o infracțiune de rezultat.

^[1] https://www.who.int/dg/speeches/detail/who-director-general-s-opening-remarks-at-the-media-briefing-on-covid-19–11-march-2020.

^[2] By the time a crime has occurred, you’ve already lost your case. You have to deter the crime, before it occurs (trad.a. – Când infracțiunea a fost înfăptuită, cazul tău este deja pierdut. Trebuie să previi fapta înainte fie înfăptuită) – B. Ferencz, în H. Verrijn Stuart, M. Simons, The Prosecutor and the judge, Ed. Amsterdam University Press, Amsterdam, 2013, p. 28.

^[3] https://www.mai.gov.ro/informare-covid-19-grupul-de-comunicare-strategica-16-martie-ora-10-00/.

^[4] J. Chalmers, Disease transmission, liability and criminal law, în A.M. Viens, J. Coggon, A.S. Kessel, Criminal Law, Philosophy and Public Health Practice, Ed. Cambridge University Press, 2013, p. 125.

^[5] L.P. Francis, J.G. Francis, Criminalizing Health-Related Behaviors Dangerous to Others? Disease Transmission, Transmission-Facilitation, and the Importance of Trust, în Criminal Law and Philosophy, 6, 2012, pp. 49-50. Autorii studiului propun un al treilea model, anume raportarea la cei care facilitează transmiterea bolilor, fără a fi chiar ei cei bolnavi, precum traficanții de persoane. Aceștia arată că individualizarea persoanei bolnave creează riscuri sporite și nu contribuie la prevenția răspândirii bolii. Susținerea în sine este discutabilă și prea puțin susținută de argumente solide ori studii empirice concrete, în viziunea noastră, pentru a fi acceptată.

^[6] R. v. Cuerrier [1998] 2 S.C.R. 371.

^[7] R. v. Dica [2004] 3 ALL ER 593 Court of Appeal.

^[8] R. v. Clarence [1889­] 22 QB 23.

^[9] J. Chalmers, op. cit., p. 132.

^[10] R. v. Vantandillo [1815], 4 M & S 72, 105 ER 76 (KB).

^[11] R. v. Gaud, 1994, apud J.V. McHale, Compulsion, surveillance, testing and treatment: a truly ‘criminal’ matter?, în A.M. Viens, J. Coggon, A.S. Kessel, „Criminal Law, Philosophy and Public Health Practice”, Cambridge University Press, 2013, p. 163.

^[12] K. Laird, Criminalising Contagion – Questioning the Paradigm. Criminalising Contagion, în C. Stanton, H. Quirk, „Criminalising Contagion (Legal and Ethical Challenges of Disease Transmission and the Criminal Law)”, Cambridge University Press, 2016, pp. 202-203.

^[13] R. v. Marangwanda [2009] EWCA Crim 60.

^[14] R. v. Golding [2014] EWCA Crim 889.

^[15] K. Laird, op. cit., pp. 202-203. Afirmația este valabilă pentru anul 2016, data publicării articolului citat, când autorul, conform susținerilor sale, a obținut informația de la Crown Prosecution Services. Nu avem cunoștință dacă aceasta este contrazisă prin cauze ulterioare.

^[16] Conform art. 353 C. pen., transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care știe că suferă de o astfel de boală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

^[17] D.J. Baker, Textbook of criminal law, ed. a 3-a, Ed. Thomson Reuters, Londra, 2011, p. 823.

^[18] S.D. Cunnigham, et. al., Relationships Between Perceived STD-Related Stigma, STD-Related Shame and STD Screening among a Household Sample of Adolescents, în Perspectives on Sexual and Reproductive Health, vol. 41, nr. 4, decembrie 2009.

^[19] Aceste elemente distinctive au fost remarcate și de alți autori – a se vedea K. Laird, op. cit., p. 214. Acesta mai menționează și dificultatea sporită de a dovedi cauzalitatea și intenția în cazul transmisiunii bolilor non-venerice.

^[20] A. Klein, Feminism and the Criminalisation of HIV Non-disclosure. Criminalising Contagion, în H. Quirk, „Criminalising Contagion (Legal and Ethical Challenges of Disease Transmission and the Criminal Law)”, Cambridge University Press, 2016, p. 180.

^[21] Ibidem, p. 181.

^[22] R v. Mabior [2010] MBCA 93.