O perspectivă conceptual-pragmatică asupra conţinutului „balansului de rol” victimal-agresional în cadrul violenţei domestice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. INTRODUCERE

Desfășurându-ne existența pe o „scenă” socială măcinată, din ce în ce mai brutal, de intoleranță și respingere, adresate, fie în mod direct, vulgar și nemijlocit, fie la adăpostul figuratului, al „catifelei” țesute la nivel dispozițional-educațional, semenilor noștri, „prizonieri” și ei, ca si noi, ai distincțiilor personal-comportamentale, ai legităților psiho-formative, deci și ai diferențelor interindividuale înregistrate la nivel atitudinal-manifest, precum și în ceea ce privește mentalitatea, conturarea opiniilor și exprimarea acestora, deseori, ca mijloc sau ca pârghie de impunere a propriilor viziuni, poziții sau chiar capricii, își fac apariția agresivitatea, furia, mânia, acestea concretizându-se într-un comportament violent exercitat, de regulă, în sens heterodistructiv, manifestările defulatorii hedonist-egoiste (traduse prin satisfacția/plăcerea de a deține controlul în cadrul relației interumane) îndreptându-se către membrii aceleiași comunități, semeni îndepărtați, s-ar putea spune, dar și către propria familie, părinții, copiii, soții, soțiile, frații etc. transformându-se în „ținte” permanente.

Așadar, pe fondul realităților observaționale prezentate, specialiștii din domeniile interdisciplinare de profil au continuat să caute răspunsuri operațional-aplicative la întrebări inerente, poate cea mai cuprinzătoare dintre ele având următoarea formulă: Oare ce anume conturează mentalitatea și direcționează conduita într-o manieră profund heterodistructivă adresată aproapelui, chiar rudei de sânge, limitând, mai mult decât considerabil, autocontrolul moral ori survenit valorilor socio-juridice, în contextul „propovăduirii”, altminteri din ce în ce mai lipsită de conținut, a evoluției speciei umane? În mod cert, opiniile respondente nu au întârziat să își facă apariția, oferind o paletă multicoloră de explicații, toate surprinzând paliere etiologice importante și de necombătut. Însă, dintr-o perspectivă subiectivă, natura umană încă a rămas departe de a fi, realmente, cunoscută…!

2. AGRESIVITATEA ȘI VIOLENȚA INTERPERSONALĂ – INTERACȚIUNI CONCEPTUAL-FUNCȚIONALE

Dintotdeauna, atât din punct de vedere teoretic, cât și în sens practic, observațional, noțiunile de agresivitate și violență au fost caracterizate de suprapuneri conceptuale, confuzii explicative, deseori fiind definită una prin intermediul celeilalte. Însă, de asemenea, este important de menționat că respectivele suprapuneri survin pe fondul inseparabilității celor două variabile, în ceea ce privește funcționarea lor la nivel extern. Ca atare, în prezentul capitol, se va sublinia sensibila diferență existentă între cele două, subliniere care marchează, evidențiază doar conceptualizarea, respectiv definirea, la nivel teoretic, științific, aceasta neavând relevanță majoră în viața reală, cotidiană, interacțională, ce îi servește variabilelor drept spațiu de manifestare.

Conceptul de agresivitate. Una dintre posibilele definiții ale agresivității o evidențiază ca pe o trăsătură dispozițională, bidimensională, prezentă atât la nivel intern, cât și la nivel extern, în prima situație, implicând funcționarea unor mecanisme psihice complexe, care mobilizează structuri ale afectivității, ale motivației, ale voinței, ale cunoașterii, precum și procese decizionale și de trecere la act, iar, în a doua situație, putând lua forma unor manifestări violente sau nu (de exemplu, în cazul jocurilor copilărești, în care copiii se împing cu intenția de a cădea, dar nu și cu intenția de a-și face rău unii altora)^[1].

Conceptul de violență. Într-un raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), violența este considerată drept „amenințarea sau utilizarea intenționată a forței fizice sau puterii contra propriei persoane, contra altuia, contra unui grup sau comunitate, care provoacă sau riscă foarte mult să provoace un traumatism, un deces, prejudicii psihologice, o dezvoltare defectuoasă sau privațiuni”^[2], de unde se poate extrage explicația că aceasta reprezintă latura exteriorizată a agresivității, vizând relația cu obiectul care devine țintă a comportamentului distructiv. Așadar, diferența existentă între cele două concepte poate consta în faptul că agresivitatea reprezintă o trăsătură internă, specifică naturii umane, pe când violența nu semnifică altceva decât forma de manifestare comportamentală a agresivității, de punere în aplicare a acesteia asupra unui obiect-țintă.

3. TRINOMUL „FRUSTRARE-AGRESIVITATE-VIOLENȚĂ” – PARTICULARITĂȚI ETIOLOGIC-DECLANȘATOARE

Dacă secțiunea anterioară surprinde atât delimitările conceptuale, cât și interacțiunile funcționale între cele două variabile, și anume agresivitatea, ca trăsătură a personalității, dar și violența, ca manifestare comportamental-externă a celei dintâi, atunci prezentul capitol va încerca să emită o serie de considerații cu tentă etiologică, având obiectivul de completa ansamblul heterodistructiv care, din ce în ce mai des, caracterizează conduita umană. Astfel, unul dintre cele mai vădite constructe situate într-o relație funcțională cu variabilele menționate mai sus, tratat și în literatura de specialitate, este reprezentat de frustrare, conturându-se și o teorie explicativă a legăturii existente, și anume Teoria Frustrare-Agresivitate. Acest model explicativ a fost propus de către John Dollard, având la bază următoarele asumpții: a. Apariția comportamentului agresiv presupune existența unei frustrări; b. Existența frustrării conduce, întotdeauna, la o formă de agresiune^[3].

Dincolo de cele aduse la cunoștință până acum, în literatura de specialitate, mai mulți autori împărtășesc opinii similare, considerând că frustrarea reprezintă una dintre principalele cauze ale comportamentului agresiv și că trinomul Frustrare-Agresivitate-Violență prezintă un caracter complex, nuanțat, variantele sale de manifestare fiind multiple. Dar, pentru a înțelege cât mai bine aceste opinii și teorii explicative, sunt necesare aducerea la cunoștință a unor elemente definitorii ale frustrării, precum și evidențierea anumitor tipuri de conduită înregistrate ca răspunsuri sau reacții specifice. Astfel, frustrarea reprezintă o stare afectivă negativă provocată fie de un obstacol (real sau imaginar) aflat în calea realizării dorințelor individului, fie de situația în care acesta este privat de ceea ce el consideră că i se cuvine de drept. În continuare, majoritatea clasificărilor grupează „evenimentele frustrante” în două mari categorii, și anume categoria celor care aparțin „frustrației primare”, care presupune absența obiectului necesar satisfacerii unor trebuințe primare, biologice, și categoria celor care aparțin „frustrației secundare”, care implică existența unui obstacol în calea satisfacerii trebuințelor secundare, de unde rezultă multitudinea situațiilor frustrante, precum și diversitatea acestora.

Dacă situațiile frustrante au un caracter multiplu, complex și divers, atunci și tipurile de răspunsuri comportamentale sunt în consecință, acestea depinzând nu numai de valoarea și forța obiectivă a elementelor situaționale externe, ci și de modul subiectiv în care ele sunt percepute de către persoana frustrată. În acest sens se poate afirma că semnificația și valoarea acordate evenimentului negativ sunt principalii factori care structurează comportamentul și direcționează acțiunea de răspuns. Anumiți autori sunt de părere că răspunsurile la frustrare constituie reacții de apărare ale Eului, S. Rosenzweig aducând și o serie de explicații în susținerea acestei afirmații, cele mai importante referindu-se la maniera în care individul frustrat își asumă agresiunea. Pe marginea acestei teme, pot fi menționate răspunsurile extrapunitive, prin care individul dirijează agresiunea spre exterior, împotriva anturajului, de exemplu, atribuind responsabilitatea unor agenți externi (prin mânie, furie, iritare, proiecție, paranoia etc.), cele intrapunitive, în care individul descarcă asupra sa pulsiunile agresive, atribuindu-și, în mod violent, existența obstacolului (prin culpabilizare, remușcări etc.), și cele impunitive, conform cărora subiectului frustrat încearcă să evite formularea unui reproș, fie adresat altora, fie sieși, reprimându-și trebuința^[4].

După cum se poate observa și analiza, trăsăturile definitorii și funcționale ale frustrării, caracterizate de un fond pulsional afectiv-negativ, soldat în urma percepției de nerealizare, de neîndeplinire a dorinței, precum și a iminenței obstacolului, antrenează creșterea intensității nivelului de agresivitate, care, ulterior, în urma stimulărilor contextual-externe, degenerează în manifestări comportamentale violente, auto- și heterodistructive.

4. VIOLENȚA DOMESTICĂ – ASPECTE CONTEXTUAL-SPECIFICE

Dincolo de referirile sau raportările, de ordin general, la fenomenul violenței interumane, se statuează necesitatea precizării conform căreia acesta din urmă se prezintă sub o formă deosebit de complexă, segmentată pe mai multe laturi societale, pe mai tipuri de violență contextual-specifice (violența intrafamilială, violența școlară ș.a.m.d.), fiecare tip trebuind să fie analizat și combătut cu informații, argumente și acțiuni aplicate exclusiv în zona cu pricina.

În ceea ce privește violența în familie sau violența domestică, cu toate formele și straturile ei (violența exercitată asupra femeii, asupra bărbatului, asupra copilului, asupra vârstnicului etc.), aceasta constituind principala temă a prezentei lucrări, numai prin prisma observațiilor efectuate, se poate opina, mai mult decât pertinent, că ea reprezintă o problemă socială reală, îngrijorătoare, existentă într-o proporție din ce în ce mai mare, constituind un subdomeniu al cercetării criminologice din multe țări. Mai mult decât atât, aspectul particular, care concură la perpetuarea „în liniște” a fenomenului, este reprezentat de gradul scăzut de vizibilitate al acestuia, actele de violență având loc în spațiul intim, privat al familiei, și nu sub „privirile” sancționatoare ale societății. Și mai grav decât atât, de foarte multe ori, acestea sunt ascunse de către victimă, fie din teamă față de agresor, fie din jenă, din rușine în fața comunității, a mediului social în care ea își desfășoară existența.

La nivel conceptual-explicativ, conform literaturii de specialitate, violența domestică reprezintă un model comportamental coercitiv, în care o persoană încearcă să controleze un membru al familiei sale, prin intermediul unor acțiuni abuzive, utilizând, în demersul său disfuncțional, violența fizică, violența verbală, violența socială (exercitată în scopul de a-și izola victima), amenințările, agresiunile sexuale și stresul psihologic^[5]. Mai mult decât atât, cercetările realizate pe marginea acestui fenomen au evidențiat faptul că, în comparație cu alte tipuri de violență care se întâlnesc la nivelul societăților, violența intrafamilială, așa cum mai este denumită, prezintă o serie de elemente particulare, specifice, cu consecințe agravante pentru membrii implicați, printre acestea numărându-se accesul permanent al agresorului la victimă, desfășurarea previzibilă a evenimentelor violente, angrenarea întregului sistem al familiei, apariția modificărilor personal-structurale în privința celor implicați, pervertirea relațiilor emoționale în cadrul binomului Agresor-Victimă, caracterul secret, privat al fenomenului, precum și accesul îngrădit la surse de sprijin, non-intervenționismul celorlalți – menținerea sub tăcere a manifestărilor violente, reticența cadrelor medicale și superficialitatea serviciilor acordate de către aceștia referitoare la victimă, tentativele firave de reglementare și incriminare a fenomenului, condiția specific-vulnerabilă a femeii, consecințele profund negative asupra copiilor, dar, mai ales, mentalitatea tolerantă cu privire la aceasta dramatică realitate, care concură la apariția unor manifestări faptice din ce în ce mai grave^[6].

Referitor la caracterul etiologic al fenomenului violenței în familie, se poate afirma că acesta reprezintă „materialul” de lucru al mai multor paradigme, care și ele, la rândul lor, au dat naștere la o serie de teorii explicative, cele mai cunoscute fiind următoarele: teoria culturii violente, teoria feministă, precum și teoria învățării sociale. Cu privire la teoria culturii violente, pornind de la lucrările elaborate de către Wolfgang și Ferracuti (1967), care susțineau ideea existenței unor subculturi care mențin norme în sensul promovării actelor de violență, într-o măsură mai mare decât se realizează la nivelul culturii dominante, majoritare, Bowker (1986) consideră că bărbatul integrat într-o subcultură a violenței tinde să fie implicat în acte de violență domestică într-o proporție sporită, în comparație cu cel care aparține unor grupuri sociale care sunt guvernate de norme prosociale. Mai departe, în privința teoriei feministe, aceasta s-a conturat pe ideea conform căreia violența domestică este întreținută de o structură patriarhală a societății, care menține mentalitatea potrivit căreia bărbatul este deținătorul autorității, iar femeia este subordonata lui, atât în familie, cât și în societate, fenomenul violenței intrafamiliale fiind evidențiat chiar de către dezechilibrul de putere din cadrul relațiilor dintre cele două genuri umane, teoria respectivă făcând trimitere la considerațiile unei alte teorii, și anume la cea patriarhală. În continuare, teoria învățării sociale, elaborată, inițial, la nivel general și avându-l ca promotor pe Albert Bandura, trasează modelul conform căruia, în cadrul familiei, copiii își însușesc, prin imitarea și reproducerea modelului dominant și reprezentativ pentru ei, comportamentul violent, considerându-l o metodă legitimă de rezolvare a conflictului^[7].

5. „CULTURA” INFERIORITĂȚII DE GEN – „NORMALITATE” SPAȚIO-TEMPORALĂ

De regulă, rolul teoriilor explicative constă în surprinderea a cât mai multor aspecte comportate de către un anumit fenomen, acestea având un caracter divers și mai mult sau mai puțin aplicat sau acceptat, din punctul de vedere al complexității științifice. Însă problematica fenomenului violenței domestice, dincolo de teoriile explicative, de sorginte psihosociologică, este și de natură cultural-valorică, sistemul socio-valoric al unei comunități, respectiv societăți, tolerând sau respingând ideea unui astfel de ansamblu acțional-comportamental, astfel, putându-se pune în discuție sintagma de „violență culturală”.

Înainte de a trasa principalele cadre definitorii ale sintagmei menționate mai sus, se consideră necesar a pune pe tapet faptul potrivit căruia fiecare cultură are propriile reguli și norme referitoare la comportamentele, atitudinile și credințele considerate adecvate atât pentru bărbați, cât și pentru femei, față de acestea, persoanele de ambele sexe având o libertate de abatere mai mare sau mai mică. Cu alte cuvinte, cultura se manifestă și poate fi observată și încadrată tipologic prin intermediul stereotipurilor și prejudecăților existente în legătură cu cele două genuri umane, aceasta influențând sistemul atitudinal-valoric raportat la cele două categorii de entități. Prin urmare, violența culturală poate fi tradusă prin acele aspecte ale culturii – exemplificate în domenii precum religia, ideologia, arta, știința, mass-media etc. – care „justifică” violența exercitată de către sexul puternic împotriva sexului considerat mai slab, mai puțin inteligent, mai incapabil de anumite activități. Altfel spus, formele violenței de acest tip, direcționate către femei, circumscriu toate instanțele culturale care incumbă valori și norme de conduită, care incită și legitimează actele violente împotriva femeilor (cum ar fi o serie de proverbe românești), dând impresia că violența nu este doar acceptabilă sau normală, dar și necesară, și care le devalorizează pe acestea, promovând concepții de inferiorizare și supunere față de bărbați, considerați, fie de la „natură”, fie prin „cuvântul lui Dumnezeu”, în anumite spații și temporalități, conducătorii societăților^[8].

6. „BALANSUL DE ROL” VICTIMAL-AGRESIONAL – „SCENĂ” A TANDEMULUI SUPERIOR-PROACTIV ȘI INFERIOR-REACTIV AL VIOLENȚEI DOMESTICE

Conform științei victimologice, relația conflictuală dintre un agresor și o victimă nu îmbracă o formă a „rigidității de rol”, a stabilității calităților inițial asumate, cuplul penal fiind caracterizat prin valențe comportamental-maleabile ale „actorilor-participanți” la conflict, precum și printr-un „balans de rol” permanent expectat, orice victimă putând deveni, în situații de confruntare inerent irepetabile, „călăul” propriului agresor. Astfel, din cele opinate și nu numai, literatura de specialitate conturează două tipuri principale ale comportamentului violent, pliate pe această zonă a analizei, acestea constând în violența instrumentală ori în latura superior-proactivă a violenței, care face referire la acei agresori cărora nu le lipsesc capacitățile psihologice și acțional-volitive pentru a se controla, care nu se manifestă în acest mod sub anumite impulsuri incontrolabile, dar care, rațional, intenționat și dirijat, exercită acte de violență asupra altora, pentru a atinge un anumit rezultat, și anume coerciția și controlul acelor victime (de regulă, acesta este agresorul ab initio – inițial, de la început), precum și în violența expresivă sau în latura inferior-reactivă a acesteia, ea incluzând acei agresori care tind să „explodeze” în situațiile conflictuale, neavând resursele necesare pentru a se controla, un astfel de comportament fiind determinat fie de carențele echilibrului psihologic atitudinal-manifest, fie de repertoriul limitat de strategii interpersonale necesare pentru soluționarea situației. Cu alte cuvinte, agresorul expresiv poate semăna cu un „isteric înghesuit într-un colț”, al cărui act violent nu este nimic altceva decât o exteriorizare a panicii care îl domină (poate fi „victima-călău” a propriului agresor, în momentul în care „balanța rolurilor” și-a modificat poziția în sens invers)^[9].

Aplicând acest model la specificitatea violenței domestice, se pot scoate la iveală exemplele în care victima, „țintă” permanentă a abuzurilor, a umilințelor, a înjosirilor, a dezumanizării, precum și a lipsei empatiei și valorizării, din partea agresorului, pe un fond emoțional-dezechilibrat și dintr-o vădită deficiență în ceea ce privește resursele gestionării adecvate a conflictului, capătă calitatea opusă, cea de agresor, victimizându-și fostul „călău”, cel din urmă „trezindu-se”, la rândul său, că „joacă rolul opus”.

7. PREZENTARE DE CAZ – SPEȚĂ EXEMPLIFICATIVĂ

De cele mai multe ori, spațiul infracțional-familial este încărcat de dramatism, calitatea prezentă, actuală de agresor clătinându-se sub imperiul provocator, culpabil al victimei, care, sub aspectul dinamicii evidențiate mai sus, juca, în prealabil, rolul unui agresor feroce, lipsit de scrupule, subiect desăvârșit al carențelor psihomorale. Prin urmare, următorul exemplu, evocat într-o manieră mai mult decât profesionistă de către reputatul psiholog criminalist, dr. Tudorel Butoi (a se vedea sursa indicată), surprinde edificator balansul de rol al părților conflictuale, scoțând la iveală manifestări șocante ale comportamentului uman: „…Când s-a băgat în casă, l-am observat; știam că-i beut și parcă simțeam că ceva trebuie să facă, așa făcea el când bea, ceva trebuia să facă… Când începea scandalul, el nu avea treabă numai de cazul ala care era atuncea, că el adăuga și altele care se întâmplaseră mai înainte… mă lua de cap, mă trântea, mă lovea de scaun, de masă, de pereți, de ce apuca, mă împingea, așa mă bătea… Am apucat așa o frică de el… că el așa a și zis, că femeia trebuie să tremure… să tremure când se bagă bărbatul în casă și așa și făcut, că atâta m-a bătut și m-a chinuit până am apucat așa o stare, că toată tremur și când mă-nfric așa de ceva sau mă supăr așa, toată tremur… Și cum aveam așa un troc și sfărâmam porumbul, el atunci o și sărit de mi l-a luat și mi l-a pus în cap… Pe urmă, m-a luat de cap și m-a purtat cât îi casa… m-a lovit de toate alea, că așa mă bătea… (…)… Până au sărit vecinii, el m-a tot bătut, știi, m-a trântit pe jos, apoi a dat în mine și cu picioarele, țin minte când mi-a dat cu piciorul în stomac de știu că nu am mai putut să mai suflu, nu am mai știut ce a mai făcut el pe acolo… (…)… Măcar de câte ori m-a bătut, de optsprezece ani am fost laolaltă și n-am ridicat mână să dau în el niciodată, că eu am știut că o dată dacă dă o femeie, un bărbat sigur că dă și el pe urmă, că el este bărbat oricum… și cum aveam așa sfărâmătoarea în mână, i-am dat și eu cu sfărâmătoarea în cap… (…)… Am fugit. Când m-am întors și m-am băgat în casă, el sta acolo pe pat, cum fusese înainte de a se certa cu mine, cu mâinile la cap și pe perină așa și cu picioarele în sus, așa spânzurate, așa sta, așa l-am găsit. Gândul ce vream să fac l-am avut în minte mai demult; asta tot mi-a fost în gând, o fac și mă duc la închisoare, că tot n-am avut nicio fericire în viață. Era trecut de unu noaptea, copilul fugise și el, atunci am zis că tot nu mai are unde să vină copilul, că de la film nu mai are de unde, ăla s-a dus și s-a culcat undeva într-o șură, așa am zis, acum o fac,… și așa că atunci m-am dus de-am adus toporul din șură și l-am băgat sub perină… Numai știi, mă mai gândeam că o da copilul de mine și m-o vedea acolo ce fac cu el și s-ar speria… (…)… Tot mă gândesc, oare s-o fac? … Să n-o fac acum? Mă gândesc, tot mai stau un pic, poate că vine copilul, știi… Să mai stau și iar m-am dus și m-am băgat sub plapumă și-am mai stat. Când am ieșit de-acolo, din cameră, am ieșit, m-am lipit așa de usciorul ușii și-așa am stat acolo… și m-am tot gândit ce să fac… M-am gândit la copil, m-am gândit…, la mine, nu m-am gândit, că asta tot mi-a fost în gând, asta o fac și mă duc la închisoare… Da’ așa tremuram și așa m-am gândit că, așa cum tremuram, nu l-oi putea lovi, știți, și s-o scula și m-o omorî sau o face ceva, m-o bate, ori mă gândeam eu așa că n-oi putea să-l lovesc așa, ca să moară… (…)… Și așa o lovitură puternică i-am dat, ce-am gândit ca să nu se mai scoale, ca să se scoale la mine… No, că parcă…, că mi-o părut bine, nu știu cum, că l-am putut lovi de nu s-a mai putut scula. Cum am dat așa cu toporul, i-au țâșnit creierii afară, numa’ un pic o dat să se scoale, să-și mai deschidă ochii și un pic de zgomot numai s-o auzit când o gemut… n-o mai putut și-am răsuflat ușurată… l-am gătat… (…)… Pe urmă, m-am chinuit mult pân’ ce l-am tăiat în bucăți, am tăiat și dormeza, căci se-mbibase de sânge… am făcut focul în cuptor și l-am încins bine… până dimineață, l-am tot ars bucată cu bucată… a mai rămas din el, așa, capul ca o găoace și spinarea încovoiată de foc. Ce știu eu cum a ars… eu am mai lovit-o cu jeritoriul, am îmbucățit-o așa și-am tras alea ce rămăseseră și cenușa în gura cuptorului de s-a mai astâmpărat, că era și cam fierbinte. Mai târziu, am tras totul într-un sac și spre seară l-am tot dat pe Someș… și n-a mai fost nimic…”^[10].

Pe lângă caracteristicile dramatice, șocante ale contextului de viață, precum și pe lângă cele ale manifestărilor comportamentale ale victimei metamorfozate în agresor, acest exemplu ilustrează, într-un mod elocvent, imprevizibilitatea potențial-infracțională și dinamica de rol comportată în structura psiho-internă a actorilor pe această șubredă scenă agresiv-victimală.

8. CONCLUZII/CONSIDERAȚII PERSONALE

Reflectând, adesea, la cazurile precum cel prezentat mai sus, dar și la realitățile factuale etalate de către contextualitatea spațio-temporală, cultural-socială vizavi de violența intrafamilială, ca fenomen vechi și crescând, și părăsind, fie și pentru o clipă „imaginară”, cadrul normativ, care reglementează respectivele relații sociale, nimic nu mă împiedică în a mă întreba dacă repercusiunile ori sancțiunile faptelor criminale săvârșite de către o anumită victimă împotriva „călăului” său, împotriva celui care și-a făurit un obicei din a o umili, din a o înjosi, din a o dezumaniza, din a o agresa, în toate felurile și sub toate formele, în locul promisiunii sacre pe care, cândva, i-a oferit-o, acea promisiune de a-i fi partener de viață și la bine, și la rău, sunt, într-adevăr, meritate sau apte de a o reeduca, de o reintegra, din punct de vedere social. Căci aproape fiecare exponent al naturii umane înglobează, în cadrul conglomeratului său dispozițional-comportamental, valori, constructe psiho-funcționale, precum stima de sine, respectul de sine, demnitatea, principiile ș.a.m.d., toate concurând la o raportare salutară, contrar-patologică la adresa semenilor cu care își împarte traiul, bucuriile, împlinirile, dar și tristețile ori dezamăgirile. Însă atunci când cel mai apropiat seamăn, acel seamăn, îl transformă într-un „prizonier”, anulându-i, nemeritat, calitatea umană, iar societatea, ba chiar și legea uneori, se dovedesc a fi complici, disperarea și crima pot căpăta, din când în când, note sinonimice…

9. BIBLIOGRAFIE

1. Butoi, T.S.B., Femei ucigașe. Psihanaliza crimei, Ed. PHOBOS, București, 2003.

2. Curelaru, M. (coord.), Angheluș, A., Cristea, M., Pascal, E., Lazăr, I., Nastas, D., Curelaru, V., Abălașei, B., Violența în școală. Repere pentru analiză și intervenție, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013.

3. Curic, I., Văetiși, L., Inegalitatea de gen: violența invizibilă, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005.

4. Manu, B., Violența familială. Maltratarea femeii și a copilului, Ed. Ars Academica, București, 2009.

5. Manu, B., Violența în familie. Note de curs, n.a.

6. Matei, A.D., Relația dintre agresivitate și violență – Aplicații în zona violenței școlare, Sesiunea de Comunicări Științifice Studențești „ORIZONTURI NOI ÎN ȘTIINȚELE COMPORTAMENTALE”, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret” din București, 2016.

7. Matei, A.D., Repere teoretice și practice în problematice binomului „Agresologie-Victimologie”, https://www.universuljuridic.ro/repere-teoretice-si-practice-in-problematica-binomului-agresologie-victimologie/?fbclid=IwAR3FCbrf7z85L1nRMJg4_hQqADc6FuZJPPOekoq_-M-vegiN02Svb5MWVZY, 2023.

8. Rudică, T., Psihologia frustrației, Ed. Polirom, Iași, 2006.