Zădărnicirea combaterii bolilor

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Erată (19 martie 2020)

Între finalizarea redactării prezentului articol și publicarea acestuia, dispozițiile Codului penal privind art. 352 au fost completate prin ordonanță de urgență. În primul rând, insistăm că legea penală ar trebui să fie temporară, pentru motivele arătate mai sus.

Astfel, forma textului a fost schimbată semnificativ, acesta având următorul conținut:

Art. 352 – „(1) Nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(3) Transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care știe că suferă de această boală se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Dacă fapta prevăzută în alin. (2) este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

(5) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(6) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(7) Dacă prin fapta prevăzută în alin. (3) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(8) Dacă prin fapta prevăzută în alin. (4) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(9) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (3) se pedepsește.

(10) Prin carantină se înțelege restricția activităților și separarea de alte persoane, în spații special amenajate, a persoanelor bolnave sau care sunt suspecte, într-o manieră care să prevină posibila răspândire a infecției sau contaminării.”

Credem că se impun câteva precizări, succinte, legate de această formă a textului. În consecință, vom analiza, pe rând, modificările legislative. Apreciem că aceasta se impune, având în vedere legătura cu cele susținute în articol, pentru a se păstra relevanța științifică și pentru a sublinia posibile defecte la această variantă de reglementare cât mai rapid. Urmează, ulterior, în măsura în care vom considera relevant, să revenim cu precizări extinse privind analiza acestei norme.

Art. 352 alin. (1) consacră o infracțiune de pericol abstract. Astfel, nu se impune pentru Parchet dovedirea existenței unui pericol, acesta fiind prezumat de legiuitor prin simpla incriminare^[53]. În consecință, va fi necesar să se dovedească doar că nu au fost respectate măsurile de carantină sau spitalizare. Și în această formă, norma rămâne una cadru, la fel ca forma de bază din versiunea anterioară a textului. Prin urmare, toate precizările făcute anterior rămân valabile, în privința modului în care aceasta va fi completată.

Alin. (10) definește carantina drept restricția activităților și separarea de alte persoane, în spații special amenajate, a persoanelor bolnave sau care sunt suspecte, într-o manieră care să prevină posibila răspândire a infecției sau contaminării. Se poate argumenta că prin definirea expresă se aduce un plus de claritate textului.

Conform alin. (2), nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Este lăudabilă creșterea limitelor de pedeapsă, la același nivel pe care îl propusesem. Apreciem că ridicarea maximului special la 5 ani are consecințe pozitive în aplicarea unor alte instituții, precum în materia măsurilor preventive. Totuși, textul prezintă, din perspectiva reglementării unei infracțiuni de rezultat, aceleași probleme ca varianta anterioară. În mod evident, vorbim de o infracțiune cu conținut alternativ, în actuala variantă de redactare. Conceptual, credem că alin. (1) reprezintă o variantă atenuată, iar alin. (2) rămâne forma de bază a infracțiunii. Ca atare, nu se vor putea reține alin. (1) și alin. (2) în concurs, pentru aceeași încălcare.

Alin. (3) sancționează agravat transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care știe că suferă de această boală, aceasta fiind pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Varianta agravată are un subiect activ special – persoana care știe că suferă de o boală infectocontagioasă. Apreciem că formularea este deficitară și poate ridica probleme de aplicare. Astfel, credem că aceasta ar trebui aprobată cu modificări de Parlament. Deși norma nu prevede, credem că textul trebuie interpretat tot prin raportare la alin. (1) și (2). În acest sens, prin interpretarea logico-sistematică, credem că textul se va aplica tot bolilor infectocontagioase pentru care s-au luat măsuri de prevenire ori combatere. Altfel, raportat la sensul larg al normei de boală infectocontagioasă, s-ar ajunge la sancționarea cu o pedeapsă de la 2 la 7 ani a unor persoane care suferă de o viroză respiratorie comună, însă, deși nu există o obligație legală clară de a se autoizola la domiciliu, îl părăsesc.

Totuși, indiferent de această interpretare, întrucât s-a renunțat la condiția expresă ca transmiterea să aibă loc ca urmare a încălcării unor obligații de prevenire sau combatere, nu va mai fi necesar să se demonstreze că o astfel de obligație a fost încălcată, pentru a se putea reține infracțiunea. Astfel, chiar dacă transmiterea are loc ca urmare a unei imprudențe grave, care nu a fost formalizată însă într-o obligație normativă, ar părea că în actuala variantă de formulare a textului fapta va fi tipică.

Deși aceste cazuri vor fi rare, se impun două precizări. În primul rând, fapta nu va fi tipică dacă boala se transmite, deși obligațiile impuse de normele de conduită adoptate în acte normative de orice grad au fost respectate. În acest caz, credem că nu se va putea vorbi de intenție cu privire la transmitere, urmând ca inculpatul să fie achitat pentru lipsă de vinovăție. În al doilea rând, prin sintagma orice mijloace, credem că se urmărește să se sublinieze tocmai faptul că nu este relevant dacă transmiterea a avut loc ca urmare a încălcării unor măsuri de prevenție.

Într-o altă variantă de interpretare, care ar da prevalență faptului că legiuitorul nu a specificat expres condiția ca față de boala transmisă să se fi luat măsuri de prevenție, indiferent dacă există sau nu măsuri speciale de prevenție, transmiterea bolii ar fi sancționată. Subliniem faptul că această interpretare lărgește excesiv sfera de incidență a legislației penale. Faptul că bolile infectocontagioase sunt ușor transmisibile ține chiar de natura acestora. Într-o astfel de interpretare, tatăl care vine acasă știind că suferă de gripă comună și transmite boala soției care îl îngrijește s-ar face vinovat de zădărnicirea combaterii bolilor. Raportat la dispozițiile generale ale Codului penal, acesta nu dorește, dar acceptă transmiterea bolii. Mai arătăm că nici nu ar putea să funcționeze o construcție bazată pe consimțământul soției pentru a se evita răspunderea penală. Titularul valorii protejate (interesul public) nu este persoana căreia îi este transmisă boala).

Cel mai important, în cazul acestei variante, este să specificăm faptul că infracțiunea poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Astfel, chiar dacă persoana nu își dorește infectarea altora, această variantă agravată va putea fi reținută și atunci când subiectul activ acceptă acest risc. Norma nu impune un scop special privind infectarea altora. De exemplu, dacă o persoană suferindă de COVID-19 folosește un mijloc de transport în comun ulterior luării la cunoștință despre situația sănătății sale, se va putea reține forma agravată a infracțiunii, chiar dacă a nu a dorit în mod direct transmiterea bolii, ci doar a acceptat acest rezultat.

O ultimă precizare care se impune este că, începând cu această modificare legislativă, varianta de bază, reglementată de alin. (2) se va aplica doar persoanelor care nu cunosc faptul că suferă de o boală infectocontagioasă (purtători neconfirmați sau terți).

Tentativa la varianta prevăzută de alin. (3) se pedepsește.

Pentru motivele arătate, credem că în varianta aprobată a ordonanței de urgență se impune, pentru a se evita neclaritățile, să se specifice expres că este vorba de transmiterea prin orice mijloace a unei boli infectocontagioase față de care s-au dispus măsuri de prevenire ori combatere. Ori, apreciem că se impune, la fel ca la alin. (1) și (2), să se specifice că transmiterea trebuie să aibă loc ca urmare a încălcării unor obligații. Altfel, vom ajunge în situația de imprevizibilitate a aplicării, în care persoanele diagnosticate cu o boală infectocontagioasă oarecare vor răspunde penal pentru transmiterea acesteia, deși nu există norme clare care să le ghideze cu privire la comportamentul pe care ar trebui să îl aibă pentru a preveni răspândirea bolii. De asemenea, se vor curma multe discuții privind eroarea de fapt cu privire la măsurile pe care persoana trebuia să le ia pentru a proteja pe alții de infectare, atât timp cât ele nu provin de la o autoritate publică.

Alin. (4) vizează varianta asimilată, în care transmiterea are loc din culpă. Dacă fapta prevăzută în alin. (2) este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Deși, după cum am arătat, persoanele care au transmis cu intenție boala cunoscând faptul că suferă de aceasta vor răspunde în temeiul variantei agravate – alin. (3) –, răspunderea penală a acestora pentru transmiterea din culpă a bolii va putea fi angajată în temeiul variantei asimilate. Însă, în acest caz, va trebui, din nou, demonstrat faptul că s-au încălcat anumite obligații.

Alin. (5)-(8) reglementează o serie de situații particulare, în care transmiterea a produs rezultate mai grave, precum vătămarea corporală sau moartea unor persoane. Exceptând forma prevăzută de art. (8), unde rezultatul mai grav se produce din culpă, se impun o serie de precizări legate de legătura cu infracțiunile contra persoanei. În cazul alin. (8), apreciem că legiuitorul a înțeles să reglementeze o formă agravată de infracțiune complexă, care va absorbi în conținutul acesteia, după caz, vătămarea corporală din culpă sau uciderea din culpă, atât în formele de bază ale acestora, cât și în formele agravate, în care rezultatul se produce față de două sau mai multe persoane. Ca atare, nu se va putea reține un concurs între infracțiunile reglementate de art. 192 și art. 196 și această variantă a infracțiunii.

Cu privire la alin. (5)-(7), reglementarea acestora constituie, din punctul nostru de vedere, un semnal clar în sensul că pentru faptele comise anterior modificării voința legiuitorului nu a exclus reținerea unui concurs între infracțiunile contra persoanei și infracțiunea prevăzută de art. 352 C. pen.

În primul rând, credem că alin. (5)-(7) vizează situația în care rezultatul mai grav, respectiv vătămarea corporală sau moartea, este produs din culpă. Astfel, dincolo de nerespectarea cu intenție a obligațiilor impuse, respectiv transmiterea cu intenție a bolii de către purtătorul conștient de existența acesteia, normele vor acoperi situațiile în care conduita agenților a produs consecințe grave asupra victimei, deși aceștia nu le-au dorit sau acceptat, însă puteau ori trebuiau să le prevadă. În această formă, vorbim de o infracțiune praeterintenționată. Întrucât, în mod normal, consecințele bolii infectocontagioase nu sunt clar previzibile, această variantă de incriminare va acoperi majoritatea situațiilor practice. În mod special, în contextul COVID-19, inclusiv în cazul în care, ipotetic, inculpatul ar tuși intenționat în direcția altei persoane sau i-ar atinge acesteia buzele ori ochii în mod forțat, întrucât boala are o evoluție care variază mult de la persoană la persoană, iar rata de mortalitate este mică, ar exista motive obiective, în sensul art. 16 alin. (4) lit. a) C. pen. pentru ca acesta să creadă că decesul nu se va produce, că nu vor fi necesare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ori că nu se vor produce infirmități.

Însă credem că norma nu acoperă situația în care aceste urmări se produc cu intenție. Astfel, dacă transmiterea bolii este doar un instrument prin care să se cauzeze vătămarea corporală sau decesul, o protecție penală completă impune reținerea unui concurs între zădărnicirea combaterii bolilor și o infracțiune contra persoanei. În acest caz, nu vom mai vorbi de o infracțiune complexă. De altfel, nu sunt întrunite condițiile infracțiunii complexe, întrucât limitele de pedeapsă ale infracțiunii absorbante trebuie să fie superioare celei absorbite, nu mai mici ori egale^[54]. Or, omorul se sancționează cu închisoarea de la 10 la 20 de ani, iar art. 352 alin. (6) și (7) C. pen. sancționează uciderea victimei cu pedepse de maxim 12, respectiv 15 ani. La fel, vătămarea corporală se sancționează în forma de bază cu un maxim special de 7 ani, iar în forma agravată cu un maxim de 10 ani. Art. 352 alin. (5) stabilește tot un maxim special de 7 ani, deci absorbția nu poate opera. Singura situație în care maximul special este superior este cea reglementată de art. 352 alin. (7) teza I, care stabilește un maxim de 10 ani, superior formei de bază a vătămării corporale, însă egal cu forma agravată. Pentru identitate de rațiune, raportat la celelalte forme, credem că nici în acest caz nu va opera absorbția legală.

Deși textul este redactat având în vedere epidemia de coronavirus, nu trebuie să uităm că el se va aplica într-o varietate de cazuri. De exemplu, dacă o persoană care suferă de o boală transmisibilă prin contact, care produce un prejudiciu estetic grav și permanent (de exemplu, lepra), alege în mod deliberat să nu respecte normele de prevenție și o transmite mai departe, ea va putea răspunde, în opinia noastră, pentru un concurs între vătămare corporală și zădărnicirea combaterii bolilor, în forma agravată, prevăzută de art. 352 alin. (3). În contextul COVID-19, credem că o astfel de încadrare ar fi posibilă dacă o persoană transmite intenționat virusul, prin orice mijloace, unei victime aflate într-o stare particulară de pericol (de exemplu, care este în vârstă și suferă și de alte boli ale sistemului respirator).

În această variantă de incriminare, norma va avea un subiect pasiv secundar, respectiv persoana (sau persoanele) care au suferit consecințele transmiterii.

Subliniem însă faptul că nu este exclusă nici pentru infracțiunile comise anterior datei de 19 martie 2020 reținerea unui concurs între infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor și o infracțiune (intenționată sau din culpă) contra persoanei. Credem că modificarea legislativă, prin reglementarea formei praeterintenționate, vine tocmai să clarifice acest aspect. Din moment ce art. 352 alin. (5)-(7) C. pen. nu pot absorbi infracțiunile intenționate contra persoanei, față de acestea este necesară reținerea unui concurs, pentru a nu se produce o situație mai favorabilă pentru o faptă mai gravă. Atât timp cât după data de 19 martie 2020 un astfel de concurs se poate reține, nu vedem de ce astfel de fapte nu ar putea fi sancționate în concurs și în cazurile apărute anterior.