„Soare negru”: Artă şi drept în legătură cu Brâncuşi

18 mart. 2020
Articol UJ Premium
Vizualizari: 2088
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dar, după cum s-a observat, este greu de conceput, chiar și pentru cineva cu imaginație bogată, la ce ar fi folosit sculptura incriminată decât ca obiect de decor[47].

Problema majoră pusă a fost: Ce este o operă de artă? Lectura dosarului atestă, între altele, o întrebare pusă constant de judecătorul cauzei: „Are acest obiect un scop utilitar?”

Hotărârea judecătorească pronunțată în 26 noiembrie 1928 a consfințit faptul că sculptura în discuție este o operă de artă și prin urmare ea va fi scutită de taxa vamală. Dar, ceea ce este și mai important, a fost consa­cra­rea jurisprudențială a noilor idei și orientări artistice, recunoscându-li-se aptitudinea de a genera obiecte de artă. În fond, aceasta a fost lacuna observată post factum la avocații lui Brâncuși: „Nu mai puțin curios apare faptul că apărarea n-a recurs deloc la conceptul unei noi frumuseți care l-a înlocuit pe cel al secolului al XIX-lea. Când Appolinaire afirmă: Ce monstre de la beauté n’est pas éternel, el vrea să accentueze caracterul labil, variabil, al oricărei atitudini estetice și, totodată, imposibilitatea determinării obiective, exacte, a calității și definirii frumuseții după normele trecutului[48].

Ca o concluzie, procesul nu doar a oferit tuturor părților implicate posi­bi­litatea de a-și defini și susține propria viziune asupra artei, ci și a consti­tuit o etapă semnificativă atât pentru jurisprudența, cât și pentru legislația americană, pe care le-a redefinit în materia artei moderne.

 

7. Procesul privind stabilirea titularului dreptului de autor operelor lui Brâncuși amplasate în Târgu Jiu

Procesul privind stabilirea titularului dreptului de autor operelor lui Brâncuși amplasate în Târgu Jiu a fost judecat în fond de Tribunalul Gorj[49], în apel de Curtea de Apel Craiova[50] și în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție[51]. Hotărârea judecătorească a primei instanțe[52] a fost menținută prin respingerea ca neîntemeiată a apelului Consiliului Local al Municipiului Târgu Jiu[53] și menținută și în recurs prin anularea ca netimbrată a acestuia[54].

Instanțele de judecată, sesizate în acest sens, au constatat că „titularul dreptului de autor asupra operelor lui Constantin Brâncuși, ce sunt amplasate în Târgu Jiu”, nu este municipalitatea, ci succesorul soților Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati, desemnați de Brâncuși ca moștenitori ai săi[55].

Procesul privind stabilirea titularului dreptului de autor al operelor lui Brân­cuși amplasate în Târgu Jiu s-a încheiat după o modificare semnificativă a Legii nr. 8 / 1996: hotărârea dată în apel s-a bazat pe un text de lege radical modificat, cu totul opus celui în vigoare la data pronunțării instanței de fond.

În varianta inițială, textul de lege dispunea următoarele: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedați înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care au expirat termenele de protecție se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”[56].

În literatura de specialitate s-a observat că această soluție a legiuitorului a fost greșită, greșeală ejusdem farinae existentă și în alt loc al legii. Totuși, în opinia noastră nu a fost vorba de o omitere involuntară a vocabulei „nu” deoarece legiuitorul nu a fost în eroare pentru că în cadrul aceluiași aliniat prevede, ținând cont de neretroactivitatea legii, că „prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”[57].

Care a fost opțiunea legiuitorilor precedenți în situații tranzitorii? Dacă prin Legea presei din 1862 (prima lege în materie din România), durata protecției unei opere a fost stabilită la 10 ani după moartea autorului[58], prin Legea nr. 126/1923 privind proprietatea literară și artistică, care a abrogat Legea presei (1862) a mărit protecția conferită succesorilor acestuia la 30 de ani[59]. Decretul nr. 321/1956 a fost cel mai divers din punctul de vedere al acordării protecției, stabilind intervale de timp diferite de protecție: „soțului și ascendenților autorului, pe tot timpul vieții fiecăruia; descendenților, pe timp de 50 ani; celorlalți moștenitori, pe timp de 15 ani, fără ca în acest caz dreptul să se poată transmite din nou prin moștenire”[60]. În sfârșit, legiuitorul din 1996 a mărit și uniformizat durata de protecție postumă la 70 de ani (ca regulă)[61].

Însă, ceea ce ne interesează în această analiză este modalitatea în care legiuitorul a înțeles să soluționeze ipoteza în care la intrarea în vigoare a legii noi protecția acordată succesorilor autorului nu expirase încă. Ches­tiunea era importantă deoarece, după cum se relevă lectura textelor care s-au succedat în timp, fiecare lege subsecventă, a mărit durata protecției. Or, în dreptul civil, regula este că un raport juridic se naște, ființează și se stinge sub reglementarea în vigoare la momentul generării sale. În litera­tura de specialitate s-a observat că „dreptul de autor este o instituție a dreptului civil prin natura relațiilor sociale pe care le reglementează”[62].

Legiuitorul interbelic a statuat că „prezenta lege prelungind însă dreptul moștenitorilor la 30 de ani, pentru restul de timp ce rămâne până la comple­tarea acestui număr de ani…”[63], precizând totodată în mod expres că „pentru operele deja căzute în domeniul public, prezenta lege nu are efect retroactiv, drepturile moștenitorilor ca și ale cesionarilor fiind definitiv stinse prin expirarea celor 10 ani de la moartea autorului, prevăzuți de legea de la 1862”[64].

Legiuitorul postbelic a formulat mai sintetic reglementarea protecției operelor aflate într-o situație tranzitorie, adică născute sub vechea lege și care urmează să se stingă sub noua reglementare: „Termenele privind dreptul de autor și exercițiul lui, prevăzute în legi anterioare, vor continua să curgă până la împlinirea lor, fără a putea însă depăși termenele corespun­zătoare cuprinse în prezentul decret, socotite de la intrarea lui în vigoare”[65].

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Din economia redactării, rezultă indubitabil faptul că textul de lege privește doar situațiile în care termenele curg, adică nu s-au împlinit și prin urmare opera nu a intrat în domeniul public. Iată că legiuitorul de la 1956 se află în consonanță cu cel de la 1923.

Comparația acestor texte cu cel din 1996 nu este în beneficiul ultimei reglementări, care se abate de la orice dispoziții de până atunci în materie tranzitorie. Straniu în acest text îl reprezintă scoaterea din domeniul public a unei opere și reintroducerea ei în sfera protecției private.

Totuși, legiuitorul a corectat fără explicații textul abia în anul 2004, reformulându-l radical deosebit: „Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție calculate conform procedurilor legislației anterioare se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”[66].

Textul inițial a constituit însă baza legală pentru hotărârea prin care imaginile operelor lui Brâncuși au fost scoase din domeniul public pentru a fi introduse în cel privat. Sesizând totuși monstruozitatea juridică și dorind să evite retroactivitatea legii civile, interzisă expres constituțional[67], legiui­torul a dispus totodată că „prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”[68]. Această adăugire este pe deplin justificată pentru forma inițială a legii, când opere căzute în domeniul public au rein­trat în domeniul privat deoarece exista un hiat între momentul în care cele două momente amintite. Păstrarea acestei dispoziții în reglementarea din 2004 este non-sens deoarece nu există o întrerupere a protecției drepturilor de autor (ca în prima reglementare), iar noile termene nu retroactivează; de la care altă dată ar putea să curgă efectele noilor termene decât de la cea a intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996?

Ca o concluzie, reglementarea art. 149 alin. (3)[69] din Legea nr. 8/1996 a fost una discontinuă și nefericită în forma sa inițială. Nu este exclus ca să fi fost văzută ca un act reparatoriu față de succesorii nedreptățiți de dispo­zi­țiile în materie ale regimului comunist, foarte refractar ideii de proprietate privată. Dar dispoziția legală din 1996 ea era în afara oricărei logici juridice regăsite la legiuitorul din 1923, ca și la cel din 1956. Prin urmare, ea a fost corectată.

 

Concluzii

Opera lui Brâncuși a determinat, chiar dacă nu imediat, o modificare atât a jurisprudenței, cât și a legislației americane în materia definirii artei[70]. Chiar înainte de a i se da dreptate, Brâncuși a câștigat ceva ce nu i se mai putea lua, indiferent de deznodământul juridic (care totuși i-a fost favorabil): o popularizare imensă, pe măsura geniului său creator.

Conștient de valoarea operei sale, de mesajul ei universal, el nu o putea lăsa decât într-un centru cât mai frecventat al lumii[71]. Or, o donație sau un tes­tament în favoarea statului român, aflat în anii cei mai negri ai comu­nis­mului și ai izolării internaționale, ar fi condamnat-o atunci la o foarte restrânsă accesibilitate. Mai mult, „ideea de a lăsa ansamblul atelierului cu tot ce acesta conținea, Muzeului național de artă modernă din Paris încolțise mai demult în mintea sculptorului”[72]. Așadar, paradoxal, în ciuda lipsei documentelor și a mărturiilor directe, a prins contur ideea falsă a respingerii „darului” pe care l-a făcut (sau ar fi vrut să îl facă) statului român.

Într-un final, dincolo de toate eșecurile și greșelile altora (legislative, administrative etc.), Brâncuși a rămas Brâncuși. Prea mare pentru a fi zăgăzuit de spațiu, timp și condiționări umane.


[47] Thomas L. Harts­horne, Modernism on Trial: C. Brancusi v. United States (1928), în „Journal of American Studies” nr. 1/1986, p. 94.

[48] Carola Giedion-Welcker, Constantin Brâncuși, trad. O. Bușneag, R. Bușneag-Iotzu, Ed. Meridiane, București, 1981, p. 125.

[49] Dosarul nr. 203/2003 al Tribunalului Gorj.

[50] Dosarul nr. 7928/54/2004 al Curții de Apel Craiova.

[51] Dosarul nr. 2383/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

[52] Sentința nr. 39/25 februarie 2004 Trib. Gorj.

[53] Decizia nr. 2912/14 noiembrie 2005 C. Ap. Craiova.

[54] Decizia nr. 269/din 16 ianuarie 2007 a ÎCCJ.

[55] Testamentul lui Brâncuși a fost redactat în 12 aprilie 1956 și a fost publicat în limba română în Doina Lemny, Arhiva Brâncuși. Sfârșitul unei aventuri, în „Brâncuși inedit”, p. 8.

[56] Art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

[57] V. Roș, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, București, 2003, p. 297.

[58] Art. 1 și 2 din Legea presei (1862).

[59] Art. 4 din Legea nr. 126/1923.

[60] Art. 6 alin. (1) lit. (a-c) din Decretul nr. 321 din 18 iunie 1956 privind dreptul de autor, publicat în „Buletinul oficial al R.P.R.”, nr. 18 din 27 iunie 1956.

Aici surprinzătoare este prevederea care stabilește ca fiind viageră protecția pentru soț și ascendenții autorului, ca și cum termenul de 50 de ani ar fi fost neîndestulător. În practică însă, situațiile în care soțul supraviețuitor a trăit mai mult de 50 de ani după decesul autorului au fost extrem de rare. Veturia Goga (decedată la 41 de ani de la moartea poetului Octavian Goga) și Constanze Mozart (decedată la 51 de ani de la moartea lui Wolfgang Amadeus Mozart) sunt cazurile cele mai longevive pe care le cunoaștem. Instaurarea unui interval de protecție unitar, indiferent de calitatea de soț, descendent sau altor categorii de moștenitori a înlăturat discuțiile cu privire la problema „față de cine se apreciază calitatea moștenitorilor descendentului decedat, față de el însuși sau față de autorul operei” – Aurelian Ionașcu, Dreptul de autor (potrivit reglementării Decretului nr. 321/1956), în Aurelian Ionașcu, Nicolae Comșa, Mircea Mureșan, „Dreptul de autor în Republica Socialistă România”, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969, pp. 124-125.

[61] Art. 25 din Legea nr. 8/1996.

[62] Aurelian Ionașcu, op. cit., p. 19.

[63] Art. 60 alin. (2) din Legea nr. 126/1923.

[64] Art. 61 alin. (1) din Legea nr. 126/1923.

[65] Art. 41 alin. (3) din Decretul nr. 321/1956.

[66] Art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 128 din Legea nr. 285/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 587 din 30 iunie 2004.

[67] Art. 15 alin. (2) din Constituția României în vigoare la momentul redactării Legii nr. 8/1996.

[68] Art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

[69] Actualmente, după renumerotarea și republicarea în temeiul art. III din Legea nr. 74/2018, fostul art. 149 alin. (3) a devenit art. 205 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

[70] Leonard D. DuBoff, Art Law in a Nutshell, West Publishing Go, St. Paul, Minnesota, 1984, pp. 3-4.

[71] Doina Lemny, Arhiva Brâncuși, p. 8.

[72] Ibidem, p. 6.

„Soare negru”: Artă și drept în legătură cu Brâncuși was last modified: martie 17th, 2020 by Paul Popovici

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Paul Popovici

Paul Popovici

Este conf. univ. dr. la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept din Cluj-Napoca.
A mai scris: