Susțineri privind nemotivarea hotărârii recurate întrucât considerentele nu expun, corect, circumstanţele particulare ale cauzei şi nu relevă respectarea criteriilor legale de cuantificare cu ocazia fixării sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale

• Constituţia României: art. 1 alin. (3)
• Constituția României: art. 147 alin. (4)
• Constituția României: art. 23 alin. (1)
• NCC: art 1349
• NCC: art. 1357
• NCPC: art. 150 alin. (2) şi (4)
• NCPC: art. 16
• NCPC: art. 254 alin. (6)
• NCPC: art. 430
• NCPC: art. 431
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
• NCPC: art. 496 alin. (2)
• NCPC: art. 538
• NCPC: art. 539
• NCPC: art. 540
• NCPP: art. 9
• VCPP: art. 149
• VCPP: art. 155
• VCPP: art. 159
• VCPP: art. 300

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 25.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 556 zile, din care 226 zile petrecute în arest preventiv în mod nelegal, precum și a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune materiale constând în onorarii avocațiale, cheltuieli de deplasare efectuate de soția sa în România, achiziții făcute pentru perioada arestării preventive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 474/F/30.10.2017, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă, sub nr. x/2017, la 13.11.2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 28.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 556 zile, din care 226 zile petrecute în arest preventiv în mod nelegal, precum și a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune materiale constând în onorarii avocațiale, cheltuieli de deplasare efectuate de soția sa în România, achiziții făcute pentru perioada arestării preventive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 476/30.10.2017, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a V-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 13.11.2017, și ulterior conexat la dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul secția a IV-a civilă.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 561 din 5 aprilie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă și de partea pârâtă, prin gruparea argumentelor și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Partea reclamantă, A. și B., pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât considerentele nu expun, corect, circumstanțele particulare ale cauzei și nu relevă respectarea criteriilor legale de cuantificare prevăzute de art. 540 C. proc. pen. cu ocazia fixării sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale.

În dezvoltarea criticii, reclamanții detaliază consecințele negative pe care măsura privării nedrepte de libertate le-a produs în plan emoțional si social atâta în privința acestora, cât și a familiilor, consecințe ce au fost probate prin declarațiile martorilor audiați în primă instanță, și susțin că suma de 100.000 RON acordată fiecăruia dintre reclamanți este nejustificat de mică, invocând spre comparație, sumele stabilite cu titlu de daune morale prin decizia nr. 1136/2018 a Curții de Apel București și prin sentința civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinți.

Examinând cuprinsul hotărârii recurate, se constată că aceasta, contrar susținerilor părții reclamante, este motivată, cuprinzând temeiurile de fapt și de drept necesare și suficiente, precum și raționamentului judiciar ce a fundamentat soluția dată asupra apelului dedus judecății de parte, soluție a cărei corectitudine nu pune în discuție viciul nemotivării, urmând a fi examinată, sub acest aspect, din perspectiva motivului de recurs bazat pe nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privința cuantumului daunelor morale, hotărârea relevă examinarea atât a circumstanțelor de fapt particulare ale cauzei, stabilite prin evaluarea probatoriilor administrate de părți, cât și a criteriilor legale și jurisprudențiale, în raport de care s-a apreciat că sumele de câte 100.000 RON, fixate de prima instanță cu titlu de daune morale, sunt adecvate pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale suferite de reclamanți.

Astfel, în aplicarea criteriilor legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., considerentele hotărârii rețin că reclamanții au fost lipsiți, nedrept, de libertate timp de 226 zile (durata privării), în regim de detenție, privațiuni ce au avut drept consecințe suportarea de suferințe fizice, îndeosebi, psihice ce au necesitat suport psihologic, consecințe resimțite cu o intensitate deosebită, în condițiile în care procesul penal a fost finalizat cu soluția de achitare, sub motiv că nu existau probe care să ateste că aceștia s-ar face vinovați de săvârșirea infracțiunilor ce au stat la baza inculpării și arestării preventive.

Statuând că despăgubirea morală se acordă pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial cu scopul de a ușura situația persoanei lezate și de a-i acorda o satisfacție pentru suferințele încercate și că, de principiu, este dificil de cuantificat, instanța de apel a arătat că în privința experienței reclamanților din penitenciar, unde au fost deținuți pe perioada privării de libertate, va avea în vedere statuările din jurisprudența instanței de contencios european, potrivit cărora este una inconfortabilă, frustrantă și umilitoare.

Considerentele hotărârii evidențiază, totodată, examinarea de către instanța de apel și a consecințelor produse asupra membrilor familiilor reclamanților, urmarea măsurilor privative de libertate, reținând că soția și copilul reclamantului B. au fost afectați emoțional, iar relația reclamantului A. cu soția s-a deteriorat grav.

În considerarea celor ce preced, rezultă că susținerile părții reclamante, potrivit cărora instanța de apel nu a motivat circumstanțele particulare ale cauzei și nici criteriile legale avute în vedere la evaluarea cuantumului daunelor morale, nu își găsesc susținere în considerentele hotărârii recurate, urmând a fi respinse.

Partea pârâtă, Statul român, invocă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând încălcarea principiului nemijlocirii, prevăzut de art. 16 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii, partea pretinde că instanța de apel a dispus cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., cu încălcarea principiului nemijlocirii, sub motiv că a omis să ceară, din oficiu, părții reclamante, să administreze dovezi care să probeze identitatea situației de fapt și de drept din pricina ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Dolj (în care a fost formulată sesizarea admisă prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 în privința art. 539 C. proc. pen.) cu aceea din pricina ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 (în care s-a formulat o sesizare similară, nesoluționată, încă, de instanța de contencios constituțional).

Critica nu poate fi primită în considerarea art. 254 alin. (6) C. proc. civ., care statuează că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

De altminteri, critica ignoră împrejurarea că instanța de apel, potrivit considerentelor hotărârii recurate, a verificat similitudinea dintre cele două pricini, prin raportare la motivele reținute în încheierile de sesizare ale Curții Constituționale.

Anume, examinând chestiunea de drept, instanța a constatat că în procesul pendinte a fost formulată cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia nr. 15/18.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în primul ciclu procesual a cauzei, în fața instanței de recurs, cerere admisă prin încheierea din data de 17.11.2020, în dosarul asociat nr. x/2017, sesizare înregistrată la instanța de contencios constituțional sub nr. x/22.12.2020, nesoluționată.

Cât privește motivele ce au determinat formularea sesizării, instanța a reținut că pun în discuție împrejurarea că textul criticat este neconstituțional în măsura în care se interpretează în sensul în care persoana arestată preventiv în cursul procesului penal, deși achitată la finalul acestuia, nu beneficiază de despăgubiri în cazul în care nu s-a statuat expres asupra nelegalității arestării preventive. Se menționează că acest sens neconstituțional al textului este aplicat în prezent ca urmare a Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Or, această chestiune de drept a făcut obiectul examinării Curții Constituționale care, prin decizia de admitere nr. 132/2021, a admis excepția de neconstituționalitate invocată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secția I civilă și a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

Așa fiind, partea nu poate reproșa instanței de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să ordone, din oficiu, probe suplimentare relative la actele din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, altele decât cele propuse de părții, ignorând faptul că această prerogativă, ce este recunoscută de legiuitor judecătorilor fondului, implică aprecierea asupra utilității unor astfel de probe, suplimentare, apreciere ce, în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu este supusă controlului instanței de recurs.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că prin hotărârea recurată au fost încălcate art. 430 și art. 431 C. proc. civ. și, respectiv, s-a statuat, eronat, cu privire la angajarea răspunderii sale civile delictuale de drept comun, prin raportare la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021.

În dezvoltarea criticii, partea pretinde că lucrul anterior judecat într-un alt litigiu poate fi opus doar părților litigante și doar dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, ceea ce în cauza pendinte nu s-a probat în privința deciziei instanței de contencios constituțional menționate.

Examinând considerentele de drept ale hotărârii recurate se constată că instanța de apel nu a examinat o astfel de excepție, a autorității de lucru judecat în raport de decizia Curții Constituționale nr. 132/2021, pe temeiul normelor de procedură civilă indicate de partea pârâtă.

De altminteri, examinarea unei astfel de excepții nu era permisă, întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii iar efectele acestora se aplică de instanțele judecătorești în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, nu pe temeiul art. 430 și art. 431 C. proc. civ.

În considerarea celor arătate, rezultă că argumentele dezvoltate în memoriul de recurs, prin care partea pârâtă combate lipsa de identitate de părți, de obiect și de cauză juridică, pentru a demonstra greșita reținere a unei pretinse excepții a autorității de lucru judecat a decizia CCR nr. 136/2021 în cauza pendinte, nu pot fi primite spre examinare.

Totodată, contrar susținerilor părții pârâte, se constată că instanța de apel nu a reținut ca fiind incidente raportului juridic de despăgubire dedus judecății normele de drept relative la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 1357 și urm. C. civ.

Examinarea hotărârii relevă că instanța de apel a structurat considerentele prin evidențierea, punctuală, a condițiilor răspunderii civile delictuale, însă cu arătarea particularităților răspunderii statului în cadrul procedurii reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate, prevăzute de art. 539 din C. proc. pen., procedură specială, distinctă de răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 și art. 1357 și urm. C. civ.

Anume, în aplicarea efectelor deciziei CCR nr. 132/2021 și, respectiv, în considerarea caracterului derogatoriu de la dreptul comun al procedurii prevăzute de art. 539 din C. proc. pen., instanța de apel a reținut că cerința angajării răspunderii părții pârâte pentru fapta ilicită rezultă din însăși ipoteza dedusă judecății, dovedită prin probele administrate, ce relevă faptul că măsura arestării preventive, de la data de 03.09.2015 și până la data de 14.04.2016, în total 226 de zile, arestare cu privire la care nu s-a constatat nelegalitatea conform alin. (2) al normei de drept menționate, a fost dispusă într-un proces penal, ce a fost finalizat cu soluția de achitare a reclamanților, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

A reținut, de asemenea, că răspunderea părții pârâte este o răspundere obiectivă, independentă de acțiunile sau inacțiunile agenților săi și că, în raport de considerentele deciziei instanței de contencios constituțional menționate, atâta timp cât în privința reclamanților s-a luat o măsură preventivă (legală din perspectiva cerințelor procesual penale) în scopul desfășurării procedurii penale, care s-a finalizat ulterior cu o soluție de achitare (cum este cazul de față), nu se poate susține cu temei că nu a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală, respectiv, că nu poate fi angajată răspunderea părții pârâte pentru prejudiciul astfel cauzat.

Pe cale de consecință, se dovedesc a fi străine cauzei, solicitările părții pârâte de casare a hotărârii recurate în scopul reluării judecății pentru a se constata legalitatea fiecărei măsuri penale dispuse în dosarul Tribunalului Maramureș nr. 3047/100/2615 și a se verifica dacă au fost respectate prevederile art. 300, art. 149, 155 și 159 C. proc. pen. din 1968, cât timp aceste aspecte de fapt nu sunt relevante în cauza pendinte.

Partea pârâtă invocă incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând și că instanțele de fond au interpretat și aplicat, greșit, raportului de despăgubire dedus judecății, norma de drept prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen.

Susținând greșita aplicare a normei de drept, se constată că partea își structurează critica pe interpretarea dată acesteia în jurisprudență anterior publicării deciziei CCR nr. 136/2021, susținând, în esență, că în procesul pendinte partea reclamantă nu era îndreptățită la despăgubire în considerarea faptului că nu a fost stabilit caracterul nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel formulată, critica ignoră faptul că instanța de apel, soluționând pretenția de despăgubire dedusă judecății, nu a statuat cu privire la angajarea răspunderii părții pârâte pe temeiul caracterului nelegal al măsurilor privative de libertate dispuse împotriva reclamanților în procesul penal, ci pe temeiul caracterului injust/nedrept al acestor măsuri, în considerarea soluțiilor de achitare pronunțate după finalizarea procesului penal, aplicând, corect, raportului de despăgubire dedus judecății norma prevăzută de art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia CCR nr. 136/2021.

Or, în această situație distinctă, a privării injuste/nedrepte de libertate, nu este necesară stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., cum eronat pretinde partea pârâtă, ignorând decizia CCR nr. 132/2021, ce a intrat în ordinea juridică normativă, precum și faptul că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă nr. 1/16.01.2023 s-a statuat că soluția de achitare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate

Dezlegarea instanței supreme s-a impus în respectarea considerentelor deciziei CCR menționate (paragr. 44), prin care s-a reținut că existența dreptului la compensație, întemeiat pe caracterul nedrept/injust al privării de libertate, nu poate fi condiționată de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, fiindcă o astfel de condiționare este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție, în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

Invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă și partea pârâtă pretind, totodată, încălcarea la judecata în fond a cauzei, cu ocazia cuantificării daunelor morale, a mai multor norme drept și a jurisprudenței instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Partea reclamantă susține că instanța de apel a evaluat, greșit, criteriile legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., fără a observa că suma acordată de către instanța de fond a fost mult diminuată nejustificat, astfel că hotărârea recurată încalcă art. 538-539 C. proc. pen., art. 5 paragr. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție și art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Partea se prevalează de decizia nr. 1136/2018 a Curții de Apel București, prin care s-a stabilit suma de 50.000 RON, pentru o privare nelegală de libertate de 13 zile, învederând că un calcul matematic simplu arată că ar fi îndreptățiți la suma de 850.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru cele 226 de zile de arest, precum și de sentința civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinți prin care s-a stabilit suma de 20.000 RON daune morale pentru privarea nelegală de libertate timp de 24 de ore.

Partea pârâtă susține că instanța de apel a aplicat, greșit, aceleași criterii legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., respectiv, că a ignorat jurisprudența europeană, prevalându-se de hotărârea dată în Cauza Leontiuc c. României, în care s-a acordat cu titlu de daune morale suma de 9500 euro pentru 1390 zile de privare de libertate, hotărâre apreciată a fi relevantă, sub motiv că fost pronunțată într-o speță similară, spre deosebire ce cele pronunțate în cauzele Iacob Petruș c. României, Andreșan c. României, Fulop c. României și Flămânzeau c. României (reținute la judecată în primă instanță), a căror înlăturare, din examinare, o cere, argumentat de faptul că vizează alte împrejurări de fapt, decât cele din procesul pendinte.

Criticile formulate de ambele părți se impun a fi respinse, deoarece ignoră faptul că sumele de bani ce se acordă cu titlu de daune morale se stabilesc de judecătorii fondului prin apreciere, nu în baza unui calcul aritmetic, anume se stabilesc prin evaluarea circumstanțelor de fapt ale fiecărei cauze, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale și jurisprudențiale.

Totodată, în formularea acestor critici, părțile omit că statuările de fapt ale hotărârilor recurate, ce sunt consecința evaluării probatoriilor, sunt date de legiuitor în sarcina exclusivă a judecătorilor fondului și că astfel de statuări, de fapt, nu pot face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu și la modul în care au stabilit și apreciat faptele.

Or, examinând hotărârea recurată, se constată că instanța de apel, necontestat, cu ocazia verificărilor făcute în privința sumelor fixate cu titlu de daune morale la judecata în primă instanță, a avut în vederea circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, relevate de probatoriile administrate, pe care le-a evaluat prin prisma criteriilor legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., și a criteriilor jurisprudențiale.

Invocând, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formal, în realitate, prin recursurile declarate, ambele părți pretind instanței de recurs, nepermis, să constate, că verificările instanței de apel menționate sunt necorespunzătoare, sub motiv că sumele de bani fixate cu titlu de daune morale nu sunt adecvate, fiind prea mici ori prea mari, învederând diverse calcule aritmetice pentru a pune în evidență relațiile existente între sumele de bani acordate cu acest titlu prin alte hotărâri judecătorești cu sumele ce ar trebui fixate în procesul pendinte, calcule cu privire la care pretind, fie că au fost ignorate de judecătorii fondului, fie că ar fi utile instanței de recurs pentru a fixa suma de bani potrivită.

Contrar convingerilor părților, greșite, asemenea criteriilor legale și circumstanțelor particulare ale cauzei, jurisprudența este supusă la rându-i, evaluării judecătorilor fondului, astfel că sumele indicate în cuprinsul diverselor hotărâri judecătorești pronunțate în această materie nu stau la baza unui calcul aritmetic, cum eronat sugerează părțile, ci sunt avute în vedere ca reper orientativ în operațiunea de cuantificare a sumei de bani adecvate pentru repararea prejudiciului moral ce, la rândul său, este evaluat de judecătorii fondului în baza probatoriilor administrate de părți.

De altminteri, prin considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a evidențiat faptul că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele naționale, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislația națională, ci și principiul echității, ce impune aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

Totodată, considerentelor finale ale hotărârii recurate rețin că toate împrejurările de fapt ale cauzei, alături de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauze similare, justifică, în opinia instanței de apel, evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamanților prin arestarea injustă timp de 226 zile și pentru vătămarea adusă drepturilor nepatrimoniale detaliate, la suma acordată de prima instanță, de 100.000 RON pentru fiecare reclamant.

În atare condiții, în absența unor critici care să releve ignorarea de către instanța de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situația de fapt reținută, aprecierea dată prin hotărârea recurată, în privința sumei de bani fixate cu titlu de daune morale de prima instanță, nu poate face obiectul reevaluării instanței de recurs, deoarece nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

În fine, cât privește normele de drept enunțate de partea reclamantă prin memoriul de recurs, se observă că stabilesc cu valoare de principiu, dreptul unei persoane la despăgubiri, anume: art. 3 Protocolul nr. 7 (Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară), prevede că persoana care a suferit o pedeapsă din cauza unei condamnări penale definitive ulterior anulate (sau când este acordată grațierea) va fi despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, art. 5 din Convenție (Dreptul la libertate și la siguranță), prevede, în paragr. 5, că persoana care este victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații, iar art. 9 C. proc. pen. (Dreptul la libertate și siguranță) prevede în alin. (5) că orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege.

Ca atare, invocarea acestor norme de drept, ce nu susțin argumentele dezvoltate în privința cuantificării, greșite, a daunelor morale la judecata în fond a cauzei, nu schimbă concluzia enunțată anterior, potrivit căreia criticile deduse judecății instanței de recurs sub acest aspect de părțile litigante nu pot fi primite, din perspectiva motivului bazat pe nelegalitate.

Partea pârâtă invocă incidența și a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a omis să arate argumentele pentru care nu a primit critica prin care a pretins instanței de apel să constate greșita soluționare de către prima instanță a cererii de acordare a daunelor materiale.

Examinarea considerentelor hotărârii recurate relevă faptul că instanța de apel nu a examinat și nu s-a pronunțat, motivat, asupra criticii învederate de parte pârâtă în privința daunelor materiale, omisiune ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceasta, în considerarea faptului că partea pârâtă, prin apel, a criticat sentința primei instanțe sub acest aspect, susținând că sumele de bani pretinse cu acest titlu nu au fost dovedite, în considerarea viciilor înscrisurilor probatorii anexate cererii de chemare în judecată, cu privire la care a pretins că nu respectă cerințele prevăzute de art. 150 alin. (2) și (4) C. proc. civ. (nu sunt traduse integral în limba română, nu cuprind mențiuni potrivit cărora traducerea unora dintre acestea s-a făcut de un traductor autorizat etc.)

Așa fiind, în considerarea acestei omisiuni, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea pârâtă, va casa, în parte, decizia recurată și va trimite cauza instanței de apel pentru soluționarea criticii prin care partea pârâtă a pretins nelegalitatea și netemeinicia soluției date de prima instanță în privința pretenției de despăgubire materială, ce a fost dedusă judecății de partea reclamantă.

Sursa informației: www.scj.ro.