Susțineri vizând nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului. Admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare

• Legea nr. 169/1997: art. III alin. (2)^4
• Legea nr. 18/1991: art. 35
• NCC: art. 566 alin. (1)
• NCPC: art. 22
• NCPC: art. 477
• NCPC: art. 478
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 497

La data de 7.07.2020, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2020, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea contravalorii (valorii de circulație) suprafeței de 595 mp teren, reprezentând 1/4 din terenul în suprafață de 2380 mp situat în Iași, de care a beneficiat fără drept.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1859/10.12.2020, Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins excepțiile insuficientei timbrări a acțiunii și inadmisibilității acțiunii, excepții invocate de pârât; a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect, invocată de pârât; a respins cererea formulată de pârât privind plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 515/4.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile menționate, sentință pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 651 din 29 martie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a fost admisă în mod greșit de către prima instanță, motiv pentru care, admițând apelul reclamantei, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

Recurentul a criticat soluția din perspectiva nelegalității respingerii excepției lipsei calității procesuale active, reproșând instanței de apel nestabilirea obiectului judecății raportat la cererile și motivele de fapt și de drept, omisiune care a condus și la inserarea unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei (1), încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (2), precum și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997 (3).

(1) În ceea ce privește criticile referitoare la neexercitarea rolului activ al instanței și modul de motivare a deciziei recurate, se constată, față de conținutul lor, că acestea se încadrează exclusiv în cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă recurentul a făcut referire și la pct. 6 al aceleiași norme, în condițiile în care, potrivit susținerilor acestuia, inserarea în conținutul deciziei a unor considerente contradictorii ar releva tocmai absența unei calificări juridice corespunzătoare a cererii deduse judecății, fiind, așadar, un argument pentru constatarea neîndeplinirii obligațiilor instanței.

Susținerile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, sunt fondate.

Înalta Curte reține că reclamanta din cauză a învestit instanța de judecată cu o cerere în pretenții, reprezentând contravaloarea prejudiciului ce i-a fost cauzat de către pârât prin demersurile referitoare la terenul asupra căruia reclamanta deține o cotă de 1/4 din dreptul de proprietate, inclusiv prin înstrăinarea terenului în baza unui titlu de proprietate anulat pe cale judecătorească. Reclamanta a mai arătat că dreptul său la reparație s-a născut la data emiterii Dispoziției nr. 2571/11.07.2017 în baza Legii nr. 10/2001 și, deși notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest teren i-a fost respinsă, din cuprinsul dispoziției menționate reiese dreptul său de proprietate asupra terenului. Au fost menționate și hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare purtate între părți.

În drept, au fost invocate dispoziții din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, dar și o normă din legislația cu caracter reparator, respectiv art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, introdus prin Titlul V al Legii nr. 247/2005.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă, așadar, că reclamanta se consideră coproprietar al terenului și îndreptățită la repararea prejudiciului pentru încălcarea acestui drept de către pârât.

Nu sunt lipsite de orice temei, prin urmare, susținerile din motivarea recursului, în sensul că petitul acțiunii ar putea reprezenta o solicitare a titularului dreptului de proprietate de restituire prin echivalent a terenului, pe temeiul art. 566 alin. (1) C. civ., nefiind posibilă restituirea în natură, din cauza înstrăinării acestuia.

În același timp, însă, invocarea explicită a unei norme dintr-o lege specială, precum art. III alin. (2)^4restituirea prin echivae din Legea nr. 169/1997, presupune că reclamantul înțelege să formuleze pretenții concordante cu demersul judiciar deschis de legiuitor pe temeiul acelei norme, iar prin motivele de fapt, invocă dreptul subiectiv vizat de legea specială, a cărui încălcare activează remediul specific prevăzut de norma respectivă.

În condițiile în care pretențiile reclamantei din prezenta cauză se întemeiază pe un drept de proprietate asupra terenului, constau în restituirea prin echivalent a terenului, făcându-se concomitent referire la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale și la o normă specială dintr-o lege cu caracter reparator privind imobile preluate în mod abuziv de către stat ulterior anului 1945, trebuie constatat că se impunea, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, prin stabilirea cu certitudine a obiectului și a cauzei cererii de chemare în judecată.

O asemenea obligație revine instanței de judecată, pe temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., calificarea sau recalificarea juridică a pretențiilor reclamantului fiind posibilă chiar atunci când obiectul cererii este impropriu formulat, față de motivele de fapt invocate, sau reclamantul nu a indicat deloc ori a indicat în mod greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză.

În această situație, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, astfel cum prevede în mod expres art. 22 alin. (4), demers pentru care judecătorul „poate să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, respectiv să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept”, potrivit alin. (2) din același art. 22.

Se reține, totodată, că prima instanță a respins cererea pentru lipsa calității procesuale active, întrucât reclamanta A. nu a dovedit calitatea de proprietar al terenului, astfel încât încălcarea dreptului său de proprietate să poată conduce la stabilirea de despăgubiri.

Din motivarea sentinței nu reiese cu certitudine obiectul cererii de chemare în judecată ori temeiul juridic al acesteia, cu toate că pârâtul susținuse prin întâmpinare că întemeierea în drept a pretențiilor era greșită, iar prima instanță, respingând excepția inadmisibilității acțiunii, astfel motivată, a arătat că legea aplicabilă litigiului constituie un aspect cu privire la care instanța se pronunță ulterior punerii în discuția contradictorie a părților, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul stabilind calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății.

De asemenea, hotărârea primei instanțe nu relevă nici argumentele pentru care instanța a considerat că fundamentarea în drept a pretențiilor reclamantei impun dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului indicat în cererea de chemare în judecată.

În acest context, revenea instanței de apel obligația de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, punând în discuția părților, în prealabil, calificarea juridică exactă.

Or, această obligație nu a fost îndeplinită în cauză, cu toate că acest demers era necesar, prin prisma celor ce preced. Mai mult decât atât, prin apelul declarat, reclamanta nu a făcut referire la temeiul juridic al pretențiilor, nu și-a justificat legitimarea procesuală prin raportare la anumite dispoziții de drept material, incidente în cauză și nici nu a criticat pronunțarea primei instanțe asupra calității procesuale active fără verificarea cerințelor pe care legea aplicabilă litigiului le presupune pentru formularea cererii deduse judecății în prezenta cauză.

Absența unei asemenea demers necesar se reflectă și în considerentele deciziei, din moment ce instanța de apel a evocat dispozițiile art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, fără, însă, a enunța condițiile desprinse din norma evocată, pentru întrunirea legitimării procesuale active.

Unicul argument reținut pe acest aspect rezidă în faptul că norma nu impune dovedirea dreptului de proprietate pentru promovarea acțiunii, dar instanța de apel nu a arătat – cu atât mai puțin, nu a analizat – dacă dispoziția legală evocată este aplicabilă ratione tempore, dacă impune existența în patrimoniul reclamantului un alt drept subiectiv, respectiv un drept de creanță sau, eventual, un interes legitim, dacă dreptul sau interesul legitim trebuie să decurgă din oricare dintre legile speciale în materia măsurilor reparatorii sau doar din legile fondului funciar, dat fiind că Legea nr. 169/1997, din care face parte art. III alin. (2)^4, vizează completarea Legii nr. 18/1991 și nici dacă ori în ce mod afectează conținutul ori exercițiul dreptului sau interesului legitim conduita reclamantului în procedurile legilor reparatorii (dacă a formulat în termen cererile, notificările), nearătându-se nici efectele juridice ale actelor emise în aceste proceduri.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în contextul arătat anterior, modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active de către instanța de apel relevă nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a stabilit calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății și nu a pus în discuția părților, în prealabil, calificarea juridică exactă.

Este de precizat faptul că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile și în faza judecării apelului, din moment ce consacră un principiu fundamental al procesului civil, iar calea ordinară de atac este compatibilă cu devoluțiunea fondului, cu limitările în mod expres prevăzute de art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

Interdicția de a schimba în apel calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, precum și de a formula pretenții noi, impusă de art. 478 alin. (3) din cod, nu împiedică, însă, clarificarea de către instanța de apel uneia dintre elementele cererii introductive și calificarea juridică exactă, pe temeiul art. 22 alin. (4) din cod, cu respectarea principiului contradictorialității, cât timp o asemenea operațiune juridică nu echivalează cu modificarea cererii de chemare în judecată.

De altfel, este relevant și faptul că, în apel, părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, astfel cum prevede in terminis art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia obligatorie nr. 28/2015 a Înaltei Curți – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea și aplicarea acestei norme, s-a statuat că explicitarea pretențiilor implicite în apel presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță, fără a avea semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași art. 478.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat, printre altele, că, în absența calificării și a stabilirii corecte de către prima instanță a cadrului judecății, astfel cum prevede art. 22 din C. proc. civ., „îi revine instanței de apel obligația ca, în condițiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., să solicite și să primească lămuririle părții în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecății prin actul de sesizare a instanței” (pct. 49 și 50 din decizie). „Asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absența pronunțării primei instanțe asupra respectivelor pretenții, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum” (pct. 52).

Față de prevederile art. 478 alin. (4), în interpretarea dată prin decizia pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, trebuie constatat în speță că, dacă instanței de apel îi revine o asemenea obligație în legătură cu cererile implicite, cu atât mai mult este neîndoielnică obligația sa de calificare juridică a pretențiilor explicit formulate, pe temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În absența îndeplinirii acestei obligații, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite criticile pe acest aspect, drept pentru care va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

(2) Recurentul a criticat, totodată, respingerea de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale active din perspectiva autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2242/19.10.2015 pronunțate de Tribunalul Iași, definitivă prin decizia nr. 368/2.08.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași.

S-a susținut că, prin aceste hotărâri judecătorești, s-a statuat că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă în cererea având ca obiect despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a aceluiași teren cu cel în litigiu, dat fiind că, până la data soluționării cauzei, nu fusese soluționată cererea formulată de către autorul reclamantei pe temeiul art. 35 alin. ultim din Legea nr. 18/1991 și nu i se eliberase titlu de proprietate asupra terenului. Față de aceste statuări, instanța de apel a apreciat în mod greșit că s-au modificat împrejurările care au fost avute în vedere în litigiul anterior, ca urmare a emiterii dispoziției Primarului Municipiului Iași pe temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp modificarea acestor împrejurări s-ar putea produce doar la data soluționării cererii în baza Legii nr. 18/1991.

Înalta Curte reține că instanța de apel a înlăturat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în privința hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014 nu numai în considerarea emiterii dispoziției în baza Legii nr. 10/2001, ulterior finalizării litigiului anterior, ci și cu argumentul invocării unui temei juridic nou, reprezentat de prevederile art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, fără ca recurentul să critice în concret și acest considerent al deciziei de apel.

Or, în măsura în care aceste prevederi legale constituie, într-adevăr, temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății – aspect ce urmează a fi verificat cu ocazia rejudecării apelului, potrivit celor arătate la pct. (1) din prezenta decizie -, instanța de judecată nu a fost învestită în litigiul anterior cu cercetarea condițiilor ce trebuie întrunite de reclamant pentru promovarea unei cereri în pretenții pe temeiul art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, astfel încât nu s-ar putea reține cu temei tranșarea chestiunii legitimării procesuale active din această perspectivă și, deci, nici efectul de lucru judecat.

De altfel, și argumentul soluționării notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ca element de noutate, a fost reținut tot în contextul art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, instanța de apel considerând că nu este necesară, pe acest temei, dovedirea de reclamant a dreptului de proprietate, fără a analiza, însă, după cum s-a arătat deja prin prezenta decizie, dacă dreptul sau interesul legitim în promovarea acțiunii decurgând din această normă poate fi justificat prin raportare doar la legile fondului funciar ori și pe temeiul Legii nr. 10/2001, față de domeniul de aplicare al normei respective.

Prin urmare, aceste aspecte urmează a fi evaluate cu ocazia rejudecării, fiind subsecvente chestiunilor arătate la pct. (1) din prezenta decizie, ce se cer a fi clarificate de către instanța de apel.

(3) Aceeași concluzie se impune în privința domeniului de aplicare al art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, în limitele criticii formulate de către recurent, în sensul că sintagma „fostul proprietar rămas fără teren” nu îl include și pe moștenitorul proprietarului deposedat de teren, în mod abuziv, ulterior anului 1945, în condițiile în care o asemenea apărare nu a putut fi formulată în apel, în contextul descris la pct. (1) din prezenta decizie, vizând stabilirea calificării juridice exacte a cererii de chemare în judecată, cu respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.