Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii Europene şi jurisprudența instanțelor din statele membre

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În alte cuvinte, lipsa transpunerii unei directive trebuie să fie considerată de către instanțele naționale ca reprezentând în sine o încălcare manifestă și, în consecință, suficient de gravă a dreptului Uniunii Europene.

Chemată să clarifice sensul expresiei încălcare suficient de gravă, Curtea de justiție a precizat că instanțele naționale sunt singurele competente să stabilească situația de fapt din cauzele principale și să decidă cum să fie caracterizate încălcările respective ale dreptului Uniunii Europene^[19]. În viziunea Curții de justiție, criteriul decisiv în funcție de care se apreciază o încălcare a dreptului Uniunii Europene ca fiind suficient de caracterizată este nerespectarea manifestă și gravă de către un stat membru a limitelor impuse puterii sale de apreciere^[20]. Printre elementele pe care instanțele competente le pot lua în considerare în aprecierea caracterului suficient de grav al încălcării dreptului Uniunii Europene, Curtea de justiție a subliniat gradul de claritate și de precizie a normei încălcate, marja de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorităților naționale sau a Uniunii Europene, caracterul intenționat sau neintenționat al neîndeplinirii obligației sau al prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept, împrejurarea că atitudinea adoptată de către o instituție a Uniunii Europene a putut contribui la inacțiunea, la adoptarea sau la menținerea unor măsuri sau a unor practici naționale contrare dreptului Uniunii Europene^[21].

Instanțele naționale învestite cu soluționarea unei cereri de despăgubire formulate împotriva statului au refuzat, de cele mai multe ori, să recunoască existența unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii europene de către statul în cauză, ajungând să rețină chiar o soluție diferită de cea a Curții de justiție.

Astfel, în ceea ce privește hotărârea adoptată la nivel național în cauza Brasserie du Pêcheur^[22], Curtea Supremă germană a respins cererea de despăgubiri a reclamantei, o societate franceză cu sediul în Schiltigheim (Alsacia), obligată să își întrerupă exporturile de bere în Germania, pe motivul că berea pe care o exporta în acest stat membru nu îndeplinea condițiile de puritate impuse de Legea impozitării berii din 14 martie 1952 (Biersteuergesetz). În hotărârea sa, Curtea Supremă germană a distins între prohibiția legală de a comercializa, sub denumirea de bere, băuturile fabricate după reguli diferite de cele prescrise de legea germană, pe de o parte, și interdicția de a exporta în Germania bere conținând aditivi, pe de altă parte. Referindu‑se la această din urmă interdicție, Curtea Supremă germană a considerat că atingerea adusă dreptului Uniunii Europene nu era suficient de gravă pentru a justifica impunerea unei obligații de dezdăunare în sarcina statului.

Într‑o cauză privind securitatea socială a lucrătorilor salariați^[23], Curtea de Muncă de la Bruxelles a considerat că răspunderea statului belgian nu putea fi angajată față de particularii lezați prin transpunerea greșită a articolului 8 al Directivei 80/987^[24], în urma excluderii anumitor lucrători salariați angajați înainte de anul 1986 de la beneficiul garanției acordate de acest articol, estimând că o astfel de încălcare a dreptului Uniunii Europene nu prezenta un caracter suficient de grav. În argumentarea soluției reținute, Curtea de Muncă de la Bruxelles a acordat o atenție deosebită caracterului imprecis al dispoziției invocate, marjei importante de apreciere de care dispunea statul belgian în momentul transpunerii directivei precum și atitudinii Comisiei Europene. Cu privire la acest ultim aspect, Curtea de Muncă de la Bruxelles a arătat că, în urma transmiterii Comisiei a decretului regal din 14 mai 1985 conținând măsurile de transpunere a Directivei 80/987, aceasta nu formulase nicio obiecție, ci, dimpotrivă, estimase că directive respectivă fusese corect transpusă, ceea ce însemna că statul belgian comisese, prin transpunerea greșită a articolului 8 al Directivei 80/987 o eroare de drept scuzabilă.

1.2.2. Aprecierea restrictivă a condiției referitoare la existența unei legături directe de cauzalitate între încălcarea dreptului Uniunii Europene și prejudiciul invocat

Potrivit jurisprudenței Curții de justiție, instanțele naționale au sarcina să verifice dacă există o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate. Din analiza deciziilor instanțelor din statele membre, rezultă că, în general, acestea au avut tendința să nege existența unei asemenea condiții în ceea ce privește prejudiciile invocate de către particulari ca urmare a netranspunerii sau a transpunerii greșite a directivelor în ordinile juridice naționale.

În cauza Regina v Secretary of State for the Home Department^[25], judecătorul național era confruntat cu problema de a ști dacă reclamantul, un cetățean irlandez, putea pretinde la plata de daune interese de către Regatul Unit, în urma prejudiciului suferit prin adoptarea unei decizii de expulzare luate împotriva sa de către o autoritate administrativă a acestui stat, în aplicarea articolului 7 al legii de prevenire a terorismului (Prevention of Terrorism Act 1989 – Temporay Provisions). În sprijinul cererii sale, reclamantul invoca faptul că Regatul Unit, prin adoptarea respectivei legi, nu transpusese complet directiva 64/221^[26]. În concret, reclamantul se referea la articolul 9, paragraful 1, al respectivei directive, care, la lumina interpretării conferite de către Curtea de justiție^[27], subordona adoptarea unei decizii de expulzare de către o autoritate administrativă națională obținerii avizului unei autorități competente specializate.

Examinând cererea de indemnizare a prejudiciului formulată de către reclamant, judecătorul național a observat că acesta nu dovedise legătura de cauzalitate între încălcarea dreptului Uniunii europene dedusă din faptul netranspunerii complete a Directivei 64/222 și prejudiciul pretins. În această privință, judecătorul național a estimat că autoritatea administrativă examinase corect decizia sa de expulzare a reclamantului și că nu exista niciun motiv să se creadă că această decizie ar fi fost diferită dacă procedura corectă, prevăzută la art. 9 par. 1 al Directivei 64/221, ar fi fost respectată. Prin urmare, judecătorul național a respins cererea de indemnizare a prejudiciului formulată de către reclamant pe motivul că acesta nu stabilise că netranspunerea articolului 9, paragraful 1, al Directivei 64/221 în ordinea juridică națională constituia cauza probabilă a prejudiciului pretins și că acesta nu ar fi fost supus unei decizii de expulzare, în cazul în care avizul unei autorități competente specializate ar fi fost obținut, în aplicarea articolului 9, paragraful 1, al Directivei 64/221.

Într‑o altă cauză^[28], High Court of justice a hotărât că lipsa transpunerii Directivei 93/104^[29] de către Regatul‑Unit nu conduce automat la obligația acestui stat de a repara prejudiciul invocat de către reclamantă pe motivul netranspunerii acestei directive. În situația de fapt, reclamanta acceptase, sub amenințarea sancțiunii desfacerii contractului de muncă, să lucreze într‑o echipă pe parcursul nopții. În urma refuzului angajatorului de a o transfera într‑o echipă afectată lucrului în timpul zilei, reclamanta demisionase, invocând motive medicale. În cadrul analizei sale, High Court of justice a respins cererea de despăgubiri formulată de către reclamantă împotriva statului, pe motivul că aceasta nu stabilise că, în cazul în care Directiva 93/104 ar fi fost transpusă în ordinea juridică internă, s‑ar fi putut prevala de măsurile de transpunere de drept intern pentru ca angajatorul să fie obligat să o transfere într‑o echipă afectată lucrului în timpul zilei, și, astfel, ar fi putut să‑și păstreze locul de muncă.

2. Recunoașterea progresivă a răspunderii statului

În rândurile următoare, vom menționa câteva soluții ale instanțele naționale favorabile recunoașterii răspunderii statului față de particulari pentru prejudiciile cauzate prin încălcări ale dreptului Uniunii Europene. Astfel, instanțele naționale au depășit concepția tradițională potrivit căreia « regele nu poate face rău »^[30] sau, în versiunea modernă, cea referitoare la suveranitatea Parlamentului, care se opunea recunoașterii pe care jurisprudențială a răspunderii statului pentru activitatea legiuitorului. În aceeași ordine de idei, instanțele naționale au procedat la o apreciere extensivă a condițiilor generale de răspundere a statului stabilite
de Curtea de justiție, caracterizând încălcările dreptului Uniunii Europene săvârșite de către autoritățile publice ca fiind suficient de grave pentru a da naștere unei obligații de dezdăunare în sarcina statului și, în același timp, constatând existența unei legături directe de cauzalitate între încălcările astfel constate și prejudiciul cauzat.

2.1 Răspunderea statului pentru modul de transpunere a directivelor

Jurisprudența instanțelor italiene a cunoscut o evoluție importantă în ceea ce privește posibilitatea particularilor de a angaja răspunderea statului pentru prejudiciile suferite ca urmare a netranspunerii sau a transpunerii cu întârziere a Directivei 80/987 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului, așa cum aceasta făcuse obiectul examinării de către Curtea de justiție în hotărârea pronunțată în cauza Francovich ș.a. Deși Curtea de Casație nu recunoscuse inițial răspunderea statului, pe motivul că această situație presupunea o încălcare imputabilă legiuitorului, lipsită de sancțiune pe baza dreptului intern, Curtea de Casație a adoptat ulterior o soluție diferită. Astfel, într‑o decizie din 11 iunie 1998^[31], Curtea de casație a recunoscut că obligația de dezdăunare a statului își găsea cauza directă și nemijlocită în răspunderea civilă extracontractuală, în temeiul articolului 2043 din Codul civil italian.

La mai puțin de șapte ani după hotărârea pronunțată de către Curtea de justiție în cauza Francovich ș.a., judecătorul belgian a recunoscut că prejudiciul suferit de către un particular ca urmare a netranspunerii sau a transpunerii tardive în dreptul național a unei directive poate fi atribuit unui comportament ilegal al statului și să dea naștere unei obligații de dezdăunare în sarcina acestuia^[32]. Litigiul principal punea în cauză răspunderea statului belgian pentru prejudiciile cauzate unui agent comercial independent ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor impuse prin Directiva 86/653^[33], prin neadoptarea măsurilor necesare de transpunere a acesteia în dreptul belgian. În virtutea articolului 17 din respectiva directivă, statul belgian avea obligația să asigure, prin măsuri de drept intern, plata unei indemnizări de evicțiune, în cazul în care anumite condiții prevăzute de acest articol erau îndeplinite. În litigiul principal, reclamantul suferise un prejudiciu ca urmare a rezilierii contractului său de agent comercial, fără a putea beneficia, în momentul faptelor, de indemnizarea prevăzută de articolul 17 al Directivei 86/653. Considerând ca reclamantul ar fi putut beneficia de dreptul acordat de articolul 17 al Directivei 86/653, dacă aceasta ar fi fost transpusă în dreptul intern, jude­cătorul național a condamnat statul belgian la plata unei indemnizări fixate după criteriile stabilite de respectiva directivă.

2.2 Răspunderea statului pentru adoptarea unei legi contrare dreptului Uniunii Europene

În ceea ce privește acțiunea în răspunderea statului introdusă de către proprietarii și operatorii de nave în Regatul Unit, ca urmare a adoptării Legii din 1988 privind navigația maritimă comercială (Merchant Shipping Act 1988), instanțele naționale au recunoscut obligația statului de a repara prejudiciul cauzat reclamanților prin adoptarea acestei legi. Astfel, în decizia din 8 aprilie 1998^[34], Court of Appeal a considerat că, încălcarea unui principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene, precum principiul egalității de tratament, antrenează obligația statului de a repara prejudiciul astfel cauzat. În această privință, judecătorul național a reținut că regimul de înmatriculare a navelor maritime instituit prin legea respectivă era supus îndeplinirii unor anumite condiții de rezidență și domiciliul în Regatul Unit, instituind astfel o măsură de discriminare pe baza naționalității. În măsura în care impunerea acestor condiții împiedica pe reclamanți să impute capturile asupra cotelor naționale de pescuit, legea respectivă le cauza un prejudiciu, ce dădea naștere unui drept la reparare de către stat.