Solicitare privind obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, plata dobânzii legale, plata contribuţiilor fiscale, sociale şi medicale aferente întregii perioade contractuale și obligarea ambelor societăţi pârâte la eliberarea unui Raport al salariatului din care să rezulte vechimea aferentă

• C. muncii: art. 269 alin. (1)
• NCPC: art. 133 pct. 2 teza I
• NCPC: art. 135 alin. (4)
• NCPC: art. 95 pct. 4

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 16 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele societatea B. S.R.L. și D. S.R.L., solicitând obligarea societății C. S.R.L. la plata drepturilor salariale, respectiv: 70 RON avans luna aprilie 2018; 600 RON lichidare luna aprilie 2018; 600 RON lichidare luna mai 2018; obligarea societății C. S.R.L. la plata dobânzii legale la sumele anterior menționate, calculate de la data scadenței acestora și până la plata efectivă; obligarea ambelor societăți pârâte la plata contribuțiilor fiscale, sociale și medicale aferente întregii perioade contractuale; obligarea ambelor societăți pârâte la eliberarea unui Raport al salariatului din care să rezulte vechimea aferentă Contractului de muncă, după plata prealabilă a contribuțiilor fiscale (impozit, sănătate, pensie, șomaj, etc.), pentru toată perioada contractuală – de la data semnării fiecărui contract individual de muncă și până la încetarea acestuia; obligarea ambelor societăți pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 166 și următoarele din Codul muncii.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 1593 din 22 iunie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul Iași și Tribunalul Neamț – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele societăți angajatoare, obligarea acestora la plata unor drepturi salariale derivate dintr-un raport de muncă.

Totodată, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată și înscrisurilor atașate în susținerea cererii, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al societăților pârâte, iar, domiciliul acestuia era în municipiul Bicaz, județul Neamț.

Din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat.

Având în vedere că, prin cererea dedusă judecății, reclamantul tinde la dobândirea unor drepturi bănești rezultate dintr-un contract de muncă, devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror circumscripție se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de tribunal.

Cu toate că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepție de la această regulă, în sensul că: „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică, Înalta Curte reține că aceste dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, respectiv 16 iulie 2020, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În altă ordine de idei, deși dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile „se adresează” exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma „se pot adresa”). Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanța (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune numai între tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul și cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă, neavând importanță faptul că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu societățile pârâte încetase.

În cauza de față, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iași, coroborate cu mențiunile din cererea de chemare în judecată, raportul de muncă al reclamantului s-a desfășurat în Iași/pe raza județului Iași, iar, în prezent, domiciliul reclamantului este în mun. Bicaz, județul Neamț.

Prin urmare, atât Tribunalul Iași, cât și Tribunalul Neamț, erau deopotrivă instanțe competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea două.

Cum opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, acesta a învestit în mod legal Tribunalul Iași, fixând în mod definitiv competența în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Sursa informației: www.scj.ro.