Societatea şi Penitenciarul – agenţi factuali ai excluziunii post-detenţie

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. INTRODUCERE: DRAMA SOCIETĂȚII – „CĂLĂU ABSOLUT” ȘI „VICTIMĂ DE SERVICIU”

„Agresorul și Victima… Călăul și Condamnatul… Și Justițiarii… În această ecuație umană, a cărei soluționare poate consta în aplicarea, respectiv în adoptarea unor multiple formule ori variante acționale, există totuși un numitor comun: Nefericirea… Nefericirea Victimei, ca țintă a agresiunii și ca subiect al pagubelor suferite, din perspective multiple… Nefericirea Agresorului, ca subiect al carențelor sau defecțiunilor bio-psiho-sociale, puse pe seama naturii și a mediului extern… Și Nefericirea Justițiarilor, aceștia, permanent, având de ales între „ținte” și „călăi”, între oameni și alți oameni în fond, îndepărtându-i, în mod pragmatic, pe cei din urmă… Tot călăi sunt și ei… Dar sunt călăi altruiști, călăi în virtutea îndeplinirii unui scop, al apărării celorlalți, spre deosebire de agresor, care este unul egoist, promotor exclusiv al propriei persoane… Și totuși mai există un călău: Societatea… care, prin lipsa de interes și cumulul de compromisuri evidențiat, abandonează victima în meandrele sistemului, în întunericul uitării, concură la formarea unor caractere socio-malefice și eludează reabilitarea văduviților de bunătate, precum și integrarea acestora în cadrul său! Până la urmă, ea este Călăul Suprem…! Și, paradoxal, propria Victimă…”^[1].

2. COMPORTAMENTUL ANTISOCIAL – ELEMENT MANIFEST AL SUBCULTURII DEVIANTE

Potrivit majorității opiniilor de specialitate, comportamentul deviant constă în tipurile atitudinal-manifeste aflate în discordanță cu sistemul socio-valoric și cu norma comportamentală împărtășită și acceptată de către cea mai mare parte a unei societăți, a unei comunități ori a unei culturi. Mai exact, după cum specifică și T. Bogdan (1973), acesta face referire la forme de conduită care se îndepărtează, în mod mai mult sau mai puțin sensibil, de normele existente într-o cultură dată și care corespund unor roluri și statusuri sociale bine conturate în cultura respectivă. Comportamentul antisocial însă poate fi explicat într-o notă oarecum mai gravă ori mai exigentă decât conduita deviantă, acesta făcând trimitere la conceptul de delincvență, nu ca sinonim, ci ca specie, ca unică latură sancționată din punct de vedere socio-juridic, celelalte componente ale devianței (nonconformismul exacerbat, spre exemplu) fiind cel mult dezaprobate, verbal sau relațional, la nivel social. Cu alte cuvinte, delincvența sau fenomenul infracțional înglobează totalitatea faptelor prevăzute și reglementate de legea penală, accentuându-se gradul sporit al periculozității sociale, precum și latura subiectivă a comiterii infracțiunii, și anume vinovăția (intenție, culpă și praeterintenție), mobilul, ca element psiho-motivațional, precum și scopul, ca latură volitivă declanșator-acțională. Astfel, se poate reține definiția juridică potrivit căreia infracțiunea este o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și care prezintă pericol social^[2]. Dar simpla raportare la normele pozitive (aflate în vigoare), promovată de abordarea exclusiv juridică, reprezintă mai mult un criteriu discriminatoriu, de distingere a comportamentului antisocial de cel prosocial, precum și de sancționare a celui dintâi prin diverse mijloace legal acceptate, neoferind explicații de natură etiologică în problematica fenomenului deviant, așadar, punctele de vedere juridic și psihologic nefiind întotdeauna concordante. Mai mult decât atât, din perspectivă psihologică, hotărârea infracțională adoptată de către un delincvent, prin caracterul său disocial sau antisocial, reprezintă doar un epilog, aflat, până la declanșare, în stare de latență, constând într-un rezultat al perturbării sau al răsturnării raporturilor obișnuite, acceptabile din punct de vedere social, dintre individ și colectivitatea în sânul căreia trăiește (T. Bogdan, 1973). Tot pe marginea acestei idei, Mira y Lopez arată că „este imposibil să judeci un delict fără a-l înțelege, dar pentru a-l înțelege trebuie cunoscute antecedentele situației și valoarea tuturor factorilor determinanți ai reacției personale: aceasta este analiza psihologică pe care trebuie să o întreprindă juristul dacă el vrea să merite acest nume” (1956, p. 104).

Teoriile psihologice, în speță, cea behavioristă, promovată de către B.F. Skinner, precum și de către de alți cunoscuți precursori de-ai săi (cum ar fi E.L. Thorndike, I.P. Pavlov și J.B. Watson), dar și cea a învățării sociale, conturată de către A. Bandura, au susținut importanța ori influența fundamentală a factorilor externi (de mediu) asupra procesului de formare a personalității, ca structură-pivot în exercitarea comportamentului. Dincolo de excesele teoretice înregistrate, și în prezent literatura de specialitate statuează, la un nivel mai mult decât considerabil, rolul mediului, concretizat în specificul social-comunitar, ca gazdă a fiecărui individ care își desfășoară existența, în dezvoltarea dispozițională a persoanei, ca reprezentant al mediului social. Mai exact, încă din copilăria timpurie, procesul de formare a personalității suferă influențe multiple, atât de natură internă, reprezentate de potențialul și structura neuro-psihică ale copilului, cât și de natură externă, aceasta constând în factorii identitari socio-culturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul familiei, microgrupurilor și macrogrupurilor umane, în cadrul cărora, treptat, individul trebuie să se integreze^[3]. Aplicând respectivele teorii și modele general-explicative și la specificul conduitei deviante, se poate opina că diversele carențe majore de sorginte educațională, socio-valorică, economică și, nu în ultimul rând, socio-afectivă, înregistrate în diferite comunități, concurează la formarea unor subculturi paralele deviante, în cadrul cărora „normele” de conviețuire capătă, mai degrabă, accente pulsional-hedoniste, plăcerea, confortul și chiar supraviețuirea „pe cont propriu” luând locul sistemului valorico-normativ majoritar acceptat și respectat (a se observa specificul cartierelor rău-famate), individul, a cărui structură de personalitate se conturează în interiorul unei subculturi cu tentă infracțională, căpătând, într-o proporție considerabilă, calitatea atitudinal-manifestă de pretabil la diferite fapte antisociale.

3. TRECEREA LA ACTUL INFRACȚIONAL – PERSPECTIVE ETIOLOGICE

Așa cum se poate observa și în secțiunea anterioară, actul de justiție, fără a ține cont de aspectele situațional-etiologice în ceea privește comiterea unei infracțiuni, fără a lua în calcul specificul personalității făptuitorului, fără a face referire la gravitatea prejudiciului creat, fie material sau moral, nu reprezintă nimic altceva decât o aplicare „în orb” a unor prevederi legale, mecanică, golită de încărcătura valorică pozitivă a obiectivului și a rolului sancțiunii. Ca atare, trecerea la actul infracțional comportă valențe cauzale anterioare complexe, care se regăsesc în deficiențele structurii dispoziționale a autorului, deficiențe constituite în timpul procesului de formare a personalității, de obicei, sub influența nefastă a subculturii deviante, ori, dintr-o perspectivă psihanalitică, la „adăpostul” manifestării, fără opreliști, a instinctelor, a nevoilor pulsional-hedoniste, coroborată cu asistarea cvasi-pasivă a SupraEului, acesta dezvoltându-se predominant în afara exigențelor morale.

În concret, infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor infracțiuni cu caracter antisocial sau disocial, acesta făcându-și apariția ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului cultural-valorico-normativ al societății în care trăiește (Banciu, 1992). Mai mult decât atât, realizându-se studii asupra mai multor categorii de infractori, sub aspectul particularităților psihologice, s-a reușit stabilirea unei palete de caracteristici comune, regăsită la majoritatea celor care încalcă sistematic prevederile legale, instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, sensibilitatea deosebită (caracterizată printr-un prag foarte scăzut de stimulare reactiv-manifestă), duplicitatea comportamentului, imaturitatea intelectuală, frustrarea, complexul de inferioritate, egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă numărându-se printre ele^[4].

4. CONSECINȚE SOCIO-JURIDICE ALE COMITERII ACTULUI INFRACȚIONAL; ROL SANCȚIONATORIU

 Încă din cele mai vechi timpuri, culturile și societățile au instituit forme de pedeapsă pentru acțiunile infracționale, agresive, care aduc prejudicii colectivității în întregime sau membrilor ei, existând, astfel, un raport direct proporțional între gravitatea conduitelor antisociale și intensitatea pedepsei, mergându-se de la simplele admonestări (inclusiv oprobiul public) și interdicții din viața socială curentă (de exemplu, interzicerea drepturilor electorale, interzicerea exercitării unei profesii etc., ca sancțiuni complementare) până la privarea de libertate sau chiar la suprimarea fizică, aceasta din urmă fiind interzisă în unele țări occidentale (cazul Uniunii Europene), însă aprobată și practicată în altele (parțial, cazul Statelor Unite ale Americii)^[5].

Referitor la sancțiunea privării de libertate sau, după cum este mai bine cunoscută, pedeapsa cu închisoarea, aceasta posedă rădăcini adânci încă din perioadele istorice cu privire la „arsenalul metodologic” de păstrare a ordinii și exercitare a controlului social, clasificările mai mult sau mai puțin recente (a se vedea clasificarea lui Tak, 1992) incluzând-o în cea de-a doua generație de sancțiuni, după generația pedepselor corporale, a deportărilor și a pedepsei cu moartea, fiind succedată de suspendarea sub supraveghere și probațiune și de sancțiunile comunitare (munca neremunerată în folosul comunității, medierea agresor-victimă etc.)^[6].

Dincolo de tipologiile consecințelor socio-juridice formal-reglementate sau informale, aplicate în sfera relațiilor interpersonale de către „partenerii de conviețuire” (ignorarea, marginalizarea, dezaprobarea etc.), merită analizat un alt palier, vădit mai important, și anume utilitatea acestora, funcțiile sau rolul lor în cadrul societății. Este unanim acceptat că o societate nu poate exista fără pedepse, deoarece valorile fundamentale pe care aceasta le impune au nevoie de norme care să le apere atunci când sunt nesocotite. Ca atare, într-o abordare sintetică, rolul pedepsei, în speță, celei privative de libertate, vizează îndeplinirea unui obiectiv multiplu, și anume izolarea „elementului” periculos, acordarea satisfacției și protecției victimei cu privire la acesta, intimidarea pretabililor în săvârșirea unor fapte cu caracter antisocial și, nu în ultimul rând, reeducarea și reintegrarea socială a celui care a încălcat normele juridico-instituționale (a se observa argumentația în materie a profesorului de psihologie judiciară, dr. Tudorel Butoi). Detaliind însă, profesorul belgian de criminologie, George Kellens, în lucrarea sa publicată în anul 2000, „Penologie et droit des sanctions penale”, a realizat o clasificare a funcțiilor sociale ale pedepsei penale, precizând și limitele principiilor pe bază cărora acestea se fundamentează, răzbunarea – necesitatea ca agresorul să fie pedepsit, pentru că doar în acest mod se vor estompa sentimentele dureroase ale victimei și căutarea de a-i aduce un prejudiciu cel puțin echivalent; expiațiunea – pedeapsa trebuie să genereze o suferință, o penitență, în vederea purificării sufletului celui vinovat; intimidarea – împiedicarea recidivei și oferirea drept exemplu pentru pretabili; apărarea socială – diminuarea capacității făptuitorului de a face rău și protejarea comunității; munca socială – cumulul activităților psiho-socio-pedagogice desfășurate în vederea reintegrării sociale; concilierea – aplicarea unei pedepse diminuează atitudinea ostilă a victimei și a comunității, reconfirmarea normelor sociale etc. – fiind unele dintre cele mai relevante^[7].

5. PARADOXUL PENITENCIAR – NECESITATEA „RĂULUI”

Observând și analizând fenomenul infracțional din România, rata extrem de ridicată a recidivei (70%, în anul 2016), precum și activitățile instituțiilor complementare, cvasi-marginale (cazul Direcției Naționale de Probațiune, aflată în subordinea Ministerul Justiției), se poate afirma, aproape fără nicio temere în ceea ce privește comiterea unei erori de interpretare, că penitenciarul nu este nici pe departe locul reeducării needucaților ori centrul transformării „elementelor” delincvente în cetățeni-model: „…această instituție – spunea cineva – trebuie vindecată tot timpul. Cu cât vom aprofunda cunoașterea acestei lumi de dincolo de gratii, cu atât vom înțelege unde trebuie să intervenim afară pentru a-i forma astfel pe cei tineri încât să nu ajungă acolo. Căci orice studiu dedicat închisorilor sfârșește prin a demonstra efectele negative ale acestei instituții asupra condamnaților și a comunității pe care o deservește și, în ultimă instanță, inutilitatea ei…. Și totuși justiția fără închisori nu este de conceput deocamdată. De aceea, personalul din penitenciare știe că, lucrând în prezent, lucrează, de fapt, pentru generațiile viitoare…”^[8]. De asemenea, relativ în aceeași notă, Michael Foucault (1997, p. 344) completează: „Se cunosc foarte bine neajunsurile închisorii, ca și faptul că ea este periculoasă când nu este utilă. Și totuși nimeni nu «vede» cu ce ar putea fi înlocuită. Închisoarea este soluția detestabilă de care nu ne putem lipsi”^[9].

Dramatismul afirmațiilor de mai sus este susținut, din punct de vedere pragmatic, de către realitățile înregistrate în aproape orice penitenciar din lume, datele statistice ale anului 2006 raportând un număr de aproximativ 8,5 milioane de deținuți la nivel mondial, în ciuda faptului că viața în detenție duce la violență, la învățări patologice și anulează simțul datoriei și al responsabilității (Păun, 2001, Comunicare prezentată la Conferința Internațională „Alternative la detenție în Europa Centrală și de Est”). Nu de puține ori, un om liberat din închisoare rămâne pentru toată viața un fost deținut, în om „reformat” într-o ambianță predominată de eșec, răutate, disperare, corupție, homosexualitate, comunitățile nefiind nici pe departe mai sigure, indiferent cât de mulți răufăcători s-ar afla în spatele gratiilor^[10]. Mai mult decât atât, cel puțin la nivel național, în ceea ce privește „standardele” dreptului execuțional penal, precum și politicile în materie de reeducare și reintegrare socială, acestea nu contenesc să fie umbrite fie de nemulțumirea deținuților, fie de reglementări juridico-instituționale mecanice, sterile, „oarbe” ale factorilor decizionali, fie de incompetența, delăsarea, corupția ori insuficiența personalului, fie de artificialitatea programelor educative, a terapiilor ocupaționale ori a consilierii psihologice și psiho-sociale, astfel de practici sabotând ab initio rostul și obiectivele instituției penitenciare, producând efecte contrare. De aceea, din nefericire, opinia domnului Dennis Challen, judecător în Wisconsin, S.U.A., este sortită validității transfrontaliere în ceea ce privește specificul problematicii respective, punând pe tapetul societății globale nu ipoteza, ci certitudinea eșecului unei abordări necesar-acceptabilă la nivel teoretic, însă lipsită de aplicabilitatea noțiunilor pe care le promovează, realitatea direct-observabilă contrazicând-o permanent și brutal:

„Vrem ca ei să aibă stimă și valorizare de sine…

Așa că le distrugem stima de sine.

Vrem ca ei să fie responsabili…

Așa că le luăm orice responsabilitate.

Vrem ca ei să fie parte a comunității…

Așa că îi izolăm de comunitate.

Vrem ca ei să gândească pozitiv și constructiv…

Așa că îi înjosim și îi facem nefolositori.

Vrem ca ei să nu fie violenți…

Așa că îi punem într-un loc unde sunt înconjurați de violență.

Vrem ca ei să fie oameni blânzi și iubitori…

Așa că îi supunem urii și cruzimii.

Vrem ca ei să nu mai fie niște duri…

Așa că îi punem acolo unde numai durii sunt respectați.

Vrem ca ei să nu se mai întovărășească cu ratații…

Așa că punem toți ratații sub același acoperiș.

Vrem ca ei să nu ne mai exploateze…

Așa că îi punem acolo unde toți se exploatează unii pe alții.

Vrem ca ei să-și controleze propriile vieți și probleme, să nu mai fie paraziți…

Așa că îi facem total dependenți de noi”^[11].

6. PROBAȚIUNEA – „SATELIT” FUNCȚIONAL AL SISTEMULUI JUSTIȚIEI PENALE

Sesizându-se, oarecum, paradoxul instituției penitenciare, marcat atât de inutilitate funcțională, cât și de necesitate pragmatică, societățile „civilizate”, componente ale unor importante organizații politico-militare, în cadrul cărora, de-a lungul timpului, doctrina umanistă s-a evidențiat sistematic, au introdus, la nivel punitiv, o nouă variantă socio-represivă, și anume probațiunea. Din perspectiva literaturii de specialitate, aceasta reprezintă un rezultat al evoluției conglomeratului socio-uman în domeniul sancționării celor care, sub diferite forme, încalcă normele comportamentale majoritar acceptate. Mai exact, probațiunea s-a remarcat prin trecerea la un stadiu superior, nu prin înlăturarea vechiului sistem bazat exclusiv pe principiul izolării infractorului față de comunitate, ci prin constituirea unui sistem alternativ, fundamentat pe rațiunea menținerii și sancționării infractorului în comunitate, consilierii acestuia în vederea adaptării și bunei integrări în cadrul său. În continuarea demersului explicativ, tot literatura de specialitate arată că probațiunea reprezintă alternativa la pedeapsa cu închisoarea pentru persoanele care au comis infracțiuni cu pericol social redus, având ca obiectiv reintegrarea socială a delincvenților, pentru ca aceștia să nu/să nu mai reprezinte o povară pentru comunitate, ci, dimpotrivă, să contribuie la dezvoltarea ei. Cu toate acestea, se poate afirma faptul că probațiunea își găsește aplicabilitatea și în cazul sancționării cu închisoarea, durata executării sancțiunii în regim privativ de libertate putând fi redusă simultan cu aplicarea probațiunii în ceea ce privește perioada rămasă de ispășit^[12].

Observând funcționalitatea conceptuală a prezentei instituții socio-juridice, se poate contura definiția conform căreia probațiunea constă într-o serie de activități specifice justiției penale, cum ar fi rapoartele de evaluare în vederea individualizării pedepsei, supravegherea și asistența infractorilor în comunitate, pregătirea pentru liberare, asistența post-penală a foștilor condamnați ș.a.m.d. (van Kalmthouth, 2002). Tot în sprijinul operaționalizării definiției probațiunii convenționale, Hamai et al. (1995), în lucrarea „Probation Round the World”, au introdus următoarele criterii, respectiv repere de reglementare a activității acesteia, după cum urmează:

„a. este o organizație distinctă: administrarea serviciilor de probațiune trebuie să aibă loc în cadrul unei organizații separate din cadrul sistemului de justiție;

b. trebuie să aibă o funcție judiciară, iar supravegherea unui infractor ar trebui să aibă la bază o decizie judecătorească;

c. să aibă mandat legal, o bază legală;

d. să implice comunitatea și să ofere, pe lângă supraveghere, și asistență infractorilor”^[13].

Făcând referire la existența și aplicabilitatea probațiunii în România, aceasta, conform explicațiilor oficiale, se prezintă sub forma unui „serviciu public de interes național, contribuie la înfăptuirea actului de justiție și își desfășoară activitatea în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și al menținerii siguranței comunității, precum și pentru reducerea costurilor sociale ale executării sancțiunilor și măsurilor penale, prin diminuarea populației din unitățile penitenciare și valorificarea potențialului socio-economic al infractorilor”, fiind reprezentat de Direcția Națională de Probațiune, instituție publică, cu personalitate juridică, din cadrul Ministerului Justiției, care își exercită atribuțiile la nivel central, și de cele 42 de structuri teritoriale, denumite servicii de probațiune^[14]. Cu toate acestea, incluzând și modificarea statutului juridic al respectivei instituții publice (inițial, a fost înființată și a funcționat neavând personalitate juridică – a se vedea art. 1 din O.G. nr. 92/2000), conform opiniei autorului, realizările concrete, cuantificabile, direct-observabile ale sistemului de probațiune autohton, la adresa calității vieții sociale, par a fi reprezentate de un caracter izolat, percepția și reprezentarea general-sociale în ceea ce privește noțiunea de „deținut” având conotații mai mult decât negative, vădit regăsite în scindarea dintre societate și condamnați, respectiv foști condamnați, în neîncrederea și neacceptarea ideii de reinserție din partea ambelor „tabere”, precum și în rata sporită a recidivei. Ca o scurtă recomandare, activitățile de probațiune ar trebui să fie concentrate și în direcția comunității de proveniență a delincventului, în scopul de a intermedia, de a media relația dintre „cetate” și „membrul reîntors”, și nu să se rezume exclusiv la supravegherea și asistența „juridico-didactică” a acestuia, și, de asemenea, să promoveze realismul terapiilor ocupaționale practicate în penitenciare (spre exemplu, utilizarea, din nou, a terapiilor ocupaționale reale, prin muncă remunerată, cu caracter resocializator), obiectivul principal promovat de către sistemul sancționator modern fiind acela al „vindecării” psihosociale a celui care a greșit, și nu utilizarea lui ca pretext pentru implementarea unor programe lipsite de conținut științifico-pragmatic.

7. CONCLUZII/OPINII PERSONALE

„Ancorați în vicisitudinile vieții interacționale, adesea, ne lovim, iremediabil, de partea mai puțin laudativă a naturii umane, de latura dispozițional-antisocială, profund imorală și acțional-criminală a unor semeni, aceștia îmbrăcând, separat sau cumulat, „uniforma” adversarilor noștri, ai celor „de bine”, ai celor dezvoltați, din perspectivă psihomorală, batjocorindu-ne munca, înșelându-ne credințele, periclitându-ne sănătatea, violându-ne copiii, ucigându-ne părinții, frații sau prietenii. Și, pe bună dreptate, îi urâm… cu superioritate și teamă…! Însă, totodată, în lumina principiilor umanității, în care ne oglindim valorile, atitudinile și comportamentul, avem obligația de a-i valoriza, de a ne proteja non-răzbunător în fața anomaliilor care îi caracterizează…. Căci, până la urmă, tot călăi suntem și noi…! Dar altruiști…! Cel puțin, aparent…”^[15].

8. BIBLIOGRAFIE

1. Butoi, T., Psihologie Judiciară – Curs universitar, Ed. TREI, București, 2012.

2. Durnescu, I., Asistența socială în penitenciar, Ed. Polirom, Iași, 2009.

3. Durnescu, I. (coord.)., Probațiunea. Teorii, legislație și practică, Ed. Polirom, Iași, 2011.

4. Gheorghe, F., Fenomenologie penitenciară, Ed. Oscar Print, București, 2006.

5. Gheorghe, F., Penitenciarul – ultima autoritate, Ed. Oscar Print, București, 2016.

6. Iluț, P., Valori, atitudini și comportamente sociale, Ed. Polirom, Iași, 2004.

7. Matei, A.D., Repere teoretice și practice în problematica binomului „Agresologie-Victimologie”, https://www.universuljuridic.ro/repere-teoretice-si-practice-in-problematica-binomului-agresologie-victimologie/?fbclid=IwAR3FCbrf7z85L1nRMJg4_hQqADc6FuZJPPOekoq_-M-vegiN02Svb5MWVZY, 2023.

8. Matei, A.D., Aspecte generale privind conduita criminal-psihopată a „serial-killer”-ului – Referat masteral, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret” din București, 2016.

9. Matei, A. D., Repere fundamentale privind profilul dispozițional-psihopat și comportamentul deviant-aberant ale criminalilor în serie – Referat masteral, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret” din București, 2017.

10. Neamțu, G., Stan, D., Asistență socială, Ed. Polirom, Iași, 2005.

11. Preda, V., Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

12. http://www.just.ro/directia-nationala-de-probatiune/, accesat la data de 02.05.2017.