Vânzarea bunurilor afectate de măsuri asigurătorii penale în procedura insolvenței persoanei juridice. Un exemplu de discriminare a creditorilor care beneficiază de cauze de preferință

26 ian. 2021
Articol UJ Premium
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
266 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Atunci când se naște un drept de creanță, firescul ar fi ca debitorul să-și execute conform obligația asumată, fără a fi necesară intervenția unor remedii care, într-un fel sau altul, să conducă spre satisfacerea interesului titularului dreptului. Una dintre condițiile executării conforme este legată de respectarea termenului de plată, condiție ce este deosebit de importantă în dreptul profesioniștilor, întrucât activitatea acestora este caracterizată de derularea rapidă a operațiunilor economice. Așadar, existența unui mecanism de încasări și plăți funcțional este vitală în viața unui comerciant, în caz contrar fiind puse în pericol relațiile sale cu furnizorii, pe de o parte, și cu clienții, pe de altă parte[1].

În ipoteza în care creditorul este pus în situația de a-și vedea dreptul de creanță neexecutat, fiind depășit termenul de plată, acesta poate recurge la mecanismul executării silite pentru ca, prin forța de constrângere a statului, debitorul să-și îndeplinească obligația.

Sunt situații în care efectele juridice produse prin vânzarea silită a unui bun nu sunt doar de natură civilă, întrucât bunurilor angrenate în procedura executării silite le-au fost aplicate diverse măsuri de natură penală și adjudecarea unui astfel de bun produce un impact și în domeniul raporturilor juridice de drept penal.

Acestea reprezintă cazuri în care asistăm la o „luptă” între o serie de interese aflate în conflict, cum ar fi interesul statului care a dispus o măsură asigurătorie penală asupra unui bun și interesul unui terț care urmărește executarea unei obligații, fiind beneficiarul unui drept de preferință asupra aceluiași bun. Inevitabil, existând interese contrare în joc, au apărut conflicte și fiecare parte implicată în executarea silită a afirmat că dreptul său trebuie preferat.

Nu de puține ori, susținătorii măsurilor asigurătorii penale au afirmat că respectarea interesului statului este vital, iar, odată ce o astfel de măsură asigurătorie a fost dispusă, orice formă de executare silită trebuie să înceteze până la clarificarea conflictului penal și, mai mult, drepturile statului născute în urma unui proces penal trebuie preferate, chiar în detrimentul unor terți de bună-credință. Susținătorii unui punct de vedere echilibrat, potrivit căruia trebuie respectate și interesele private, au considerat nejustificată o astfel de poziție și au încercat să demonstreze că interesele terților de bună-credință față de măsurile penale trebuie ocrotite, fiindu-le consacrate o serie de drepturi[2].

Față de acest conflict, instanța supremă nu a rămas indiferentă și a stabilit că poziția extremistă – măsura asigurătorie penală îngheață orice formă de executare și drepturile născute în urma unui proces penal trebuie preferate în comparație cu cele private – este de neacceptat[3].

Un alt exemplu de supremație a măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal este reprezentat de prevederile art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, acestea făcând obiectul studiului nostru.

Astfel, pe lângă mecanismul executării silite reglementat prin dispozițiile Codului de procedură civilă, legiuitorul, date fiind particularitățile anumitor debitori, a reglementat proceduri speciale prin care creditorii ajung să-și execute creanțele. Una dintre aceste proceduri este cea prevăzută de Legea nr. 85/2014.

Comparând mecanismul executării silite de drept comun cu procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2014 am identificat o diferență în ceea ce privește întinderea efectului de purgă, atunci când, pentru obținerea sumelor de bani necesare satisfacerii creanțelor creditorilor, se recurge la vânzarea silită a bunurilor debitorului. Dacă în procedura de drept comun efectul de purgă este neîngrădit, bunul fiind dobândit de noul proprietar liber de orice sarcini, în procedura reglementată de Legea nr. 85/2014, bunul înstrăinat de practicianul în insolvență este transferat liber de orice sarcini, cu excepția măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse. Mai mult, extinzând analiza și la dispozițiile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice, am observat că vânzările realizate în cadrul acesteia beneficiază, de asemenea, de un efect de purgă neîngrădit.

Din punctul nostru de vedere, acest tratament juridic diferențiat ridică semne de întrebare în ceea ce privește egalitatea de tratament a creditorilor care își valorifică drepturile în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2014 în comparație cu cei care urmăresc satisfacerea creanței prin alte proceduri similare acesteia.

Astfel, în prezenta lucrare, ne propunem să demonstrăm că art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență[4] încalcă art. 16 alin. (1) din Constituție[5] prin discriminarea creditorilor care își valorifică creanțele în cadrul procedurii insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014 față de creditorii care își valorifică creanțele prin procedura de executare silită de drept comun sau prin procedura insolvenței persoanei fizice reglementată de Legea nr. 151/2015.

Cu titlu prealabil, vom prezenta evoluția reglementării în privința efectului de purgă ce se produce asupra bunurilor înstrăinate în cadrul procedurii insolvenței persoanei juridice (Secțiunea I).

Pe fondul analizei, vom expune, mai întâi, condițiile în care trebuie să se găsească un text de lege pentru a se considera că el înfrânge principiul egalității în fața legii reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituție (Secțiunea II).

Apoi, vom descrie motivele pentru care art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 încalcă art. 16 alin. (1) din Constituție (Secțiunea III).

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Ulterior, vom arăta, pe scurt, care sunt sancțiunile care decurg din aceea că o lege încalcă art. 16 alin. (1) din Constituție (Secțiunea IV) și, în plus, care este cea mai potrivită sancțiune constituțională cu privire la art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 (Secțiunea V).

Secțiunea I. Evoluția legislativă a regimului juridic al înstrăinărilor realizate în cadrul procedurii insolvenței

În forma sa inițială, Legea nr. 64 din 22 iunie 1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare reglementa efectele vânzărilor realizate de judecătorul-sindic în etapa de lichidare prin intermediul art. 101, care trimitea la dispozițiile de drept comun, stabilind că „dispozițiile din Codul de procedură civilă cu privire la executarea silită asupra bunurilor nemișcătoare – prin licitație, adjudecare, apel și efectele adjudecării – se vor aplica, în mod corespunzător, vânzărilor efectuate de judecătorul-sindic”.

În ceea ce privește efectele adjudecării în procedura de drept comun, art. 558 din Codul de procedură civilă de la 1865, în forma din data de 22.06.1995, stabilea că „ordonanța de adjudecare, rămasă definitivă și executată, trece adjudecatarului dreptul ce avea și urmăritul asupra bunului vândut; imobilul însă rămâne liber de orice privilegiu sau ipotecă la care era suspus”.

După republicarea Legii nr. 64/1995, aceasta a fost din nou modificată prin intermediul Legii nr. 149/2004, care a introdus art. 406, precursorul art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia „bunurile înstrăinate de administrator sau lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii” (s.n.).

Legea nr. 64/1995 este republicată din nou la data de 17.11.2004, iar prevederile art. 406 sunt transpuse integral, fără nicio diferență, în art. 55, care nu va suferi nicio modificare până la abrogarea legii în anul 2006.

În luna iulie a anului 2006 intră în vigoare Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței. Aceasta păstrează în totalitate concepția reglementării anterioare cu privire la înstrăinările realizate în cadrul procedurii, reluând integral dispozițiile art. 55 din vechea lege prin art. 53.

Mai departe, pentru a pune capăt controverselor apărute cu privire la măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal, legiuitorul a modificat art. 53 din Legea nr. 85/2006 prin Legea nr. 169/2010, adăugând la finalul acestuia mențiunea că fac obiectul efectului de purgă „inclusiv măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal”. Așadar, în urma acestei modificări, art. 53 prevedea că „bunurile înstrăinate de administrator sau lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, inclusiv măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal”.

Ulterior, în anul 2013, prin art. 81 pct. 2 din Legea nr. 255 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesuale penale, fără nicio justificare în actele elaborate pe parcursul procesului legislativ[6], într-o contradicție totală cu modificarea anterioară din anul 2010 și cu evoluția legislativă, legiuitorul schimbă din nou conținutul art. 53 din Legea nr. 85/2006, stabilind că „bunurile înstrăinate de administrator sau lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, cu excepția măsurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului penal”.

În anul 2014, nehotărât, legiuitorul modifică din nou regimul juridic al înstrăinărilor realizate în cadrul procedurii insolvenței prin adoptarea Legii nr. 85/2014. Actuala reglementare, în art. 91 alin. (1), dispune că: „bunurile înstrăinate de administrator sau lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, sechestre, de orice fel. Fac excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau extinse”.

Evoluția legislativă inconsecventă a regimului juridic al înstrăinărilor efectuate în cadrul procedurii insolvenței, în două direcții diametral opuse, și lipsa unor mențiuni în cadrul expunerii de motive ce a stat la baza adoptării Legii nr. 255/2013, fac imposibilă identificarea rațiunilor care au determinat exceptarea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau extinse de la efectul de purgă prevăzut de teza întâi a art. 91 din Legea nr. 85/2014, în contextul în care, în cadrul altor proceduri cu aceeași finalitate, nu există o astfel de exceptare.

În acest moment, constituționalitatea tezei finale a prevederilor art. 53 din Legea nr. 85/2006, în forma ulterioară modificării din anul 2013, a fost analizată în dosarul nr. 561D/2016, fiind pronunțată Decizia nr. 522 din 11.07.2017[7], prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. De asemenea, Curtea Constituțională urmează să analizeze constituționalitatea acestor dispoziții și în dosarul nr. 742D/2017. În plus, prevederile art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 fac obiectul unei excepții de neconstituționalitate care va fi soluționată în dosarul nr. 2359D/2019 aflat pe rolul Curții Constituționale.

Din perspectiva evoluției jurisprudențiale, analizând efectele pe care le pot produce măsurile asigurătorii penale în procedura insolvenței persoanei juridice, prin Decizia nr. 1/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[8], s-a stabilit că, „în interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) și art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, raportat la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală [respectiv art. 163 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală de la 1968], existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014”. Până la momentul publicării acestei lucrări, motivarea hotărârii nu este disponibilă, astfel încât să putem stabili care este viziunea instanței supreme referitoare la impactul măsurilor asigurătorii penale în procedura cârmuită de prevederile Legii nr. 85/2014.


* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 1/2020 a Institutului Național al Magistraturii.

[1] C.B. Nasz, Dreptul insolvenței. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 7.

[2] R. Rizoiu, I se spunea „Buldozerul”: Despre concursul dintre sechestru și ipotecă, apărut în Revista Română de Drept privat nr. 2/2016.

[3] Decizia nr. 2/2018, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii și Decizia nr. 1/2020, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

[4] Pentru o înțelegerea mai facilă a criticii de neconstituționalitate, vom reda integral dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, evidențiind teza criticată: „Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenție, sechestre, de orice fel. Fac excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse”.

[5] „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

[6] http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=13259, accesat în data de 03.02.2020.

[7] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 78 din 26.01.2018.

[8] Minuta deciziei este disponibilă pe www.scj.ro.

Vânzarea bunurilor afectate de măsuri asigurătorii penale în procedura insolvenței persoanei juridice. Un exemplu de discriminare a creditorilor care beneficiază de cauze de preferință was last modified: ianuarie 25th, 2021 by Marian-Adrian Bădescu

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter