Unele considerații teoretice și practice cu privire la contestația la executare în procedura penală din România

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Contestația la executare este mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii penale definitive sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta^[1].

Contestația la executare nu reprezintă o cale de atac ordinară sau extraordinară, astfel că prin exercitarea acesteia nu se poate ajunge la modificarea dispozițiilor din hotărârea instanței, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

De asemenea, nu poate fi promovată contestație la executare dacă hotărârea pronunțată, deși nu era definitivă, avea caracter executoriu.

Nu poate fi admisă contestație la executare cu privire la executarea dispozițiilor civile ale hotărârii penale atunci când acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată sau doar cu privire la măsurile asigurătorii luate sau menținute privind reparațiile civile luate pe parcursul procesului penal^[2].

Spre deosebire de concepția adoptată de către Noul cod de procedură penală român, în Codul de procedură penală român din 1936, contestația la executare era o cale extraordinară de atac, ce cuprindea atât cazurile actuale de contestație în anulare, cât și pe cele de contestație la executare^[3].

Titularii contestației la executare sunt fie persoana aflată în stare de libertate, fie persoana aflată în stare de detenție, care invocă incidente penale sau procesual penale ivite înainte, în timpul executării sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta^[4].

Contestația la executare se deosebește și de calea de atac a contestației prevăzute de art. 425^1 Cod procedură penală (în continuare C. pr. pen.), aceasta din urmă având natura juridică a unei căi ordinare de atac ce poate fi formulată împotriva unei hotărâri penale (sentință sau încheiere) nedefinitive; sentințele penale pronunțate în cauzele având ca obiect contestația la executare sunt supuse căii de atac a contestației.

Spre deosebire de contestația în anulare, prin care se atacă însuși fondul hotărârii definitive, contestația la executare privește numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispozițiilor din hotărârea instanței care au intrat în puterea lucrului judecat^[5].

Contestația la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. român – când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă

Cazurile în care hotărârea primei instanțe rămâne definitivă sunt prevăzute de art. 551 C. pr. pen., în vreme ce cazurile în care hotărârea instanței de apel sau a celei care soluționează contestația rămân definitive sunt prevăzute de art. 552 C. pr. pen.

Conform prevederilor art. 551 pct. 2 C. pr. pen., hotărârile primei instanțe rămân definitive la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației.

Acest caz de contestație la executare nu poate fi formulat în ipoteza în care hotărârea pronunțată, deși nu era definitivă, avea caracter executoriu.

Acest motiv de contestație vizează fie latura civilă, fie latura penală a cauzei.

În ipoteza în care titularul contestației la executare formulează acest mijloc procesual întemeiat pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., fiind arestat pentru cauza ce face obiectul contestației la executare și executând o hotărâre judecătorească nedefinitivă, instanța de executare admițând contestația la executare, trebuie să dispună anularea tuturor formelor de executare și, în consecință, să dispună punerea de îndată în libertate a contestatorului – dispoziție cu caracter executoriu, chiar dacă împotriva soluției instanței de fond se poate declara calea de atac a contestației prevăzute de art. 425^1 C. pr. pen.

Fără a exista un suport normativ care să confere o atare posibilitate expresă instanței de judecată, trebuie să ne raportăm la cadrul general care arată în ce condiții pot fi puse în executare hotărâri judecătorești, precum și la dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (în continuare Convenția).

Temeiul executării unei pedepse privative de libertate îl constituie, printre altele, existența unei hotărâri judecătorești definitive.

În temeiul art. 5 par. 1 din Convenție, detenția unei persoane, pentru a îndeplini cerința de legalitate, trebuie să aibă loc potrivit căilor legale.

Cerința de legalitate nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern relevant, ci trebuie ca dreptul intern să se conformeze el însuși Convenției, inclusiv principiilor generale enunțate sau prezentate la data faptelor (cauza Pleso împotriva Ungariei, par. 59^[6]).

Principiile Convenției se referă la principiul statului de drept și, conexe acestuia, principiul securității juridice, principiul proporționalității și protecției contra arbitrariului (Simons împotriva Belgiei, par. 32^[7]).

Analizând condiția arbitrariului, constatăm că o decizie a instanței naționale poate fi legală, conformă cu ordinea de drept, dar în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) să fie considerată arbitrară, cum este de exemplu cazul de față, în lipsa unui suport juridic în dreptul național.

În alte hotărâri, CEDO a arătat că este de neconceput ca într-un stat de drept un individ să rămână privat de libertate, în ciuda existenței unei hotărâri judecătorești prin care se dispune liberarea sa (Assanidze împotriva Georgiei, par. 173^[8]).

Prin urmare, în opinia noastră, într-o astfel de ipoteză, instanța de fond trebuie să dea eficiență spiritului reglementării legale și să dispună punerea de îndată în libertate a contestatorului.

Ne întrebăm care este rațiunea pentru care legiuitorul nu a reglementat o atare chestiune, cu toate că s-a preocupat a o reglementa în situația în care procurorul dispune o soluție de clasare într-o cauză în care inculpatul este arestat preventiv. Conform art. 316 alin. (2) C. pr. pen., în cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înștiințează prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului.

Rațiunea punerii de îndată în libertate a inculpatului, cu toate că și împotriva soluției de clasare poate fi formulată cale de atac, este aceea că măsura arestului preventiv încetează de drept. Or, și în situația anulării tuturor formelor de executare, ar trebui să se aplice aceeași rațiune, pentru identitate de reglementare juridică a unor situații juridice asemănătoare.

Dispozițiile art. 595 alin. (1) lit. a) din Codul procedură penală nu sunt aplicabile în cazul în care pentru o infracțiune s-a dispus condamnarea printr-o hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție, iar pentru infracțiunea concurentă s-a dispus condamnarea printr-o altă hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării, întrucât incidența dispozițiilor art. 585 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală este condiționată de caracterul executabil al pedepselor aplicate pentru infracțiunile concurente^[9].

Contestația la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. – când executarea se îndreaptă împotriva altei persoane decât aceea arătată în hotărârea de condamnare

Acest motiv poate fi invocat drept temei pentru contestație la executare, atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă a cauzei.

În doctrină s-a arătat că acest caz de contestație la executare vizează situația în care există similitudini în datele de identificare, iar obiecțiile privind identitatea formulate de contestator nu au dat rezultate. Dacă executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărâre, contestația la executare va fi admisă, urmând ca formele de executare să fie întocmite având în vedere identitatea persoanei care a săvârșit fapta^[10].