Repere teoretice şi practice în problematica binomului „Agresologie-Victimologie”

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. ÎN LOC DE INTRODUCERE…

Agresorul și Victima… Călăul și Condamnatul… Și Justițiarii… În această ecuație umană, a cărei soluționare poate consta în aplicarea, respectiv în adoptarea unor multiple formule ori variante acționale, există totuși un numitor comun – Nefericirea… Nefericirea Victimei, ca țintă a agresiunii și ca subiect al pagubelor suferite, din perspective multiple… Nefericirea Agresorului, ca subiect al carențelor sau defecțiunilor bio-psiho-sociale, puse pe seama naturii și a mediului extern… Și Nefericirea Justițiarilor, aceștia, permanent, având de ales între „ținte” și „călăi”, între oameni și alți oameni, în fond, îndepărtându-i, în mod pragmatic, pe cei din urmă… Tot călăi sunt și ei… Dar sunt călăi altruiști, călăi în virtutea îndeplinirii unui scop, al apărării celorlalți, spre deosebire de agresor, care este unul egoist, promotor exclusiv al propriei persoane… Și totuși mai există un călău… Societatea… care, prin lipsa de interes și cumulul de compromisuri evidențiat, abandonează victima în meandrele sistemului, în întunericul uitării, concură la formarea unor caractere socio-malefice și eludează reabilitarea văduviților de bunătate, precum și integrarea acestora în cadrul său! Până la urmă, ea este Călăul Suprem…! Și, paradoxal, propria Victimă…

2. SCURT ISTORIC AL VICTIMOLOGIEI

Literatura de specialitate sau doctrina științifică de profil evidențiază o relativ-recentă încadrare conceptual-organizatorică a calității victimale ori a persoanei-țintă a unei fapte antisociale, vătămătoare, dăunătoare, primele considerații de natură victimologică aparținând avocatului român Beniamin Mendelsohn, prin intermediul acestora subliniindu-se, în anul 1973, particularitățile raportului infractor-victimă, ale relațiilor dintre criminal și victima sa. Ca atare, autorul opinează că reacția victimei la actul agresional este dependentă de potențialul de receptivitate al acesteia, care este diferit de la persoană la persoană, fiind condiționat, statuat de vârstă, sex, grad de cultură, inteligență, aspect bio-psihic, grad de obișnuință/adaptare/toleranță față de pornirile agresive, stabilitate sau instabilitate. Mai mult decât atât, tot el oferă următoarea variantă de clasificare a victimelor, și anume: victimă total nevinovată (pruncuciderea, de exemplu), victimă mai puțin vinovată decât criminalul (din ignoranță, imprudență), victimă la fel de vinovată precum criminalul (provocatoare), victimă total vinovată (stimulatoare, agresoare), victimă înnăscută. Însă, așa cum era de așteptat, considerațiile de specialitate au continuat să apară și ulterior, unul dintre promotorii acestora fiind profesorul german de drept penal Hans von Henting, care, în volumul „The Criminal and His Victim”, apărut în anul 1984, a supus analizei fenomenul concret, stabilind elemente conceptuale utilizate în victimologie, remarcând posibilitățile de interacțiune dintre agresor și victimă, precum și rolul celei din urmă în desfășurarea activității infracționale. De asemenea, și el propune propria variantă a clasificării victimelor, și anume: victime izolate de ansamblul organizării vieții și activității sociale – străinii, marginalizații social, persoanele abandonate, inadaptații bio-psihologic la un anumit regim de viață (solitarii, melancolicii etc.); victime generate de neliniștea vitală individuală (caracterizate printr-o necesitate internă de acțiune și stabilitate psihosocială); victime fără rezistență acțională (cu discernământ alterat, neconturat; de regulă, în perioada pubertății sau a senilității). În continuare, tot respectivul autor ia în calcul atât factorii fiziologici, cât și pe cei situațional-externi, elaborând noi structuri reconfigurative ale clasificării victimale (a se vedea sursa indicată)^[1].

Dar nu numai autorii străini s-au remarcat în încercarea de a teoretiza și organiza aspectele victimologice. Astfel, în anul 1988, psihologul român, Tiberiu Bogdan, în cadrul volumului „Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”, oferă o viziune dinamică asupra conceptelor de victimă, victimizare, riscuri victimale, iar în anul 1994, Iancu Tănăsescu prezintă raportul comportamental dintre victimă și criminal, în volumul „Victima și agresorul”, tot în același an, profesorul Nicolae Mitrofan (și colab.) relevând particularitățile specifice ale mai multor categorii de victime, cum ar fi femeile, copiii, persoanele în vârstă, sinucigașii, cercetările efectuate evidențiind rolul victimei în descoperirea infractorilor, prin revelarea datelor referitoare la încadrarea juridică a faptei, la împrejurările producerii acesteia, la definirea personalității persoanei vătămate^[2].

Cu certitudine, în cadrul acestei lucrări, contribuțiile teoretice și conceptual-organizatorice nu pot fi amintite în plenitudinea lor, ele având un caracter multiplu, toate fundamentându-se pe studiile, respectiv pe considerațiile ale multor autori de marcă, fiecăruia în parte putându-i-se atribui rolul de „arhitect” în ceea ce privește construirea acestei ramuri științifice interdisciplinare sensibile și aparte, consensul cvasi-unanim rezultat constând în observarea și măsurarea comportamentului concret al victimei, în întrepătrunderea raporturilor acesteia cu infractorul și cu mediul social, toate acestea reprezentând, sub egida teoreticienilor și practicienilor în materie, adevăratul obiect de cercetare al victimologiei^[3].

3. BINOMUL „AGRESOLOGIE–VICTIMOLOGIE” – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI INSEPARABILITĂȚI FACTUALE

La nivel conceptual-etimologic, victimologia izvorăște din limba latină – „victima” și „logos” –, reprezentând stiința victimei, în prezent, prin aceasta, înțelegându-se orice persoană care suferă, în mod direct sau indirect, consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale. Cu alte cuvinte, noțiunea de victimă înglobează unitatea sintetică a stării psiho-fizice și sociale a ființei umane care, suferind o acțiune violentă (cu repercusiuni fizice și psihologice), va fi influențată sau chiar determinată de actul de agresiune, în privința echilibrului psihocomportamental intern și manifest^[4]. În continuare, una dintre definițiile moderne relevă victimologia ca pe „o disciplină care face parte din categoria științelor socio-juridice, ce se ocupă cu studiul, în dinamică, al victimei, cu rolul acesteia în geneza actului traumatizant-victimizant și cu relațiile ce se stabilesc în cadrul trinomului agresor-victimă-societate, pe parcursul desfășurării, evoluției (etapelor) procesului criminal”^[5].

După cum poate fi observat mai sus, victimologia ori calitatea victimală a unei ființe umane nu poate fi tratată singular, nici la nivel conceptual, nici la nivel factual, toate definițiile, teoriile și datele realității logic-pragmatice implicând și prezența, respectiv rolul agresorului (persoana care comite agresiunea) în ecuația infracțională, disciplina responsabilă de organizarea teoretică a acestuia purtând denumirea de „agresologie”. Ca atare, agresologia reprezintă un sector interdisciplinar al cărui obiect de studiu constă în formele de violență manifestate de către agresor, acestea din urmă fiind tratate, analizate din perspectivă biologică, psihologică, socială și juridică.

Însă ce anume determină o persoană să comită un act violent la adresa unei alte persoane? În ce moduri o ființă umană poate căpăta calitatea de agresor, desconsiderând imaginea de seamăn a celuilalt și atribuindu-i obligat eticheta de victimă? Unul dintre răspunsurile pe care le oferă literatura de specialitate constă în existența demonstrată a unei trăsături dispoziționale, integrată în structura psihologică a individului, cu reverberații comportamentale, ce poartă numele de „agresivitate”, aceasta putând fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte, opusul acesteia, la nivel empiric, presupunând direcționarea acțiunilor manifest-comportamentale în sens prosocial, precum și toleranță, cooperare, echilibru. Însă și etiologia agresivității, respectiv a comportamentului violent, constituie una dintre problematicile încă prezente ale psihologiei, ale criminologiei, ale agresologiei, precum și ale celorlalte discipline științifice conexe. De-a lungul timpului, mai mulți specialiști au încercat să ofere variante explicative, fiecare dintre ei pendulând între paradigma ereditară și cea ambientală, în ceea ce privește declanșarea și susținerea trăsăturii menționate mai sus, cu caracter auto- și heterodistructiv. Astfel, pe de-o parte, Sigmund Freud a considerat că agresivitatea este înnăscută, în viziunea sa, ea încadrându-se în zona inconștient-instinctual-dăunătoare, pe când Konrad Lorenz opina că aceasta, deși tot înnăscută, este manifestată în serviciul vieții, îndepărtând supraaglomerarea intraspecie și interspecii și având o valoare adaptativă. Pe de altă parte, John Dollard, un exponent al viziunii ambientale, prin intermediul teoriei frustrare-agresivitate, a postulat următoarele considerații, și anume: „agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”; „frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate”^[6], fenomenul de frustrare sau frustrație reprezentând, din perspectivele altor autori, un aspect al actului de adaptare la mediul înconjurător^[7] sau, mai concret, un eșec adaptativ la acesta. De asemenea, un alt autor care a împărtășit paradigma ambientală a fost Albert Bandura, acesta fiind de părere că agresivitatea se constituie sub forma unui comportament social învățat, dezvoltând, așadar, teoria învățării sociale aplicată în acest context^[8].

Analizând cele prezentate mai sus, precum și doctrina de profil, dar, mai ales, observând conflictele dinamice, interactive și non-statice, din punctul de vedere al calității de agresor sau victimă a părților implicate, precum și din cel al contextelor acțional-infracționale, se poate conchide că interacțiunea dintre cei doi poli, Agresor și Victimă, respectiv Agresologie și Victimologie, este permanentă și inseparabilă atât din punct de vedere teoretico-explicativ, cât și din punct de vedere pragmatic-factual.

4. CUPLUL PENAL „AGRESOR–VICTIMĂ” – DINAMICĂ INFRACȚIONALĂ, CARACTER CONFLICTUAL ȘI IMPLICAȚII SOCIO-PSIHOLOGICE

Așa cum a fost menționat mai sus, relația dintre agresor și victimă prezintă un caracter dinamic, în care inversiunea rolurilor, precum și investirea cu diversele fațete ale celor două polarități acțional-conflictuale, constituie apanajul realității care, de regulă, nu urmează un curs prestabilit, static, ci, dimpotrivă, unul schimbător, haotic, imprevizibil.

În ceea ce privește agresorul, ca subiect activ al infracțiunii, acesta, de obicei, se încadrează într-un tablou psihologic disfuncțional, cu repercusiuni manifeste antisociale sau disociale. Astfel, una dintre cele mai frecvente particularități psihice ale delincvenților și, în special, ale celor minori este instabilitatea emotiv-acțională, individul acționând imprevizibil, pe fondul unei inconstanțe afective, fundamentată pe un sistem socio-valoric neconturat și neorientat în sens normal-adaptativ, coroborat cu lipsa autocontrolului asupra trebuințelor, necesităților pulsionale pregnante, apăsătoare. De asemenea, o altă trăsătură specifică infractorului este reprezentată de inadaptarea socială, indivizii-delincvenți dovedind reticență, dificultate în ceea ce privește internalizarea modelelor socio-educative acceptate. În continuare, tabloul cu pricina mai poate fi completat cu mențiunile că agresorul caută și obține, prin intermediul comiterii faptei antisociale, satisfacția materială și/sau morală conformă cu trebuințele sale, este caracterizat de duplicitate/artificialitate comportamentală, deoarece conștientizează caracterul antisocial al acțiunilor intenționale și decide să le materializeze în taină, la adăpostul secretului, se reîntoarce la locul infracțiunii, dovedind, probabil, amnezie postinfracțională, și prezintă un limbaj/jargon specific^[9].

Cu privire la etiologia personalității criminale a infractorului, Jean Pinatel a elaborat una dintre cele mai moderne teorii, și anume teoria nucleului personalității criminale, conform căreia conglomeratul dispozițional al delincvenților majori înglobează o serie de elemente, și anume: 1. Egocentrismul, acesta reprezentând tendința individului de a raporta totul la el însuși, egocentricul nefiind capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese; 2. Labilitatea, constituind trăsătura personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea, deschiderea către influențe, imprevizibilitatea comportamentală; 3. Agresivitatea, aceasta activându-se atunci când individul este împiedicat să își satisfacă dorințele, manifestându-se printr-un comportament violent, distructiv; 4. Indiferența afectivă, aceasta fiind strâns legată de egocentrism și traducându-se prin incapacitatea infractorului de a înțelege durerile și nevoile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de durerile altora; insensibilitate morală. Însă acest nucleu specific al personalității nu relevă neapărat și întocmai trecerea la actul infracțional, aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de a realiza acțiunea criminală, în funcție de presiunile exterioare – legea pragului delincvențial –, constituind principalul criteriu de diferențiere a infractorilor de neinfractori, precum și a delincvenților între ei^[10].

Tot referitor la agresor, se ia în calcul și problematica discernământului, evaluarea acestuia necesitând expertiză medico-legală psihiatrică, fiind fundamentată și reglementată juridic, relevând funcționarea non-mecanică/umană/justă a dreptului și comportând complexitate și responsabilitate profesională ridicată^[11].

În privința victimei, ca subiect pasiv al infracțiunii sau ca persoană care suportă o agresiune, un prejudiciu, o pagubă morală și/sau materială, o suferință fizică și/sau psihică, aceasta poate face referire la o serie de categorii victimale, victimizarea femeii, a copilului, a vârstnicului, a minorităților etnice și sexuale, a persoanelor cu handicap ș.a.m.d. circumscriindu-se în tabloul uman, cu potențial victimogen. Mai mult decât atât, din perspectiva caracterului conflictual, a balansului de rol, precum și din cea a dinamicii social-factual-infracționale (Agresor-Victimă – Victimă-Agresor), anumiți autori au conturat și o serie de tipologii victimale, în continuare putând fi observată o corelație între teoria tipologică a lui B. Mendelsohn și cea a lui E. Fattah: a. victimă total nevinovată – victimă non-participativă; b. victimă mai puțin vinovată decât criminalul – victimă latentă; c. victimă la fel de vinovată precum criminalul – victimă predispusă; d. victimă mai vinovată decât criminalul – victimă provocatoare; e. victimă total vinovată – victimă participantă; f. victimă stimulantă sau confabulatoare – victimă falsă^[12], evidențiindu-se, astfel, încă o dată, caracterul contextual-dinamic al rolurilor pe care o persoană le poate juca pe scena vieții infracționale.

5. STUDIU DE CAZ – ASPECTE EXEMPLIFICATIVE

De cele mai multe ori, spațiul infracțional este încărcat de dramatism, calitatea prezentă, actuală de agresor clătinându-se sub imperiul provocator, culpabil al victimei, care, sub aspectul dinamicii evidențiate mai sus, juca, în prealabil, rolul unui agresor feroce, lipsit de scrupule, subiect desăvârșit al carențelor psihomorale. Prin urmare, următorul exemplu, evocat într-o manieră mai mult decât profesionistă de către reputatul psiholog criminalist, dr. Tudorel Butoi (a se vedea sursa indicată), surprinde edificator balansul de rol al părților conflictuale, scoțând la iveală manifestări șocante ale comportamentului uman: „…Când s-a băgat în casă, l-am observat; știam că-i beut și parcă simțeam că ceva trebuie să facă, așa făcea el când bea, ceva trebuia să facă… Când începea scandalul, el nu avea treabă numai de cazul ala care era atuncea, că el adăuga și altele care se întâmplaseră mai înainte… mă lua de cap, mă trântea, mă lovea de scaun, de masă, de pereți, de ce apuca, mă împingea, așa mă bătea… Am apucat așa o frică de el… că el așa a și zis, că femeia trebuie să tremure… să tremure când se bagă bărbatul în casă și așa a și făcut, că atâta m-a bătut și m-a chinuit până am apucat așa o stare, că toată tremur și când mă-nfric așa de ceva sau mă supăr așa, toată tremur… Și cum aveam așa un troc și sfărâmam porumbul, el atunci o și sărit de mi l-a luat și mi l-a pus în cap… Pe urmă, m-a luat de cap și m-a purtat cât îi casa… m-a lovit de toate alea, că așa mă bătea… (…)… Până au sărit vecinii, el m-a tot bătut, știi, m-a trântit pe jos, apoi a dat în mine și cu picioarele, țin minte când mi-a dat cu piciorul în stomac de știu că nu am mai putut să mai suflu, nu am mai știut ce a mai făcut el pe acolo… (…)… Măcar de câte ori m-a bătut, de optsprezece ani am fost laolaltă și n-am ridicat mână să dau în el niciodată, că eu am știut că o dată dacă dă o femeie, un bărbat sigur că dă și el pe urmă, că el este bărbat oricum… și cum aveam așa sfărâmătoarea în mână, i-am dat și eu cu sfărâmătoarea în cap… (…)… Am fugit. Când m-am întors și m-am băgat în casă, el sta acolo pe pat, cum fusese înainte de a se certa cu mine, cu mâinile la cap și pe perină așa și cu picioarele în sus, așa spânzurate, așa sta, așa l-am găsit. Gândul ce vream să fac l-am avut în minte mai demult; asta tot mi-a fost în gând, o fac și mă duc la închisoare, că tot n-am avut nicio fericire în viață. Era trecut de unu noaptea, copilul fugise și el, atunci am zis că tot nu mai are unde să vină copilul, că de la film nu mai are de unde, ăla s-a dus și s-a culcat undeva într-o șură, așa am zis, acum o fac,… și așa că atunci m-am dus de-am dus toporul din șură și l-am băgat sub perină… Numai știi, mă mai gândeam că o da copilul de mine și m-o vedea acolo ce fac cu el și s-ar speria… (…)… Tot mă gândesc oare s-o fac? … Să n-o fac acum? Mă gândesc, tot mai stau un pic, poate că vine copilul, știi… Să mai stau și iar m-am dus și m-am băgat sub plapumă și-am mai stat. Când am ieșit de-acolo, din cameră, am ieșit, m-am lipit așa de usciorul ușii și-așa am stat acolo… și m-am tot gândit ce să fac… M-am gândit la copil, m-am gândit…, la mine nu m-am gândit, că asta tot mi-a fost în gând, asta o fac și mă duc la închisoare… Da’ așa tremuram și așa m-am gândit că, așa cum tremuram, nu l-oi putea lovi, știți, și s-o scula și m-o omorî sau o face ceva, m-o bate, ori mă gândeam eu așa că n-oi putea să-l lovesc așa, ca să moară… (…)… Și așa o lovitură puternică i-am dat, ce-am gândit ca să nu se mai scoale, ca să nu se scoale la mine… No, că parcă…, că mi-o părut bine, nu știu cum, că l-am putut lovi de nu s-a mai putut scula. Cum am dat așa cu toporul, i-au țâșnit creierii afară, numa’ un pic o dat să se scoale, să-și mai deschidă ochii și un pic de zgomot numai s-o auzit când o gemut… n-o mai putut și-am răsuflat ușurată… l-am gătat… (…)… Pe urmă, m-am chinuit mult pân’ ce l-am tăiat în bucăți, am tăiat și dormeza, căci se-mbibase de sânge… am făcut focul în cuptor și l-am încins bine… până dimineață, l-am tot ars bucată cu bucată… a mai rămas din el, așa, capul ca o găoace și spinarea încovoiată de foc. Ce știu eu cum a ars… eu am mai lovit-o cu jeritoriul, am îmbucățit-o așa și-am tras alea ce rămăseseră și cenușa în gura cuptorului de s-a mai astâmpărat, că era și cam fierbinte. Mai târziu, am tras totul într-un sac și spre seară l-am tot dat pe Someș… și n-a mai fost nimic…”^[13].

Pe lângă caracteristicile dramatice, șocante ale contextului de viață, precum și pe lângă cele ale manifestărilor comportamentale ale victimei metamorfozate în agresor, acest exemplu ilustrează, într-un mod elocvent, imprevizibilitatea potențial-infracțională și dinamica de rol comportată în structura psiho-internă a actorilor pe această șubredă scenă agresiv-victimală.

6. EFECTE ȘI CONSECINȚE BIO-PSIHO-SOCIALE ALE VICTIMIZĂRII

Indiferent de țintele agresiunii, victimizarea, fie exercitată asupra individului, fie îndreptată împotriva societății, va antrena o serie de consecințe afectiv-atitudinale, resimțite pe ambele paliere, atât individuale, cât și colective. Ca atare, efectele resimțite la nivel individual pot fi: prezența unor leziuni corporale mai mult sau mai puțin grave; dobândirea unei infirmități sau a unei invalidități (prejudiciu corporal-morfologic, funcțional sau morfofuncțional); disfuncționalități organice (impotență, frigiditate, vaginism etc.); apariția unor tulburări de limbaj (mai ales, în cazul copiilor); reacții specifice SSPVT-ului (Sindromul Stresului Post-Victimal-Traumatic); tulburări de personalitate posttraumatice etc. De asemenea, la nivel colectiv, poate fi întâlnită o serie de consecințe, respectiv: panica; frica de necunoscut (neînțeles); suspiciuni, precauții; refuzul de a ajuta alte persoane în cazuri normale (teama de agresiune); refuzul de a ajuta victimele unor infracțiuni (de teama de a nu fi sancționați de către organele polițienești, în cazul unui ajutor defectuos) ș.a.m.d.^[14].

7. ASPECTE PREVENTIV-PROTECTIVE PE TĂRÂMUL REALITĂȚII SOCIAL-CRIMINOGENE

Fenomenul infracțional este inerent fiecărei societăți, indiferent de gradul de dezvoltare socio-valorică și economică la care se situează. Astfel, din perspectivă psihologică și psihosocială, creșterea ratei criminalității, înregistrată în ultimii ani, influențează intensificarea sentimentului de insecuritate resimțit, în general, de către membrii societății, dar, în particular, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal, o sporită vulnerabilitate victimală (copii, femei, vârstnici, persoane cu handicap etc.). Ca atare, instinctiv ori deliberat, intenționat, unele persoane își iau măsuri de prevenire, în vederea evitării oricărui risc de victimizare (asigurarea întăririlor de locuințe și imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor dubioase ș.a.m.d.), deși acest obiectiv pare a fi foarte dificil de atins, dacă nu imposibil. Totuși, în ciuda utopiei anihilării fenomenului infracțional, societatea, prin intermediul organismelor statale, are obligația și interesul de a-l reduce, de a-l situa la un nivel acceptabil, din punctul de vedere al securității personale și colective. Așadar, măsurile care se pot adopta, în vederea evitării, pe cât se poate, a riscurilor victimale, pot face referire atât la protecția socială, acestea constituind apanajul organelor judiciare abilitate și constând în existența eficientă a sistemului normativ juridico-penal, cât și la autoprotecție, acestea făcând referire la registrul variat, divers și preventiv-acțional al fiecărei persoane particulare în parte^[15], principalul motiv al desfășurării respectivelor demersuri prezentându-se sub forma temerilor, a fricii…, frica de infracțiune, frica de consecințele bio-psihologice ori material-sociale ale acesteia, în genere, frica unor oameni de alți oameni, semeni de-ai lor…

8. CONCLUZII

Parcurgând întregul traseu al prezentei lucrări, însă, mai ales, al literaturii de profil, precum și observând cum se poziționează realitatea, societatea, viața în raport cu „locatarul” acestora, Omul, se scot la iveală inseparabilitățile factuale ale celor două polarități, Agresor și Victimă, tot omul fiind cel care îmbracă ambele haine, în funcție de contextele de viață, de situațiile imprevizibile în care este angrenat, din punct de vedere existent-acțional. Cu alte cuvinte, în vulnerabilitatea sa ancestrală, pe drumul haotic, imprevizibil al vieții, este obligat să penduleze între cele două „calități”, niciuna dintre ele nefiind dispusă să îi contureze o existență facilă, confortabilă, demnă de a fi acceptată, suportată ori îmbrățișată.

Dincolo de implicațiile și consecințele bio-psiho-sociale post-victimizare, relevate abundent în lucrările științifice, și de măsurile de protecție socială și individuală, circumscrise repertoriului acțional al statului ori al cetățeanului particular, agresiunea și victimizarea reprezintă realități care comportă profunde amprente umane, vulnerabilități intraspecie, dramatismul acestora fiind imposibil de înlăturat și din ce în ce mai dificil de contracarat.

9. BIBLIOGRAFIE

1. Butoi, T.S.B., Femei ucigașe. Psihanaliza crimei, Ed. PHOBOS, București, 2003.

2. Butoi, T., Voinea, D., Butoi, T.A., Prodan, M.C., Iftenie, V., Zârnescu, C., Butoi, I.T., Nicolae, L.G., Victimologie. Curs universitar. Perspectiva psihologiei victimale asupra cuplului penal „victimă-agresor”, Ed. Pinguin Book, București, 2004.

3. Butoi, T.B. (coord.), Dinuică, D., Voinea, D., Iftenie, V., Butoi, A., Rudăreanu, A., Făiniș, F., Butoi, I.T., Zârnescu, C., Nicolae, L.G., Victimologie și Psihologie Victimală – compendiu universitar – perspectivă juridică, socio-psihologică și medico-legală asupra cuplului penal victimă-agresor, Ed. Pinguin Book, București, 2008.

4. Butoi, B.T., Butoi, I.T., Butoi, T.A., Masterat. Psihologie Judiciară-Victimologie. Compendiu universitar, Ed. Solaris Print, București, 2011.

5. Butoi, T., Psihologie Judiciară. Curs universitar, Ed. TREI, București, 2012.

6. Mitrofan, N. (coord.), Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie Judiciară, ed. a III-a, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 2000.

7. Rudică, T., Psihologia frustrației, Ed. Polirom, Iași, 2006.