O perspectivă conceptual-pragmatică asupra conţinutului „balansului de rol” victimal-agresional în cadrul violenţei domestice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. INTRODUCERE

Desfășurându-ne existenţa pe o „scenă” socială măcinată, din ce în ce mai brutal, de intoleranţă şi respingere, adresate, fie în mod direct, vulgar şi nemijlocit, fie la adăpostul figuratului, al „catifelei” ţesute la nivel dispoziţional-educaţional, semenilor noştri, „prizonieri” şi ei, ca si noi, ai distincţiilor personal-comportamentale, ai legităţilor psiho-formative, deci şi ai diferenţelor interindividuale înregistrate la nivel atitudinal-manifest, precum şi în ceea ce priveşte mentalitatea, conturarea opiniilor şi exprimarea acestora, deseori, ca mijloc sau ca pârghie de impunere a propriilor viziuni, poziţii sau chiar capricii, îşi fac apariţia agresivitatea, furia, mânia, acestea concretizându-se într-un comportament violent exercitat, de regulă, în sens heterodistructiv, manifestările defulatorii hedonist-egoiste (traduse prin satisfacţia/plăcerea de a deţine controlul în cadrul relaţiei interumane) îndreptându-se către membrii aceleiaşi comunităţi, semeni îndepărtaţi, s-ar putea spune, dar şi către propria familie, părinţii, copiii, soţii, soţiile, fraţii etc. transformându-se în „ţinte” permanente.

Aşadar, pe fondul realităţilor observaţionale prezentate, specialiştii din domeniile interdisciplinare de profil au continuat să caute răspunsuri operaţional-aplicative la întrebări inerente, poate cea mai cuprinzătoare dintre ele având următoarea formulă: Oare ce anume conturează mentalitatea şi direcţionează conduita într-o manieră profund heterodistructivă adresată aproapelui, chiar rudei de sânge, limitând, mai mult decât considerabil, autocontrolul moral ori survenit valorilor socio-juridice, în contextul „propovăduirii”, altminteri din ce în ce mai lipsită de conţinut, a evoluţiei speciei umane? În mod cert, opiniile respondente nu au întârziat să îşi facă apariţia, oferind o paletă multicoloră de explicaţii, toate surprinzând paliere etiologice importante şi de necombătut. Însă, dintr-o perspectivă subiectivă, natura umană încă a rămas departe de a fi, realmente, cunoscută…!

2. AGRESIVITATEA ŞI VIOLENŢA INTERPERSONALĂ – INTERACŢIUNI CONCEPTUAL-FUNCŢIONALE

Dintotdeauna, atât din punct de vedere teoretic, cât şi în sens practic, observaţional, noţiunile de agresivitate şi violenţă au fost caracterizate de suprapuneri conceptuale, confuzii explicative, deseori fiind definită una prin intermediul celeilalte. Însă, de asemenea, este important de menţionat că respectivele suprapuneri survin pe fondul inseparabilităţii celor două variabile, în ceea ce priveşte funcţionarea lor la nivel extern. Ca atare, în prezentul capitol, se va sublinia sensibila diferenţă existentă între cele două, subliniere care marchează, evidenţiază doar conceptualizarea, respectiv definirea, la nivel teoretic, ştiinţific, aceasta neavând relevanţă majoră în viaţa reală, cotidiană, interacţională, ce îi serveşte variabilelor drept spaţiu de manifestare.

Conceptul de agresivitate. Una dintre posibilele definiţii ale agresivităţii o evidenţiază ca pe o trăsătură dispoziţională, bidimensională, prezentă atât la nivel intern, cât şi la nivel extern, în prima situaţie, implicând funcţionarea unor mecanisme psihice complexe, care mobilizează structuri ale afectivităţii, ale motivaţiei, ale voinţei, ale cunoaşterii, precum şi procese decizionale şi de trecere la act, iar, în a doua situaţie, putând lua forma unor manifestări violente sau nu (de exemplu, în cazul jocurilor copilăreşti, în care copiii se împing cu intenţia de a cădea, dar nu şi cu intenţia de a-şi face rău unii altora)^[1].

Conceptul de violenţă. Într-un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), violenţa este considerată drept „ameninţarea sau utilizarea intenţionată a forţei fizice sau puterii contra propriei persoane, contra altuia, contra unui grup sau comunitate, care provoacă sau riscă foarte mult să provoace un traumatism, un deces, prejudicii psihologice, o dezvoltare defectuoasă sau privaţiuni”^[2], de unde se poate extrage explicaţia că aceasta reprezintă latura exteriorizată a agresivităţii, vizând relaţia cu obiectul care devine ţintă a comportamentului distructiv. Aşadar, diferenţa existentă între cele două concepte poate consta în faptul că agresivitatea reprezintă o trăsătură internă, specifică naturii umane, pe când violenţa nu semnifică altceva decât forma de manifestare comportamentală a agresivităţii, de punere în aplicare a acesteia asupra unui obiect-ţintă.

3. TRINOMUL „FRUSTRARE-AGRESIVITATE-VIOLENŢĂ” – PARTICULARITĂŢI ETIOLOGIC-DECLANŞATOARE

Dacă secţiunea anterioară surprinde atât delimitările conceptuale, cât şi interacţiunile funcţionale între cele două variabile, şi anume agresivitatea, ca trăsătură a personalităţii, dar şi violenţa, ca manifestare comportamental-externă a celei dintâi, atunci prezentul capitol va încerca să emită o serie de consideraţii cu tentă etiologică, având obiectivul de completa ansamblul heterodistructiv care, din ce în ce mai des, caracterizează conduita umană. Astfel, unul dintre cele mai vădite constructe situate într-o relaţie funcţională cu variabilele menţionate mai sus, tratat şi în literatura de specialitate, este reprezentat de frustrare, conturându-se şi o teorie explicativă a legăturii existente, şi anume Teoria Frustrare-Agresivitate. Acest model explicativ a fost propus de către John Dollard, având la bază următoarele asumpţii: a. Apariţia comportamentului agresiv presupune existenţa unei frustrări; b. Existenţa frustrării conduce, întotdeauna, la o formă de agresiune^[3].

Dincolo de cele aduse la cunoştinţă până acum, în literatura de specialitate, mai mulţi autori împărtăşesc opinii similare, considerând că frustrarea reprezintă una dintre principalele cauze ale comportamentului agresiv şi că trinomul Frustrare-Agresivitate-Violenţă prezintă un caracter complex, nuanţat, variantele sale de manifestare fiind multiple. Dar, pentru a înţelege cât mai bine aceste opinii şi teorii explicative, sunt necesare aducerea la cunoştinţă a unor elemente definitorii ale frustrării, precum şi evidenţierea anumitor tipuri de conduită înregistrate ca răspunsuri sau reacţii specifice. Astfel, frustrarea reprezintă o stare afectivă negativă provocată fie de un obstacol (real sau imaginar) aflat în calea realizării dorinţelor individului, fie de situaţia în care acesta este privat de ceea ce el consideră că i se cuvine de drept. În continuare, majoritatea clasificărilor grupează „evenimentele frustrante” în două mari categorii, şi anume categoria celor care aparţin „frustraţiei primare”, care presupune absenţa obiectului necesar satisfacerii unor trebuinţe primare, biologice, şi categoria celor care aparţin „frustraţiei secundare”, care implică existenţa unui obstacol în calea satisfacerii trebuinţelor secundare, de unde rezultă multitudinea situaţiilor frustrante, precum şi diversitatea acestora.

Dacă situaţiile frustrante au un caracter multiplu, complex şi divers, atunci şi tipurile de răspunsuri comportamentale sunt în consecinţă, acestea depinzând nu numai de valoarea şi forţa obiectivă a elementelor situaţionale externe, ci şi de modul subiectiv în care ele sunt percepute de către persoana frustrată. În acest sens se poate afirma că semnificaţia şi valoarea acordate evenimentului negativ sunt principalii factori care structurează comportamentul şi direcţionează acţiunea de răspuns. Anumiţi autori sunt de părere că răspunsurile la frustrare constituie reacţii de apărare ale Eului, S. Rosenzweig aducând şi o serie de explicaţii în susţinerea acestei afirmaţii, cele mai importante referindu-se la maniera în care individul frustrat îşi asumă agresiunea. Pe marginea acestei teme, pot fi menţionate răspunsurile extrapunitive, prin care individul dirijează agresiunea spre exterior, împotriva anturajului, de exemplu, atribuind responsabilitatea unor agenţi externi (prin mânie, furie, iritare, proiecţie, paranoia etc.), cele intrapunitive, în care individul descarcă asupra sa pulsiunile agresive, atribuindu-şi, în mod violent, existenţa obstacolului (prin culpabilizare, remuşcări etc.), şi cele impunitive, conform cărora subiectului frustrat încearcă să evite formularea unui reproş, fie adresat altora, fie sieşi, reprimându-şi trebuinţa^[4].

După cum se poate observa şi analiza, trăsăturile definitorii şi funcţionale ale frustrării, caracterizate de un fond pulsional afectiv-negativ, soldat în urma percepţiei de nerealizare, de neîndeplinire a dorinţei, precum şi a iminenţei obstacolului, antrenează creşterea intensităţii nivelului de agresivitate, care, ulterior, în urma stimulărilor contextual-externe, degenerează în manifestări comportamentale violente, auto- şi heterodistructive.

4. VIOLENŢA DOMESTICĂ – ASPECTE CONTEXTUAL-SPECIFICE

Dincolo de referirile sau raportările, de ordin general, la fenomenul violenţei interumane, se statuează necesitatea precizării conform căreia acesta din urmă se prezintă sub o formă deosebit de complexă, segmentată pe mai multe laturi societale, pe mai tipuri de violenţă contextual-specifice (violenţa intrafamilială, violenţa şcolară ş.a.m.d.), fiecare tip trebuind să fie analizat şi combătut cu informaţii, argumente şi acţiuni aplicate exclusiv în zona cu pricina.

În ceea ce priveşte violenţa în familie sau violenţa domestică, cu toate formele şi straturile ei (violenţa exercitată asupra femeii, asupra bărbatului, asupra copilului, asupra vârstnicului etc.), aceasta constituind principala temă a prezentei lucrări, numai prin prisma observaţiilor efectuate, se poate opina, mai mult decât pertinent, că ea reprezintă o problemă socială reală, îngrijorătoare, existentă într-o proporţie din ce în ce mai mare, constituind un subdomeniu al cercetării criminologice din multe ţări. Mai mult decât atât, aspectul particular, care concură la perpetuarea „în linişte” a fenomenului, este reprezentat de gradul scăzut de vizibilitate al acestuia, actele de violenţă având loc în spaţiul intim, privat al familiei, şi nu sub „privirile” sancţionatoare ale societăţii. Şi mai grav decât atât, de foarte multe ori, acestea sunt ascunse de către victimă, fie din teamă faţă de agresor, fie din jenă, din ruşine în faţa comunităţii, a mediului social în care ea îşi desfăşoară existenţa.

La nivel conceptual-explicativ, conform literaturii de specialitate, violenţa domestică reprezintă un model comportamental coercitiv, în care o persoană încearcă să controleze un membru al familiei sale, prin intermediul unor acţiuni abuzive, utilizând, în demersul său disfuncţional, violenţa fizică, violenţa verbală, violenţa socială (exercitată în scopul de a-şi izola victima), ameninţările, agresiunile sexuale şi stresul psihologic^[5]. Mai mult decât atât, cercetările realizate pe marginea acestui fenomen au evidenţiat faptul că, în comparaţie cu alte tipuri de violenţă care se întâlnesc la nivelul societăţilor, violenţa intrafamilială, aşa cum mai este denumită, prezintă o serie de elemente particulare, specifice, cu consecinţe agravante pentru membrii implicaţi, printre acestea numărându-se accesul permanent al agresorului la victimă, desfăşurarea previzibilă a evenimentelor violente, angrenarea întregului sistem al familiei, apariţia modificărilor personal-structurale în privinţa celor implicaţi, pervertirea relaţiilor emoţionale în cadrul binomului Agresor-Victimă, caracterul secret, privat al fenomenului, precum şi accesul îngrădit la surse de sprijin, non-intervenţionismul celorlalţi – menţinerea sub tăcere a manifestărilor violente, reticenţa cadrelor medicale şi superficialitatea serviciilor acordate de către aceştia referitoare la victimă, tentativele firave de reglementare şi incriminare a fenomenului, condiţia specific-vulnerabilă a femeii, consecinţele profund negative asupra copiilor, dar, mai ales, mentalitatea tolerantă cu privire la aceasta dramatică realitate, care concură la apariţia unor manifestări faptice din ce în ce mai grave^[6].

Referitor la caracterul etiologic al fenomenului violenţei în familie, se poate afirma că acesta reprezintă „materialul” de lucru al mai multor paradigme, care şi ele, la rândul lor, au dat naştere la o serie de teorii explicative, cele mai cunoscute fiind următoarele: teoria culturii violente, teoria feministă, precum şi teoria învăţării sociale. Cu privire la teoria culturii violente, pornind de la lucrările elaborate de către Wolfgang şi Ferracuti (1967), care susţineau ideea existenţei unor subculturi care menţin norme în sensul promovării actelor de violenţă, într-o măsură mai mare decât se realizează la nivelul culturii dominante, majoritare, Bowker (1986) consideră că bărbatul integrat într-o subcultură a violenţei tinde să fie implicat în acte de violenţă domestică într-o proporţie sporită, în comparaţie cu cel care aparţine unor grupuri sociale care sunt guvernate de norme prosociale. Mai departe, în privinţa teoriei feministe, aceasta s-a conturat pe ideea conform căreia violenţa domestică este întreţinută de o structură patriarhală a societăţii, care menţine mentalitatea potrivit căreia bărbatul este deţinătorul autorităţii, iar femeia este subordonata lui, atât în familie, cât şi în societate, fenomenul violenţei intrafamiliale fiind evidenţiat chiar de către dezechilibrul de putere din cadrul relaţiilor dintre cele două genuri umane, teoria respectivă făcând trimitere la consideraţiile unei alte teorii, şi anume la cea patriarhală. În continuare, teoria învăţării sociale, elaborată, iniţial, la nivel general şi avându-l ca promotor pe Albert Bandura, trasează modelul conform căruia, în cadrul familiei, copiii îşi însuşesc, prin imitarea şi reproducerea modelului dominant şi reprezentativ pentru ei, comportamentul violent, considerându-l o metodă legitimă de rezolvare a conflictului^[7].

5. „CULTURA” INFERIORITĂŢII DE GEN – „NORMALITATE” SPAŢIO-TEMPORALĂ

De regulă, rolul teoriilor explicative constă în surprinderea a cât mai multor aspecte comportate de către un anumit fenomen, acestea având un caracter divers şi mai mult sau mai puţin aplicat sau acceptat, din punctul de vedere al complexităţii ştiinţifice. Însă problematica fenomenului violenţei domestice, dincolo de teoriile explicative, de sorginte psihosociologică, este şi de natură cultural-valorică, sistemul socio-valoric al unei comunităţi, respectiv societăţi, tolerând sau respingând ideea unui astfel de ansamblu acţional-comportamental, astfel, putându-se pune în discuţie sintagma de „violenţă culturală”.

Înainte de a trasa principalele cadre definitorii ale sintagmei menţionate mai sus, se consideră necesar a pune pe tapet faptul potrivit căruia fiecare cultură are propriile reguli şi norme referitoare la comportamentele, atitudinile şi credinţele considerate adecvate atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, faţă de acestea, persoanele de ambele sexe având o libertate de abatere mai mare sau mai mică. Cu alte cuvinte, cultura se manifestă şi poate fi observată şi încadrată tipologic prin intermediul stereotipurilor şi prejudecăţilor existente în legătură cu cele două genuri umane, aceasta influenţând sistemul atitudinal-valoric raportat la cele două categorii de entităţi. Prin urmare, violenţa culturală poate fi tradusă prin acele aspecte ale culturii – exemplificate în domenii precum religia, ideologia, arta, ştiinţa, mass-media etc. – care „justifică” violenţa exercitată de către sexul puternic împotriva sexului considerat mai slab, mai puţin inteligent, mai incapabil de anumite activităţi. Altfel spus, formele violenţei de acest tip, direcţionate către femei, circumscriu toate instanţele culturale care incumbă valori şi norme de conduită, care incită şi legitimează actele violente împotriva femeilor (cum ar fi o serie de proverbe româneşti), dând impresia că violenţa nu este doar acceptabilă sau normală, dar şi necesară, şi care le devalorizează pe acestea, promovând concepţii de inferiorizare şi supunere faţă de bărbaţi, consideraţi, fie de la „natură”, fie prin „cuvântul lui Dumnezeu”, în anumite spaţii şi temporalităţi, conducătorii societăţilor^[8].

6. „BALANSUL DE ROL” VICTIMAL-AGRESIONAL – „SCENĂ” A TANDEMULUI SUPERIOR-PROACTIV ŞI INFERIOR-REACTIV AL VIOLENŢEI DOMESTICE

Conform ştiinţei victimologice, relaţia conflictuală dintre un agresor şi o victimă nu îmbracă o formă a „rigidităţii de rol”, a stabilităţii calităţilor iniţial asumate, cuplul penal fiind caracterizat prin valenţe comportamental-maleabile ale „actorilor-participanţi” la conflict, precum şi printr-un „balans de rol” permanent expectat, orice victimă putând deveni, în situaţii de confruntare inerent irepetabile, „călăul” propriului agresor. Astfel, din cele opinate şi nu numai, literatura de specialitate conturează două tipuri principale ale comportamentului violent, pliate pe această zonă a analizei, acestea constând în violenţa instrumentală ori în latura superior-proactivă a violenţei, care face referire la acei agresori cărora nu le lipsesc capacităţile psihologice şi acţional-volitive pentru a se controla, care nu se manifestă în acest mod sub anumite impulsuri incontrolabile, dar care, raţional, intenţionat şi dirijat, exercită acte de violenţă asupra altora, pentru a atinge un anumit rezultat, şi anume coerciţia şi controlul acelor victime (de regulă, acesta este agresorul ab initio – iniţial, de la început), precum şi în violenţa expresivă sau în latura inferior-reactivă a acesteia, ea incluzând acei agresori care tind să „explodeze” în situaţiile conflictuale, neavând resursele necesare pentru a se controla, un astfel de comportament fiind determinat fie de carenţele echilibrului psihologic atitudinal-manifest, fie de repertoriul limitat de strategii interpersonale necesare pentru soluţionarea situaţiei. Cu alte cuvinte, agresorul expresiv poate semăna cu un „isteric înghesuit într-un colţ”, al cărui act violent nu este nimic altceva decât o exteriorizare a panicii care îl domină (poate fi „victima-călău” a propriului agresor, în momentul în care „balanţa rolurilor” şi-a modificat poziţia în sens invers)^[9].

Aplicând acest model la specificitatea violenţei domestice, se pot scoate la iveală exemplele în care victima, „ţintă” permanentă a abuzurilor, a umilinţelor, a înjosirilor, a dezumanizării, precum şi a lipsei empatiei şi valorizării, din partea agresorului, pe un fond emoţional-dezechilibrat şi dintr-o vădită deficienţă în ceea ce priveşte resursele gestionării adecvate a conflictului, capătă calitatea opusă, cea de agresor, victimizându-şi fostul „călău”, cel din urmă „trezindu-se”, la rândul său, că „joacă rolul opus”.

7. PREZENTARE DE CAZ – SPEŢĂ EXEMPLIFICATIVĂ

De cele mai multe ori, spaţiul infracţional-familial este încărcat de dramatism, calitatea prezentă, actuală de agresor clătinându-se sub imperiul provocator, culpabil al victimei, care, sub aspectul dinamicii evidenţiate mai sus, juca, în prealabil, rolul unui agresor feroce, lipsit de scrupule, subiect desăvârşit al carenţelor psihomorale. Prin urmare, următorul exemplu, evocat într-o manieră mai mult decât profesionistă de către reputatul psiholog criminalist, dr. Tudorel Butoi (a se vedea sursa indicată), surprinde edificator balansul de rol al părţilor conflictuale, scoţând la iveală manifestări şocante ale comportamentului uman: „…Când s-a băgat în casă, l-am observat; ştiam că-i beut şi parcă simţeam că ceva trebuie să facă, aşa făcea el când bea, ceva trebuia să facă… Când începea scandalul, el nu avea treabă numai de cazul ala care era atuncea, că el adăuga şi altele care se întâmplaseră mai înainte… mă lua de cap, mă trântea, mă lovea de scaun, de masă, de pereţi, de ce apuca, mă împingea, aşa mă bătea… Am apucat aşa o frică de el… că el aşa a şi zis, că femeia trebuie să tremure… să tremure când se bagă bărbatul în casă şi aşa şi făcut, că atâta m-a bătut şi m-a chinuit până am apucat aşa o stare, că toată tremur şi când mă-nfric aşa de ceva sau mă supăr aşa, toată tremur… Şi cum aveam aşa un troc şi sfărâmam porumbul, el atunci o şi sărit de mi l-a luat şi mi l-a pus în cap… Pe urmă, m-a luat de cap şi m-a purtat cât îi casa… m-a lovit de toate alea, că aşa mă bătea… (…)… Până au sărit vecinii, el m-a tot bătut, ştii, m-a trântit pe jos, apoi a dat în mine şi cu picioarele, ţin minte când mi-a dat cu piciorul în stomac de ştiu că nu am mai putut să mai suflu, nu am mai ştiut ce a mai făcut el pe acolo… (…)… Măcar de câte ori m-a bătut, de optsprezece ani am fost laolaltă şi n-am ridicat mână să dau în el niciodată, că eu am ştiut că o dată dacă dă o femeie, un bărbat sigur că dă şi el pe urmă, că el este bărbat oricum… şi cum aveam aşa sfărâmătoarea în mână, i-am dat şi eu cu sfărâmătoarea în cap… (…)… Am fugit. Când m-am întors şi m-am băgat în casă, el sta acolo pe pat, cum fusese înainte de a se certa cu mine, cu mâinile la cap şi pe perină aşa şi cu picioarele în sus, aşa spânzurate, aşa sta, aşa l-am găsit. Gândul ce vream să fac l-am avut în minte mai demult; asta tot mi-a fost în gând, o fac şi mă duc la închisoare, că tot n-am avut nicio fericire în viaţă. Era trecut de unu noaptea, copilul fugise şi el, atunci am zis că tot nu mai are unde să vină copilul, că de la film nu mai are de unde, ăla s-a dus şi s-a culcat undeva într-o şură, aşa am zis, acum o fac,… şi aşa că atunci m-am dus de-am adus toporul din şură şi l-am băgat sub perină… Numai ştii, mă mai gândeam că o da copilul de mine şi m-o vedea acolo ce fac cu el şi s-ar speria… (…)… Tot mă gândesc, oare s-o fac? … Să n-o fac acum? Mă gândesc, tot mai stau un pic, poate că vine copilul, ştii… Să mai stau şi iar m-am dus şi m-am băgat sub plapumă şi-am mai stat. Când am ieşit de-acolo, din cameră, am ieşit, m-am lipit aşa de usciorul uşii şi-aşa am stat acolo… şi m-am tot gândit ce să fac… M-am gândit la copil, m-am gândit…, la mine, nu m-am gândit, că asta tot mi-a fost în gând, asta o fac şi mă duc la închisoare… Da’ aşa tremuram şi aşa m-am gândit că, aşa cum tremuram, nu l-oi putea lovi, ştiţi, şi s-o scula şi m-o omorî sau o face ceva, m-o bate, ori mă gândeam eu aşa că n-oi putea să-l lovesc aşa, ca să moară… (…)… Şi aşa o lovitură puternică i-am dat, ce-am gândit ca să nu se mai scoale, ca să se scoale la mine… No, că parcă…, că mi-o părut bine, nu ştiu cum, că l-am putut lovi de nu s-a mai putut scula. Cum am dat aşa cu toporul, i-au ţâşnit creierii afară, numa’ un pic o dat să se scoale, să-şi mai deschidă ochii şi un pic de zgomot numai s-o auzit când o gemut… n-o mai putut şi-am răsuflat uşurată… l-am gătat… (…)… Pe urmă, m-am chinuit mult pân’ ce l-am tăiat în bucăţi, am tăiat şi dormeza, căci se-mbibase de sânge… am făcut focul în cuptor şi l-am încins bine… până dimineaţă, l-am tot ars bucată cu bucată… a mai rămas din el, aşa, capul ca o găoace şi spinarea încovoiată de foc. Ce ştiu eu cum a ars… eu am mai lovit-o cu jeritoriul, am îmbucăţit-o aşa şi-am tras alea ce rămăseseră şi cenuşa în gura cuptorului de s-a mai astâmpărat, că era şi cam fierbinte. Mai târziu, am tras totul într-un sac şi spre seară l-am tot dat pe Someş… şi n-a mai fost nimic…”^[10].

Pe lângă caracteristicile dramatice, şocante ale contextului de viaţă, precum şi pe lângă cele ale manifestărilor comportamentale ale victimei metamorfozate în agresor, acest exemplu ilustrează, într-un mod elocvent, imprevizibilitatea potenţial-infracţională şi dinamica de rol comportată în structura psiho-internă a actorilor pe această şubredă scenă agresiv-victimală.

8. CONCLUZII/CONSIDERAŢII PERSONALE

Reflectând, adesea, la cazurile precum cel prezentat mai sus, dar şi la realităţile factuale etalate de către contextualitatea spaţio-temporală, cultural-socială vizavi de violenţa intrafamilială, ca fenomen vechi şi crescând, şi părăsind, fie şi pentru o clipă „imaginară”, cadrul normativ, care reglementează respectivele relaţii sociale, nimic nu mă împiedică în a mă întreba dacă repercusiunile ori sancţiunile faptelor criminale săvârşite de către o anumită victimă împotriva „călăului” său, împotriva celui care şi-a făurit un obicei din a o umili, din a o înjosi, din a o dezumaniza, din a o agresa, în toate felurile şi sub toate formele, în locul promisiunii sacre pe care, cândva, i-a oferit-o, acea promisiune de a-i fi partener de viaţă şi la bine, şi la rău, sunt, într-adevăr, meritate sau apte de a o reeduca, de o reintegra, din punct de vedere social. Căci aproape fiecare exponent al naturii umane înglobează, în cadrul conglomeratului său dispoziţional-comportamental, valori, constructe psiho-funcţionale, precum stima de sine, respectul de sine, demnitatea, principiile ş.a.m.d., toate concurând la o raportare salutară, contrar-patologică la adresa semenilor cu care îşi împarte traiul, bucuriile, împlinirile, dar şi tristeţile ori dezamăgirile. Însă atunci când cel mai apropiat seamăn, acel seamăn, îl transformă într-un „prizonier”, anulându-i, nemeritat, calitatea umană, iar societatea, ba chiar şi legea uneori, se dovedesc a fi complici, disperarea şi crima pot căpăta, din când în când, note sinonimice…

9. BIBLIOGRAFIE

1. Butoi, T.S.B., Femei ucigaşe. Psihanaliza crimei, Ed. PHOBOS, Bucureşti, 2003.

2. Curelaru, M. (coord.), Angheluş, A., Cristea, M., Pascal, E., Lazăr, I., Nastas, D., Curelaru, V., Abălaşei, B., Violenţa în şcoală. Repere pentru analiză şi intervenţie, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013.

3. Curic, I., Văetişi, L., Inegalitatea de gen: violenţa invizibilă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005.

4. Manu, B., Violenţa familială. Maltratarea femeii şi a copilului, Ed. Ars Academica, Bucureşti, 2009.

5. Manu, B., Violenţa în familie. Note de curs, n.a.

6. Matei, A.D., Relaţia dintre agresivitate şi violenţă – Aplicaţii în zona violenţei şcolare, Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice Studenţeşti „ORIZONTURI NOI ÎN ŞTIINŢELE COMPORTAMENTALE”, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, 2016.

7. Matei, A.D., Repere teoretice şi practice în problematice binomului „Agresologie-Victimologie”, https://www.universuljuridic.ro/repere-teoretice-si-practice-in-problematica-binomului-agresologie-victimologie/?fbclid=IwAR3FCbrf7z85L1nRMJg4_hQqADc6FuZJPPOekoq_-M-vegiN02Svb5MWVZY, 2023.

8. Rudică, T., Psihologia frustraţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.