Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii Europene şi jurisprudența instanțelor din statele membre

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

La nivelul Uniunii Europene, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor își are originea în hotărârea Curții de justiție pronunțată în cauza Francovich ș.a.^[1]. În viziunea Curții de justiție, care se sprijină pe concepția de răspundere a statului preluată din dreptul internațional, statul este considerat ca un tot unitar și răspunderea sa poate fi angajată pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă încălcarea aflată la originea prejudiciului este imputabilă puterii legislative, executive sau judecătorești. Instanțele naționale competente sunt obligate să aplice principiul răspunderii statului, pentru a asigura protecția drepturilor individuale conferite de dreptul Uniunii Europene, luând în considerare jurisprudența Curții de justiție.

Obiectivul acestei contribuții este de a examina modul în care principiul răspunderii statului este recunoscut în jurisprudența instanțele din statele membre. Așa cum vom vedea, răspunderea statului face obiectul unei recunoașteri variabile în ordinile juridice interne. Chiar dacă instanțele naționale au reținut răspunderea statului, potrivit criteriilor fixate de către Curtea de justiție, aplicarea acestui principiu la nivel național rămâne limitată, întâmpinând o serie de dificultăți.

1. Dificultăți în recunoașterea răspunderii statului

Instanțele din statele membre ale Uniuni Europene au adoptat, în general, o atitudine rezervată, în ceea ce privește recunoașterea răspunderii statului ca mecanism de protecție a particularilor în caz de nerespectare a drepturilor conferite de dreptul Uniunii Europene. Reticența de a sancționa statul prin impunerea în sarcina acestuia a unei obligații de reparare a prejudiciilor suferite de particulari în urma încălcărilor dreptului Uniunii Europene se explică, în primul rând, prin atenția deosebită pe care instanțele o acordă normelor naționale aplicabile acțiunilor asemănătoare de drept intern, precum și normelor naționale de repartizare a competențelor între puterile publice. În plus, instanțele naționale au apreciat condițiile impuse de Curtea justiție cu privire la răspunderea statului în mod restrictiv, ceea ce a condus la excluderea posibilității particularilor de a obține repararea prejudiciilor de către statele membre.

1.1. Specificitatea regulilor naționale privind răspunderea statului

În mod general, statele membre ale Uniunii nu au prevăzut în ordinea juridică internă dispoziții speciale privind repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii Europene. Pentru soluționarea cererilor de reparare a unor astfel de prejudicii, instanțele naționale se referă la regulile aplicabile acțiunilor în răspunderea autorităților publice întemeiate pe dreptul intern^[2]. Aceste reguli sunt expresia valorilor constituționale, sociale, morale și culturale ale statelor membre respective, iar aplicarea lor conduce la recunoașterea variată și, totodată, limitată a răspunderii statului. Astfel, răspunderea statului pentru activitatea legiuitorului nu este prevăzută în mod expres în sistemele de drept ale statelor membre. Instanțele naționale fie resping o astfel de răspundere, fie o acceptă pe cale de excepție, acordând daune interese pentru prejudiciile cauzate prin măsuri de punere în aplicare a legilor contestate la nivel național^[3]. De asemenea, dispozițiile naționale privind acțiunile în răspunderea statului întemeiate pe dreptul intern impun respectarea unor anumite condiții^[4], care, în practică, se dovedesc mult mai restrictive decât cele stabilite în jurisprudența Curții de justiție pentru răspunderea statului ca urmare a încălcărilor dreptului Uniunii Europene.

Referindu‑ne la soluțiile reținute de către instanțele statelor membre cu privire la răspunderea statului ca urmare a încălcării dreptului Uniunii Europene, vom reține că, în urma pronunțării hotărârii Curții de justiție în cauza Francovich ș.a., Curtea de Casație italiană a fost chemată să soluționeze mai multe recursuri privind cererile de reparare a prejudiciilor suferite de către particulari prin transpunerea întârziată a directivei 80/987^[5]. Deși instanța primă de fond și instanța de apel reținuseră în sarcina statului italian o obligație de dezdăunare pe baza principiilor generale ale răspunderii civile extracontractuale, Curtea de Casație nu a susținut deciziile acestor instanțe. În motivarea soluției reținute, Curtea de Casație a subliniat că, în urma hotărârii Curții de justiție pronunțate în cauza Francovich ș.a., judecătorul național își păstra competența de a aprecia răspunderea statului pe baza dispozițiilor de drept intern. Prin urmare, în măsura în care dreptul italian nu prevedea nicio dispoziție permițând recunoașterea răspunderii statului pentru comportamentul legiuitorului, acțiunea în răspundere a reclamanților nu era admisibilă^[6].

În legătură cu răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin adoptarea unei legi contrare dreptului Uniunii Europene, High Court of Justice nu a recunoscut, în urma hotărârii Curții de justiție din 5 mai 1996, pronunțate în cauzele conexate Brasserie du pêcheur și Factortame, dreptul reclamanților lezați prin adoptarea Legii din 1988 privind navigația maritimă comercială (Merchant Shipping Act 1988) la acordarea de daune interese exemplare (exemplary damages), prevăzute în dreptul intern^[7]. În soluția sa, High Court of Justice a arătat că, deși acțiunea reclamanților putea fi considerată ca având un caracter sui generis, ea rămânea circumscrisă unei acțiuni în răspunderea statului pentru încălcarea unei obligații legislative, iar daune interese exemplare nu puteau fi acordate pe acest temei. De‑asemenea, nu era posibil ca acțiunea reclamanților îndreptată împotriva statului pentru încălcarea obligațiilor impuse de dreptul Uniunii Europene să fie asimilată unei acțiuni prevăzute în dreptul intern pentru abuz de putere realizat în exercitarea funcției publice.

Cu privire la încălcarea obligației de transpunere a directivelor, judecătorul grec și‑a declinat competența în ceea ce privește soluționarea unei cereri în răspundere civilă îndreptată împotriva statului în urma prejudiciului suferit de reclamanți ca urmare a încălcării de către statul grec a obligației de a transpune directiva 89/48^[8] în dreptul intern. În motivarea hotărârii sale, judecătorul grec a afirmat că îi aparținea legiuitorului și executivului să aleagă modul apropriat pentru a asigura respectarea obligațiilor impuse statului prin dispozițiile Directivei 89/48, ceea ce excludea competența judiciară de a se pronunța în materie^[9].

În ceea ce privește răspunderea statului pentru încălcări ale dreptului Uniunii Europene imputabile instanțelor naționale, posibilitatea angajării răspunderii statului este limitată pe considerente privind principiul autorității de lucru judecat (res judicata), securitatea juridică, independența și autoritatea judecătorului precum și absența unei instanțe competente pentru a cunoaște litigiile privind răspunderea statului ca urmare a pronunțării une hotărâri judecătorești greșite^[10]. Printre condițiile prevăzute în ordinile juridice naționale pentru recunoașterea răspunderii statului, se numără, de exemplu, retragerea, anularea sau reformarea hotărârii judecătorești litigioase, stabilirea, în prealabil, printr‑o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului a cărui activitate a cauzat particularilor un prejudiciu^[11], și stabilirea unui anumit grad de gravitate în ceea ce privește fapta judecătorului^[12]. În privința acestui ultim aspect, vom menționa practica instanțelor franceze, care, în soluțiile reținute cu privire la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin hotărâri judecătorești contrare dreptului Uniunii Europene, atribuie o importanță deosebită îndeplinirii condiției de « faute grave »^[13], prevăzută la articolul L141‑1 din Codul francez de organizare judecătorească pentru acțiunile în răspunderea statului întemeiate pe dreptul intern, operând o asimilare între această condiție și cea stabilită de către Curtea de justiție, și anume existența unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii Europene^[14].

1.2 Marja de apreciere a condițiilor de răspundere a statului conferită instanțelor naționale

Pentru ca un drept la repararea prejudiciului cauzat particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii Europene să fie recunoscut împotriva unui stat membru, Curtea de justiție a precizat trei condiții, și anume: norma de drept încălcată să aibă ca obiect acordarea de drepturi particularilor, încălcarea să fie suficient de gravă și, în al treilea rând, să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate^[15].

Potrivit jurisprudenței Curții de justiție, aprecierea condițiilor care permit stabilirea răspunderii unui stat membru, trebuie, în principiu, sa fie realizată de către instanțele naționale, pe baza orientărilor furnizate de către Curtea de justiție^[16]. Dacă aprecierea primei condiții nu prezintă probleme deosebite, modul în care instanțele naționale au interpretat condiția referitoare la caracterul suficient de grav al încălcării dreptului Uniunii Europene și cea referitoare la existența unei legături directe de cauzalitate între încălcarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit au condus în mod frecvent la excluderea răspunderii acestuia.

1.2.1. Aprecierea restrictivă a condiției referitoare la caracterul suficient de grav al încălcării dreptului Uniunii Europene

Condiția referitoare la încălcarea gravă a dreptului Uniunii Europene constituie punctul nevralgic al comportamentului care îi este reproșat statului.^[17] Această condiție trebuie îndeplinită în toate situațiile în care se încălcă dreptul Uniunii Europene și se produce, astfel, un prejudiciu particularilor, mai puțin în situația neîndeplinirii de către un stat membru a obligației de transpunere a unei directive. În această ultimă situație s‑a afirmat că « the failure of a state to implement a directive is a concrete, readily identifiable formal violation of Community law for which no justification is permitted »^[18].