„Soare negru”: Artă şi drept în legătură cu Brâncuşi

De Paul Popovici

18 mart. 2020
Articol UJ Premium

Vizualizari: 2109

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

Există însă și acte normative care a căror adoptare ar fi trebuit să provoace nu doar consternare, ci și alt tip de reacție, de natură penală, cum sunt cele privind restaurarea Porții Sărutului^[27].

Ca o concluzie, acest corpus legislativ menționat mai sus, deși redus ca număr, atestă totuși o preocupare a instituțiilor statului cu privire la conservarea și valorificarea moștenirii artistice a lui Brâncuși.

4. „Incredibil, dar adevărat?”

Interesul statului român față de creația lui Brâncuși, manifestat inclusiv prin legislație, este evident. Dar oare dintotdeauna a fost așa?

În literatura de specialitate, dar și în presă, au apărut informații cu privire la intenția de înlăturare a Coloanei Infinitului^[28] în anul 1951. Deși nu cunoaștem consemnări oficiale privind consumarea vreunei tentative de aneantizare fizică a monumentului, așa cum s-a vehiculat în mass-media^[29], corespondența oficială păstrată atestă fără dubiu intenția autorității locale de a distruge monumentul^[30].

Faptele par a fi desprinse dintr-o farsă neagră, inimaginabile astăzi și orice circumstanță atenuantă este intruvabilă. Ele însă se înscriu perfect în tipul de acțiuni corespunzătoare unor personaje cocoțate atunci în ierarhia administrației publice doar pe baza apartenenței partinice obligatoriu dublate de servilism fără limite, incompetență, lipsă de cultură și un coeficient de inteligență extrem de redus^[31].

Un veritabil foileton birocratic a fost consemnat prin adrese schimbate între instituții centrale, ai căror funcționari nu și-au asumat răspunderea demolării coloanei. Într-un final, un text redactat arhitectul Horia Teodoru a constituit temeiul în baza căruia nu a mai fost distrusă capodopera lui Brâncuși^[32].

Izvorul acestei intenții monstruoase poate fi regăsit în promovarea în „revoluția culturală” (politica de creare a „omului nou”, concretizată în distrugerea oricăror urme ale unei altfel de raportări decât cea de sub zodia proletcultismului)^[33] și – bineînțeles – în „relația” lui Brâncuși cu autoritățile politice din România.

Ca o concluzie, este de observat că, în pofida unor derapaje grave, cum a fost și intenția de distrugere a Coloanei Infinitului, a existat întotdeauna o contrareacție superioară, care a protejat și pus în valoare, la o scară mult mai mare decât cea precedentă, creația lui Brâncuși. Bunăoară, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1160/1955 privind declararea de monumente de cultură a unor monumente arheologice, de arhitectură, de artă și istorice, între alte câteva mii de monumente, Coloana Infinitului intra sub protecția statului (adică paza, protejarea, consolidarea, conservarea și restaurarea nu mai erau lăsate la voia întâmplării, ci erau strict reglementate).

5. Testamentul sau donația lui Brâncuși

Încercarea de demolare a Coloanei Infinitului, atacurile din presă și din Academia RPR să-i fi provocat lui Brâncuși o supărare atât de mare încât să-i determine schimbarea testamentului făcut în favoarea statului român cu unul făcut în favoarea statului francez?^[34]

S-a susținut, de asemenea, că sculptorul a avut intenția de a face statului român o donație semnificativă, care nu a fost acceptată și care neacceptare fi încheiat o serie mai lungă de jigniri aduse lui Brâncuși de regimul comunist: „[…] Respingerea donației lucrărilor aflate în atelierul din Impasse Ronsin – ofertă adresată probabil Academiei R.P.R. neacceptată însă, pesemne, din pricina referatului negativ întocmit de fostul subinginer de poduri și șosele Mihai Roller, devenit istoric și mentor oficial al «Partidului» […] pe temeiul discuțiilor purtate în cel mai înalt for cultural «Academia Republicii Populare Române», în cele două ședințe ținute ad-hoc în zilele de 28 februarie și 7 martie 1951”^[35].

Pornind probabil de la aceste două surse, la care s-au alăturat și altele (nemenționate), s-a ajuns la conjectura că „mai multe lucrări și articole consemnează că un număr important de creații aparținând lui Brâncuși, pe care acesta le-a lăsat (sau intenționa să le lase) moștenire României prin testament (la începutul deceniului șase), probabil împreună cu tot ce se afla în atelierul său din Impasse Ronsin, au ajuns la Muzeul Național de Artă din Paris, din cauza refuzului guvernului comunist de la București de a-i accepta operele”^[36].

Ideea existenței unei intenții de a dărui venită din partea lui Brâncuși s-ar susține prin două procese-verbale ale ședințelor Secției de Științe ale limbii, Literatură și Arte a Academiei Republicii Populare Române^[37]. Lectura acestora relevă însă cu totul altceva: ele consemnează doar critica creației brâncușiene și nu se referă absolut deloc la acceptarea sau respingerea vreunui act de liberalitate inter vivos sau mortis causa.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Reputați academicieni i-au desființat arta lui Brâncuși într-o manieră în care probabil l-ar fi făcut invidios pe Alexandru Tzigara-Samurcaș^[38]: „Nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă cu mijloace esențiale și caracteristice acestei arte” (George Călinescu) sau „prof. [Alexandru W] Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al RPR a operelor lui Brâncuși, în jurul căruia se grupează toți antidemocrații în artă”. Nu vedem ce i-ar fi împiedicat pe esteții susținători ai realismului socialist în artă să se pronunțe cu aceeași vehemență și fără echivoc în privința intenției de a i se lăsa statului român o parte din opera brâncușiană atât de „decadentă”. Dar o asemenea luare de poziție nu există; de altfel academicienii nici nu ar fi avut competența să se pronunțe asupra unui asemenea act de liberalitate. Cele două procese-verbale cuprind doar rapoarte privind creația anumitor artiști plastici, în consonanță cu înființarea și extinderea colecțiilor Muzeului [Național] de Artă al României.

Donațiile sau testamentele în favoarea statului român au avut în epocă un regim special, determinat de Codul civil^[39] și apoi prin Decretul nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului^[40] (abrogat abia în anul 2019). În ceea ce privește donatarul sau succesorul prezumtiv, adică statul român, nu a fost publicat nici un document prin care să se dovedească refuzul acestuia.

În ceea ce privește donatorul sau testatorul, după cum a remarcat cel mai avizat cunoscător al arhivei lui Brâncuși, refuzul oficialităților române de a primi o donație din partea lui Brâncuși nu este sprijinit pe nici un înscris: „N-a fost publicat până în prezent nici un document de arhivă care să ateste intenția sculptorului de a face acest „dar” țării sale de origine, după cum nu există nici o declarație a sculptorului privitoare la acest subiect”^[41].

Ca o concluzie, în pofida opoziției unor academicieni care au servit cauza proletcultistă și s-au opus expunerii lui Brâncuși în Muzeul Național de Artă, operele sale au intrat în circuitul muzeal, ba mai mult, statul român i-a organizat cu fast prima expoziție personală a sculptorului în Europa (22 decembrie 1956 – martie 1957)^[42].

Deși anii ’50 ai secolului al XX-lea au fost profund întunecați pentru societatea românească, statul român a fost implicat în achiziționarea unor sculpturi realizate de Brâncuși, cu sume semnificative de bani, ceea ce în opinia noastră este în flagrantă contradicție cu o nedovedită respingere a donației făcute de artist: Domnișoara Pogany, Cumințenia Pământului etc.^[43]

6. Brâncuși împotriva Statelor Unite^[44]

A discuta astăzi despre calitatea de sculptor a lui Brâncuși (în condițiile unei recunoașteri internaționale indiscutabile) sau asupra calității (sau nu) de opere de artă a creațiilor sale, precum și de valoarea lor artistică, poate smulge un zâmbet zeflemitor. Astăzi anvergura sa artistică este recunoscută, iar opera sa este percepută ca o bornă definitivă a sculpturii contemporane. Mai mult, sunt critici de artă care chiar împart sculptura în două: până la Brâncuși și de la Brâncuși. Dar nu dintotdeauna a fost așa, după cum se va vedea la prezentarea procesului purtat împotriva SUA.

Procesul este bine cunoscut nu doar din analizele deja publicate, ci și prin editarea actelor acestuia (depoziții, expertize, hotărârea judecătorească)^[45].

În anul 1926, Brâncuși a trimis în Statele Unite un număr de 20 de sculpturi pentru a fi integrate într-o expoziție colectivă. Cu ocazia controlului vamal^[46], una dintre ele (Pasărea) a fost considerată obiect industrial (și nu operă de artă), și în consecință i s-a aplicat o taxă vamală ca unui simplu obiect.

În conformitate cu legislația și jurisprudența SUA din acea perioadă, operele de artă importate erau scutite de plata taxelor vamale; obiectele industriale însă nu.

^[27] Decizia nr. 93 a prim-ministrului României din 11 martie 2014 pentru modificarea anexei la Decizia prim-ministrului nr. 480/2013 privind constituirea Comisiei de experți pentru studierea situației restaurării componenței sculpturale „Poarta Sărutului” din cadrul ansamblului sculptural „Constantin Brâncuși” de la Târgu Jiu; Decizia nr. 488 a prim-ministrului României din 17 decembrie 2013 pentru completarea anexei la Decizia prim-ministrului nr. 480/2013 privind constituirea Comisiei de experți pentru studierea situației restaurării componentei sculpturale „Poarta Sărutului” din cadrul ansamblului sculptural „Constantin Brâncuși” de la Târgu Jiu; Decizia nr. 480 a prim-ministrului României din
4 decembrie 2013 privind constituirea Comisiei de experți pentru studierea situației restaurării componenței sculpturale „Poarta Sărutului” din cadrul ansamblului sculptural „Constantin Brâncuși” de la Târgu Jiu.

^[28] Oliver Velescu, Intenția de demolare a Coloanei Infinitului (1951) sau cum au devenit sculpturile lui Brâncuși de „Inspirație Folclorică”, în „Buletinul Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice”, nr. 1-4/1999, pp. 5-17.

^[29] Alin Ion, Cum au vrut comuniștii să vândă la fier vechi Coloana lui Brâncuși. Banii urmau să fie folosiți la organizarea unui festival, în „Adevărul”, 5 septembrie 2016 (https://adevarul.ro).

^[30] Documentele în cauză sunt cuprinse în dosarul nr. 9314 din Arhiva Direcției Monumentelor Istorice, fondul Comisia Științifică a Academiei… (Corespondența, propunere demolare Coloana Infinitului 1951-1952) și au fost publicate pentru prima dată de Oliver Velescu, op. cit., pp. 10-16.

^[31] Contraselecția cadrelor de conducere atât de vizibilă mai ales în anii instaurării regimului totalitar comunist, a fost adusă la rang de principiu prin promovarea celor mai inapte și inepte personaje în ierarhia politică și administrativă, este un loc comun, uneori chiar anecdotic.

^[32] „Comitetul pentru Artă [de pe lângă Consiliul de Miniștri], în urma cercetărilor făcute, a ajuns la concluzia că această lucrare, putând fi considerată ca o operă decorativă, inspirată din formele artei populare din regiune, poate fi menținută ca atare”. Pentru detaliile chestiunii, a se vedea Oliver Velescu, op. cit., pp. 5-9.

^[33] Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 31-35.

^[34] Mărgărita Geică, Interviu cu doamna Iulia Ghițescu-Istrati, doctor în medicină, în „Cotidianul”, 30 septembrie 1992, citat după Pavel Țugui, Dosarul Brâncuși, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 38, și Doina Frumușelu, Cultura pierdută I. Refuzul donației Brâncuși, în „Revista murală Aisberg”, nr. 2/2012, p. 16.

^[35] Barbu Brezianu, op. cit., p. 12.

^[36] Cristian Vasile, op. cit., p. 298.

^[37] Trebuie spus că unii autori susțin existența unui raport întocmit de Constanța Crăciun (ministrul Culturii) în care s-ar consemna că „operele lui Brâncuși sunt niște opere pe care le-ar putea face orice țăran neinstruit”, înscris pe care Gh. Gheorghiu-Dej ar fi pus rezoluția „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”. Acest act însă nu a fost încă publicat.

^[38] Alexandru Tzigara-Samurcaș (1872–1952), profesor, istoric de artă, etnograf, muzeolog român care inițial l-a sprijinit pe Brâncuși, iar ulterior, după ce acesta și-a schimbat stilul de a sculpta, abstractizându-l, s-a distanțat sever de acesta: „În 1910, el l-a dojenit pe sculptorul modern Constantin Brâncuși pentru pauza sa cu tradiția și chiar a sugerat ca lucrările lui Brâncuși să fie ascunse de ochii publicului” – a se vedea R. Juvara, La société Tinerimea artistica. Sa contribution au développement de l’art roumain dans la première moitié du XXe siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire de l’Art”, 2007, pp. 78, 81.

^[39] Art. 811 și 818 C. civ.; autorizarea trebuia să se dea de către guvern – Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. II, Succesiuni. Donațiuni între vii și testamente, Atelierele Grafice „Socec” & Co, București, 1926, p. 267.

^[40] „Donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de prezentul Decret” – art. 1 din Decretul nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului, publicat în B. Of. nr. 46 din 10 decembrie 1954.

^[41] Doina Lemny, Arhiva Brâncuși. Sfârșitul unei „aventuri”, în „Brâncuși inedit. Însemnări și corespondență românească”, ed. de Doina Lemny și Cristian-Robert Velescu, Ed. Humanitas, București, 2004, pp. 7-8. Pentru o altă deconstrucție a ideii că sculptorul ar fi avut o astfel de intenție, a se vedea și Pavel Țugui, „Donația” lui Brâncuși făcută Statului Român (1950). Între adevăr și mister, în op. cit., pp. 36-40.

^[42] Pentru amănunte, a se vedea Pavel Țugui, op. cit., pp. 125-144.

^[43] Ibidem, pp. 114-124, 132-133.

^[44] Hotărârea judecătorească în cauza C. Brâncuși v. United States, a fost publicată pentru prima dată în Treasury Decisions Under Customs and Other Laws, vol. 54/1928, pp. 428-431.

S-a sugerat la un moment dat ca publicarea unei noi ediții în limba română a procesului în legătură cu Pasărea lui Brâncuși să aibă în vedere faptul că acesta s-a purtat „împotriva incompetenței unor autorități din SUA și nicidecum «împotriva Statelor Unite»” – V. G. Paleolog, Procesul sculpturii moderne. Eseuri, p. 99. În realitate însă, așa cum consemnează însăși hotărârea judecătorească, precum și culegerea oficială a jurisprudenței americane, procesul s-a purtat între Brâncuși în calitate de reclamant și statul american, în calitate de pârât.

^[45] Traducerea lor a fost publicată în limba română în volumul Brâncuși împotriva Statelor Unite, trad. Petru Comarnescu, Ed. Dacia, Cluj, 1971, 144 p., reeditat sub titlul Arta care învinge legea. Procesul lui Brâncuși în S.U.A., trad. Petru Comarnescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, 140 p.

^[46] Se pare că nu a fost vorba de un simplu control vamal. Brâncuși fusese avertizat să nu trimită sculptura Prințesa X în SUA, iar el s-a conformat. Din mărturiile celor care au participat la controlul lăzilor care conțineau sculpturile lui Brâncuși, reiese clar că vameșii căutau ceva anume, pe care negăsindu-l au pretextat că ora este târzie și prin urmare, recepția obiectelor și completarea procesului-verbal corespunzător au amânat-o pentru a doua zi. Amânarea pentru a doua zi era de fapt un veritabil time out în vederea consultării cu cei care determinaseră de fapt controlul. Pentru detalii, a se vedea V. G. Paleolog, Procesul „Brâncuși” în opinia publică și presa vremii, în „Procesul sculpturii moderne. Eseuri”, pp. 7-99.