Răspunderea civilă pentru malpraxis medical. Erori profesionale comise în îndeplinirea activităţilor de prevenţie, diagnostic şi tratament şi nerespectarea reglementărilor legale privind obţinerea consimţământului informat al pacientului

• Legea nr. 95/2006: art. 374
• Legea nr. 95/2006: art. 649-651
• NCC: art. 1365
• NCC: art. 1367
• NCPC: art. 13 alin. (1) (3)
• NCPC: art. 431
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 488 pct. 6
• NCPC: art. 489
• NCPC: art. 497
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 25 alin. (5)
• NCPP: art. 28 alin. (1)
• O.G. nr. 1/2000: art. 24 alin. (2)
• O.G. nr. 1/2000: art. 25 alin. (1) (2)

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 480.000 RON față de reclamanta A.; la plata de daune morale în cuantum de 480.000 RON față de reclamantul B.; la plata de daune materiale în cuantum total de 36.000 RON față de ambii reclamanți; la plata dobânzii legale pentru sumele acordate la pct. 1, 2 și 3 începând cu data promovării acțiunii și până la data plății efective; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 190/2020 Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. A constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Vâlcea și Tribunalul Sibiu, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin decizia nr. 1402/07.07.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 948 din 23 mai 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Potrivit dispozițiilor art. 374 din Legea nr. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății în forma în vigoare la data procedurii medicale care a vizat-o pe doamna F., „(1) Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și recuperarea sănătății individului și a colectivității.

(2) În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate și respect față de ființa umană.

(3) Deciziile și hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul și drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienți, respectarea demnității umane, principiile eticii și deontologiei medicale, grija față de sănătatea pacientului și sănătatea publică”.

Astfel cum s-a ilustrat în doctrina juridică și în jurisprudența națională, reflexiile etico-juridice privind relația dintre medic și pacientul său au ca element central obținerea consimțământului informat al acestuia, astfel cum a fost reglementat prin dispozițiile art. 649-651 din Legea nr. 95/2006 în forma în vigoare la data de referință menționată.

Răspunderea civilă pentru malpraxis medical poate fi angajată, alături de alte erori profesionale comise în îndeplinirea activităților de prevenție, diagnostic și tratament, și pentru nerespectarea reglementărilor legale privind obținerea consimțământului informat al pacientului.

Pacientul este îndreptățit să cunoască diagnosticul bolii sale, posibilitățile de intervenție și tratament, riscurile la care se expune, șansele de vindecare sau pericolele privind agravarea stării sale de sănătate, pentru a putea să își exprime în mod liber și în deplină cunoștință de cauză „acordul informat”. Omisiunea informării sale cu privire la anumite aspecte care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi fost de natură să-i ofere pacientului posibilitatea de a alege o anumită soluție reprezintă nu numai încălcare a unei obligații profesionale, de natură a antrena răspunderea civilă pentru prejudicii, dar și o culpă etică, prin ignorarea demnității pacientului, ca ființă umană.

Potrivit art. 649 din Legea nr. 95/2006, „Acordul pacientului informat – (1) Pentru a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moașă, conform prevederilor alin. (2) și (3), pacientului i se solicită acordul scris.

(2) În obținerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moașa sunt datori să prezinte pacientului informații la un nivel științific rezonabil pentru puterea de înțelegere a acestuia.

(3) Informațiile trebuie să conțină: diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și consecințele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile și consecințele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului”.

Potrivit art. 6 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, „Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic”.

Conform art. 13 din același act normativ, „Consimțământul pacientului privind intervenția medicală – Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecințele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului”.

Din punct de vedere juridic, informarea este o obligație profesională, în cadrul raportului juridic stabilit cu pacientul, prin care acesta este încunoștințat cu privire la metodele de prevenție, diagnostic si tratament, cu potențial de risc. Pacientul, în deplină cunoștință de cauză, va putea să își exprime acordul scris pentru efectuarea lor, asumându-și implicit în mod conștient și consecințele unui eventual pericol privind agravarea stării sale de sănătate sau chiar decesul. În conținutul raportului juridic, obligației medicului de informare îi corespunde corelativ, dreptul pacientului de a fi informat, acesta fiind unul din drepturile sale fundamentale. Astfel, principiile fundamentale ale relației dintre personalul medical și pacient sunt încrederea, informarea și confidențialitatea.

Codul de deontologie medicală din România în forma în vigoare la aceeași dată, a statuat în sensul recunoașterii obligației de informare a pacientului ca fiind o obligație etică a personalului medical. Astfel, respectarea pacientului ca ființă umană implică corecta și completa lui informare, oferindu-i posibilitatea de a lua orice decizie în ceea ce privește viața și sănătatea sa, potrivit propriilor sale interese, una dintre regulile fundamentale ale oricărui act medical fiind aceea că interesul și binele ființei umane trebuie să prevaleză interesului societății ori al științei (art. 4).

Art. 11 din Codul de deontologie medicală reglementează „Acordarea și retragerea consimțământului – (1) Nicio intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză”.

Dreptul pacientului de a lua o hotărâre importantă pentru viața și sănătatea sa este corelat cu obligația medicului de a-l informa complet și competent cu privire la diagnosticul bolii de care suferă, tratamentul sau intervenția care urmează a fi efectuată. În acest sens, decizia medicală trebuie să aibă la bază comunicarea dintre medic și pacient, trebuie să fie transparentă, să se bazeze pe loialitate și bună – credință. Informarea este reciprocă, atât a pacientului cu privire la starea sănătății sale și tratamentul pe care trebuie să îl urmeze, cât și a medicului referitor la simptomele bolii, antecedente medicale, eventuale alergii, etc.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este convergentă:

„104. De asemenea, Curtea reamintește că obligația de a adopta măsuri de reglementare care să asigure respectarea integrității fizice a pacienților, impusă statelor părți, se bazează pe necesitatea de a le proteja pe acestea din urmă, în măsura posibilului, de consecințele grave pe care le pot presupune intervențiile medicale. Curtea a evidențiat deja nu doar importanța consimțământului pacienților, subliniind în special în hotărârea Pretty (citată anterior, pct. 63) că „impunerea unui tratament medical fără consimțământul pacientului, în cazul în care este adult și în deplinătatea facultăților mintale, se consideră atingere adusă integrității fizice a persoanei în cauză care poate introduce în dezbatere drepturile protejate la art. 8 § 1”, dar și aceea, pentru persoanele expuse la riscuri în ceea ce privește sănătatea lor, de a avea acces la informațiile care le permit o evaluare a acestora (a se vedea în special hotărârea Guerra și alții, citată anterior, pct. 60”.

105. Curtea a considerat că statele părți sunt obligate, în temeiul acestei obligații, să ia măsurile de reglementare necesare pentru ca medicii să își pună întrebări cu privire la consecințele previzibile pe care intervenția medicală planificată le poate avea asupra integrității fizice a pacienților lor și să îi informeze în prealabil pe aceștia, astfel încât să fie în măsură să își dea acordul în deplină cunoștință de cauză. În consecință, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca pacientul să fi fost informat în prealabil în mod corespunzător de către medicii săi și fără ca, precum în speță, medicii respectivi să-și desfășoare activitatea în cadrul unui spital public, statul parte în cauză poate fi direct responsabil în baza art. 8 datorită acestei lipse de informare (a se vedea decizia Trocellier, citată anterior)” (cauza Codarcea împotriva României, cererea nr. x/04, Hotărâre din 2 iunie 2009).

Obligația de informare a pacientului reprezintă o obligație distinctă și autonomă față de cea privind îngrijirea pacientului. Obținerea consimțământului informat al pacientului este condiția esențială pentru acordarea tratamentului sau efectuarea intervenției chirurgicale. Lipsa informării poate conduce la prejudicierea pacientului pentru pierderea șansei de a evita riscul vătămător privind alegerea îngrijirilor medicale, aplicarea unui anumit tratament ori efectuarea unei intervenții care i-a pus în pericol viața sau care a determinat chiar pierderea vieții. Astfel, pacientul nu a avut posibilitatea de a se supune unor tratamente sau intervenții eficiente, care ar fi putut să-i amelioreze starea de sănătate sau dimpotrivă, nu a avut posibilitatea de a refuza anumite proceduri medicale care i-au pus în pericol viața sau în urma cărora a survenit chiar decesul.

Din punct de vedere juridic, dovada îndeplinirii obligației de informare a pacientului este în sarcina medicului, ca titular al acestei obligații juridice care, prin conținutul său concret, este una de rezultat și nu de mijloace, de diligență, deoarece îndatorirea are o finalitate precisă, aceea de a furniza pacientului datele și informațiile privind starea sa de sănătate, tratamentul sau intervenția pe care acesta va trebui să o facă.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, instanța de recurs constată în speță, faptul că în cadrul motivelor de recurs, reclamanții au criticat între altele, aspectul că instanța de apel nu a analizat fapta ilicită imputată intimatului pârât, constând în neinformarea fiicei acestora, doamna F., pe parcursul procedurii de fertilizare in vitro (FIV), anterior momentului efectuării puncției ovariene, asupra faptului că se instalase sindromul de hiperstimulare ovariană (OHSS).

Instanța de recurs remarcă faptul că această faptă ilicită a fost invocată de reclamanți în mod distinct de cea vizând neinformarea pacientei asupra riscurilor procedurii medicale, în raport de circumstanțele personale ale doamnei F. (reprezentate de sindromul preexistent al ovarelor micropolichistice și de valoarea la limita superioară a normalului pentru hormonul anti – Mullerian) sau de cea privind monitorizarea și supravegherea invocat necorespunzătoare a pacientei după efectuarea intervenției.

Concluzia expusă rezultă din conținutul concret al cererii de chemare în judecată:

„Deși pârâtul a avut permanent la dispoziție actele medicale ale pacientei care relevau cei doi factori de risc înalt pentru apariția Sindromului de hiperstimulare ovariană și a recunoscut că a constatat încă din 01.08.2012 apariția Sindromului de hiperstimulare ovariană, totuși până în data de 07.08.2012 (data recoltării celor 54 de ovocite) acesta: (…) nu i-a comunicat pacientei riscul suplimentar la care era expusă, pentru ca aceasta să decidă în cunoștință de cauză dacă dorește sau nu continuarea procedurii”.

În cadrul apelului formulat, apelanții au invocat în mod dezvoltat omisiunea tribunalului de a analiza culpa medicală a pârâtului intimat constând în neinformarea pacientei asupra apariției pe durata procedurii a sindromului OHSS (a se vedea filele x ale cererii de apel), instanța de apel omițând să analizeze această faptă ilicită imputată intimatului pârât, o astfel de omisiune de analiză punctuală, efectivă, regăsindu-se și în sentința apelată ale cărei considerente sunt axate din această perspectivă, pe cercetarea faptei ilicite imputate de necomunicare a riscurilor procedurii și nu de necomunicare a realizării, materializării vreunuia dintre aceste riscuri, respectiv apariția (efectivă a) sindromului OHSS.

Astfel, se observă că în cadrul deciziei civile recurate, curtea de apel s-a preocupat de analiza: criticilor din apel legate de inacțiunile imputate intimatului în privința elementelor de risc major de dezvoltare a sindromului de hiperstimulare ovariană pe care datorită profilului său medical particular pacienta le prezenta la începutul procedurii de fertilizare in vitro; a criticilor din apel privind lipsa supravegherii medicale corespunzătoare post factum; a criticilor din apel vizând necomunicarea către pacientă a riscului suplimentar generat de ovarele micropolichistice, respectiv de valoarea maximă a AMH – ului; comunicării către pacientă a simptomelor specifice sindromului de hiperstimulare ovariană.

Or, instanța de recurs constată că nici unul dintre aceste aspecte cercetate de către instanța de apel nu vizează îndeplinirea/neîndeplinirea de către intimat a obligației de informare a pacientei cu privire la instalarea, declanșarea, anterior puncției ovariene, a sindromului OHSS în ceea ce o privește.

Astfel, comunicarea la începutul procedurii FIV, a riscurilor la care se expunea pacienta, printre care și sindromul OHSS, cu indicarea inclusiv a unor simptome ale acestui sindrom, reprezintă un aspect diferit de comunicarea instalării sindromului, ca element cert, nu posibil sau eventual, deci ca risc produs, materializat, concretizat. Din punct de vedere logic, dar și lingvistic și semantic, riscul de îmbolnăvire, risc care reprezintă doar o posibilitate viitoare, este distinct de faptul cert, deja realizat al îmbolnăvirii efective (diagnostic).

Instanța de recurs constată de asemenea, că aducerea la cunoștință a simptomelor „pe care ar fi putut să le aibă după puncția ovariană din data de 07.08.2012, specifice sindromului de hiperstimulare ovariană, inclusiv cu privire la posibilitatea accentuării durerilor, cât și cu privire la ceea ce trebuia să facă în situația accentuării durerii, respectiv contactarea clinicii la numărul de telefon indicat”, astfel cum a reținut instanța de apel în decizia recurată, ține – pentru aceleași rațiuni explicate în paragraful precedent – de comunicarea riscului de apariție a sindromului OHSS și nu a instalării afecțiunii medicale OHSS. Această concluzie rezultă din analiza logică și gramaticală a considerentului citat al instanței de apel, folosirea modului condițional – optativ perfect al verbului a putea fiind elocventă în această direcție.

Or, recurenții reclamă faptul că instanța de apel nu a cercetat neîndeplinirea de către intimatul medic a obligației sale profesionale de informare a pacientei, fiica recurenților, doamna F., asupra faptului că anterior puncției ovariene se instalase sindromul OHSS, precizând că astfel, intimatul pârât ar fi lipsit-o pe doamna F. de cunoașterea întregii sale situații medicale de la acel moment, pentru ca aceasta să poată aprecia în deplină cunoștință de cauză, dacă va continua sau nu procedura medicală al cărei subiect era.

Din această perspectivă, instanța de recurs notează că din ansamblul motivării deciziei de apel, rezultă faptul că instanța de apel a fost preocupată să deceleze momentul în care sindromul OHSS a căpătat o formă acută, gravă, fără să stabilească însă, în soluționarea acestui motiv de apel formulat, momentul (cunoașterii de către medic a) instalării acestui sindrom, moment la fel de important în ecuația juridică a obligației intimatului pârât de informare completă, conform art. 649 din Legea nr. 95/2006, art. 6, art. 13 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 sau art. 11 din Codul de deontologie medicală din România.

Este adevărat că în cadrul deciziei recurate, trimițând la statuările sentinței de contencios administrativ nr. 76/2020 a Tribunalului Sibiu, curtea de apel a arătat că nu se poate reține necesitatea unui formular de consimțământ informat de etapă, întrucât „prevederile art. 649^1 din Legea nr. 95/2006, prevăd obligația luării consimțământului pacientului doar înainte de efectuarea procedurii de intervenție, nu și pentru tratamentul pregătitor inițial”, însă astfel cum rezultă din chiar considerentul instanței de apel, aprecierea curții de apel a fost raportată la jalonul temporal al tratamentului pregătitor inițial și nu la cel al datei ulterioare a eventualei cunoașteri de către medic a îmbolnăvirii pacientei, a declanșării în privința sa a sindromului OHSS. Din acest unghi de vedere, afirmația curții de apel nu poate fi considerată ca arondată faptei ilicite concrete a cărei omisiune de cercetare se analizează în prezent.

Din aceeași perspectivă expusă, instanța de recurs mai notează și că, trimițând în finalul deciziei recurate la statuările din hotărârea penală definitivă prin care s-a respins plângerea împotriva soluției de clasare a cauzei penale, instanța de apel a arătat doar că tratamentul specific și procedurile au fost corect aplicate de intimat, fără însă ca instanța de apel să și ilustreze vreo dezbatere concretă a instanței penale asupra aspectului punctual legat de obligația de informare.

Instanța de apel nu a ilustrat de exemplu, considerente ale hotărârii penale din care să reiasă că procedurile la care s-a referit instanța penală a fi fost corect aplicate ar fi vizat inclusiv obligația de informare a pacientului.

În acest context, mențiunea respectivă a instanței de apel reprezintă din punct de vedere logic, în privința aspectului în prezent analizat, doar o concluzie, concluzie a cărei argumentație a curții de apel – sublinem din nou: din perspectiva elementului punctual în discuție – lipsește.

Astfel, indiferent dacă în cadrul hotărârii penale s-ar regăsi argumente concrete afectate acestui element de omisiune punctual cercetat în prezent sau dacă, neregăsindu-se în sentința penală astfel de argumente focalizate, instanța de apel ar fi tras totuși propriile sale concluzii în această direcție pe baza considerentelor existente în hotărârea penală, totuși – constată instanța de recurs – instanța de apel era datoare să prezinte în decizia recurată considerentele în temeiul cărora a tras din hotărârea penală concluzia respectivă în privința obligației juridice de informare invocat a fi fost neîndeplinită.

Or, arătându-se în decizia recurată dimpotrivă, că „Instanța penală a mai reținut că tratamentul și conduita aplicată de intimat respectă principiile profesionale și standardele medicale din domeniul fertilizării in vitro, indicațiile terapeutice fiind uzuale în astfel de situații, fără a fi necesară supravegherea medicală în condiții de spitalizare”, rezultă din punct de vedere logic, că din nou, instanța de apel s-a raportat în evaluarea sa la momentul agravării sindromului OHSS și nu la cel al declanșării sale. Acest fapt este de natură a confirma o dată în plus, omisiunea de analiză a instanței de apel în privința criticilor din apel aferente faptei ilicite omisive de informare enunțate.

Aceeași deficiență de cercetare și lipsă de motivare se observă și în privința considerentelor instanței de apel referitoare la dezbaterea statuărilor sentinței de contencios administrativ nr. 76/2020 a Tribunalului Sibiu. Astfel, considerentele acestei hotărâri judecătorești au fost invocate de către curtea de apel în privința faptei imputate de lipsă a supravegherii medicale corespunzătoare – faptă distinctă de cea în discuție – și prin raportare la aceeași formă clinică gravă a sindromului, aspect care rezultă din lecturarea logico – gramaticală a paragrafului respectiv din decizia recurată.

Se constată așadar, prin prisma tuturor acestor considerente convergente, că instanța de apel nu a cercetat, într-adevăr, acest motiv de apel distinct, dezvoltat de apelanții reclamanți pe baza a numeroase critici (incluzând citate în această direcție din declarațiile intimatului pârât date în procesul penal sau în procedura sancționării disciplinare), fiind incident așadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (și nu pct. 8 cum greșit l-au încadrat în această privință recurenții, calificarea corectă fiind însă, permisă instanței de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.), impunându-se pe cale de consecință, admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța de recurs nu poate proceda în continuare, consecutiv admiterii acestui motiv de recurs, la evaluarea direct în această cale procesuală, a criticilor subsecvente de fond din apel, reluate și în motivele de recurs (și în privința cărora intimatul pârât a invocat inadmisibilitatea pentru că sunt arondate temeiniciei cauzei), critici care vizează existența acestei fapte ilicite punctuale imputate, întrucât stabilirea situației de fapt a cauzei este apanajul instanțelor devolutive ale fondului, limitele controlului jurisdicțional al instanței de recurs fiind exclusiv de legalitate, conform art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În rejudecare, se impune așadar, a se stabili la ce dată s-a instalat sindromul OHSS și a cunoscut medicul pârât această declanșare și dacă din această perspectivă, acesta și-a îndeplinit obligația profesională de informare a doamnei F. asupra declanșării sindromului, pentru a îi oferi posibilitatea să aprecieze dacă va continua sau nu procedura. În cazul unui eventual răspuns negativ la ultima întrebare, este necesar a se stabili de asemenea, motivul neinformării pacientei asupra declanșării sindromului OHSS, dacă această neinformare a fost culpabilă sau nu medicului pârât și totodată, dacă ea a fost de natură a determina pierderea vreunei șanse a doamnei F. de a supraviețui, prin de exemplu, eventuala luare de către pacientă a unor măsuri medicale de siguranță sporite pentru salvgardarea vieții sale, precum ar fi fost: refuzul continuării procedurii FIV, respectiv refuzul puncției ovariene; internarea din proprie inițiativă într-un spital pe perioada ulterioară puncției ovariene; reconsultarea medicului intimat asupra persistenței durerilor adominale, deși acesta îi comunicase deja că vor fi dureri moderate abdominale după puncție; consultarea unui alt medic pentru o secundă opinie medicală; efectuarea unor investigații medicale suplimentare care ar fi putut preîntâmpina deznodământul produs.

2. Instanța de recurs constată că este fondat și motivul de recurs invocat de reclamanți și reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., privitor la încălcarea dreptului la apărare prin îndepărtarea din ansamblul probator a actelor medico – legale efectuate în cadrul procesului penal.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1), (3) C. proc. civ., „(1) Dreptul la apărare este garantat. (…) (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege”.

În cadrul ansamblului criticilor realizate în această direcție, recurenții au arătat că prin Avizul nr. x/2015 din 2017 al Comisiei de Avizare și Control de pe lângă INML București, singurul act medico – legal evaluat în ansamblul probatoriu al cauzei de către instanța de apel, a fost avizat raportul de nouă expertiză medico – legală nr. A.5/826/2015 din 2017, fără însă, ca avizul să anuleze constatările din actele medicale controlate menționate de recurenți, ci doar aducând unele completări și observații.

În acest sens, recurenții au exemplificat cu una din constatările Avizului, respectiv cea referitoare la faptul că ulterior puncției ovariene, comunicarea trebuia realizată între pacientă și medicul curant, nu medicul embriolog.

Contrar apărării intimatului pârât din întâmpinarea formulată în recurs, instanța de judecată prezentă apreciază că aceste critici pun în discuție în mod evident din perspectiva încălcării în proces a dreptului la apărare al recurenților, modalitatea de aplicare în cauză de către instanța de apel, în privința probelor, a prevederilor art. 25 în referire la art. 24 alin. (2) din Ordonanța nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, respectiv art. 19 – 21 din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală din 07.09.2000, parte integrantă din Hotărârea de Guvern nr. 774/2000.

Într-adevăr, potrivit art. 25 alin. (1), (2) din O.G. nr. 1/2000, „(1) Comisiile de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală examinează și avizează:

a) actele de constatare sau de expertiză medico-legală, efectuate de serviciile de medicină legală județene, în cazurile în care organele de urmărire penală sau instanțele judecătorești consideră necesară avizarea;

b) actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale județene înainte de a fi transmise organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești.

(2) Prevederile art. 24 alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul comisiilor de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală”.

Potrivit art. 24 alin. (2) din aceeași ordonanță, „În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare și avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii”.

În egală măsură, potrivit art. 19 din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000, „(1) Comisiile de avizare și control al actelor medico-legale, care funcționează în cadrul institutelor de medicină legală, verifică, evaluează, analizează și avizează din punct de vedere științific conținutul și concluziile diverselor acte medico-legale realizate de serviciile de medicină legală județene, conform competenței teritoriale.

(2) Avizarea se solicită de organele de urmărire penală și de instanțele de judecată, în condițiile legii, ori se realizează din oficiu în cazul noilor expertize medico-legale, înainte ca actele noilor expertize să fie transmise organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești”.

Conform art. 21 din același act normativ, „(1) În cazul în care concluziile expertizei medico-legale sunt contradictorii, comisia de avizare și control se pronunță asupra acestora, putând formula anumite precizări sau completări.

(2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, comisia de avizare și control recomandă fie refacerea parțială sau totală a acestora, fie efectuarea unei noi expertize”.

Se observă că prin Avizul nr. x/2015 din 21.12.2017, Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML București a avizat suplimentul raportului de nouă expertiză, formulând precizări.

Instanța de apel a reținut sub acest aspect, că „suplimentul și raportul de nouă expertiză medico-legală (…) concluziile acestuia au fost modificate prin concluziile proprii formulate de Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML, avizul comisiei având o forță probantă superioară în sistemul de ierarhizare a probelor față de raportul de expertiză supus avizării, aspect reținut și de instanța de contencios administrativ”.

Așadar, instanța de apel a apreciat – inclusiv prin prisma efectului autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv în raport de sentința de contencios administrativ – că Avizul comisiei a infirmat concluziile suplimentului și raportului de nouă expertiză medico – legală, modificându-le prin concluzii proprii.

Or, potrivit normelor juridice citate in extenso, în cazul în care concluziile actelor medico – legale nu pot fi avizate, se procedează la refacerea lor parțială sau totală sau la efectuarea unei noi expertize.

În cauză, prin Avizul reținut de instanța de apel nu s-a dispus în acest sens, ci dimpotrivă, s-a precizat că se „avizează suplimentul Raportului de Nouă Expertiză medico – legală nr. x/12.12.2017 efectuat la INML București, privind pe F. cu următoarele precizări”.

Din această perspectivă legală expusă, instanța de recurs consideră că statuarea în esență a instanței de apel în sensul că avizul a infirmat concluziile actului medico – legal controlat, în condițiile în care prin aviz nu s-a dispus refacerea actului medico – legal sau efectuarea unei noi expertize, este de natură a ilustra o încălcare a prevederilor juridice citate, cu efectul juridic al afectării în apel, a dreptului la apărare al recurenților apelanți ce s-au prevalat în cauză de argumentul păstrării anumitor concluzii ale actelor medico – legale supuse Avizului.

În condiții de legalitate, instanța de apel era datoare să procedeze la o decelare și o identificare concretă pe de o parte, a acelor concluzii ale actului medico – legal avizat care au fost menținute prin avizul comisiei de avizare și control și pe de altă parte, a acelor concluzii care au fost înlocuite cu precizările din aviz, fiind datoare totodată, să evalueze concret în acest context, criticile recurenților din apel (reluate și în motivele de recurs) referitoare la faptul că inclusiv Avizul medico – legal nu contrazice anumite concluzii ale actelor medico – legale controlate, aceste părți procesuale indicând în acest sens exemplul referitor la mențiunea din Aviz relativă legăturii post puncție ovariană doar cu embriologul și nu cu medicul curant.

Or, acest grup de critici nici nu și-a găsit un răspuns argumentat în decizia recurată, instanța de apel – în cadrul evaluării sale proprii – arătând doar:

„concluziile acestuia au fost modificate prin concluziile proprii formulate de Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML”, fără însă, a justifica în vreun fel, măcar minimal, această statuare cu caracter – din punct de vedere logico – juridic – doar de concluzie.

Este adevărat că instanța de apel a realizat aprecierea nelegală și nefundamentată menționată și prin raportare la autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a sentinței de contencios administrativ nr. 76/2020 a Tribunalului Sibiu, însă astfel cum în mod corect a sesizat și însăși instanța de apel, această hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată în contradictoriu și cu reclamanții recurenți, fapt care le permite – potrivit chiar statuărilor curții de apel – „să combată cele stabilite în procesul la desfășurarea căruia nu au participat, invocând apărări proprii și pretinzând existența unui drept mai puternic, de natură să îl înlăture pe cel recunoscut în favoarea părții”.

Așadar, din punct de vedere legal, hotărârea de contencios administrativ nu împiedica reevaluarea judiciară proprie a instanței de apel, reevaluare care fusese cerută prin prisma propriilor critici de către apelanții reclamanți, însă, care nu a fost realizată legal de către instanța de apel, întrucât astfel cum s-a expus, concluzia expusă în privința sa nu a fost în nici un fel argumentată, contrar exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (ceea ce atrage sub acest aspect incidența inclusiv a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) și întrucât oricum ea a ignorat prevederile ilustrate ale Ordonanței nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală și ale Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000, parte integrantă din Hotărârea de Guvern nr. 774/2000, astfel cum s-a demonstrat.

Instanța de recurs constată că instanța de apel a reținut și faptul că actele medico – legale invocate de recurenți nu pot fi evaluate, întrucât au caracter extrajudiciar, iar intimatul pârât s-a împotrivit folosirii lor în prezentul proces civil.

Instanța de recurs notează însă, că raportat la considerentele expuse anterior, privitor la împrejurarea că Avizul comisiei de avizare și control de pe lângă INML București nu a dispus refacerea actelor medico – legale controlate și nici efectuarea unui nou raport de expertiză medico – legală, ci avizarea cu precizări, nu se poate atunci realiza o disociere procesuală a probei, atât timp cât potrivit prevederilor juridice speciale menționate din O.G. nr. 1/2000 și din Regulamentul de aplicare, avizul vizează actul medico – legal controlat, avizat și se fundamentează pe acesta.

Împrejurarea că avizul cuprinde precizări nu este – astfel cum s-a ilustrat anterior – de natură a infirma concluzia expusă, ea nefiind de natură din punct de vedere legal raportat la prevederile normative expuse, a sustrage, a înlocui obiectul său – actul medico – legal controlat -, ci doar de a circumstanția sau înlocui concluzii ale sale.

Așadar, inclusiv din această perspectivă expusă, criticile recurenților reclamanți referitoare la afectarea dreptului lor la apărare prin înlăturarea în apel, integrală și de plano, din ansamblul probelor administrate cauzei, a actelor medico – legale care au făcut obiect al controlului comisiei de avizare și control, sunt fondate, impunându-se în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în referire la art. 13 C. proc. civ. și art. 25 în referire la art. 24 alin. (2) din Ordonanța nr. 1/2000, respectiv art. 19 – 21 din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile de legalitate expuse.

Din același unghi de vedere, se observă și că aprecierile în această direcție ale curții de apel suferă inclusiv de carența contradictorialității sancționată prin prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motiv de recurs invocat de asemenea, de recurenți.

Concluzia se impune întrucât deși instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe Avizul comisiei medico – legale de avizare și control, deoarece acesta ar fi fost singurul act medico – legal acceptat de intimat, cu toate acestea instanța nu a fost consecventă în acest tratament procesual și în privința părților procesuale adverse, recurenții reclamanți, ce prin cererea de chemare în judecată și ulterior, prin cererea de apel, au indicat că deși a adus anumite precizări, totuși avizul nu ar fi contrazis anumite concluzii expuse în actele medicale controlate, concluzii pe care reclamanții le-au ilustrat.

Or, raportat la legătura indisolubilă ilustrată anterior dintre actul medico – legal controlat, avizat și avizul de control al său, în lipsa actului medico – legal neputând exista vreun aviz, este evident că repudierea de plano a actelor medico – legale obiect al Avizului, în condițiile în care Avizul nu a dispus refacerea lor sau efectuarea unei noi expertize medico – legale, ci avizarea cu anumite precizări, evidențiază o inconsecvență a raționamentului juridic al instanței de apel, cu consecința unei motivări contradictorii, atât timp cât unele dintre concluziile Avizului au fost folosite în algoritmul juridic al cauzei, însă altele (respectiv cele invocate de către reclamanți a fi fost păstrate, dar nedecelate, neverificate de către instanța de apel astfel cum s-a ilustrat în paragrafele anterioare), nu ar fi fost.

Se evidențiază o dată în plus astfel, necesitatea lămuririi de către instanța de apel în rejudecare, a mențiunilor, concluziilor concrete din actele medico – legale supuse avizării, care au fost păstrate prin Avizul comisiei de avizare și control.

Sub aceleași aspecte analizate, instanța de recurs apreciază că aserțiunea intimatului pârât din cuprinsul concluziilor scrise depuse în recurs, referitoare la faptul că hotărârile pronunțate în dosarul penal au avut în vedere de asemenea, tot acest Aviz, reprezintă o chestiune subsumată situației de fapt a cauzei, care se impune a fi evaluată în rejudecarea menționată, ea neputând fi rezolvată de instanța de recurs date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional.

3. În privința criticilor recurenților relative caracterului contradictoriu al considerentelor invocate din decizia civilă recurată, considerente referitoare la stabilirea posibilității efective de contactare a medicului curant de către pacientă ulterior puncției ovariene, instanța de recurs observă că într-adevăr, instanța de apel nu a răspuns efectiv, în cadrul propriei sale evaluări asupra acestor elemente, criticilor aferente ale reclamanților apelanți referitoare la motivul de apel al neurmăririi pacientei post factum.

Astfel, se observă că deși instanța de apel a reținut, pe baza declarațiilor martorei E., existența în acea perioadă a unui program de funcționare al clinicii, zilnic de la 08-20 și sâmbăta de la ora 08:00 la ora 14:00, cu toate acestea instanța de apel nu a cercetat și nu a expus nici un considerent aferent existenței posibilității de contactare și în ziua de duminică, aceasta în condițiile în care internarea în regim de urgență într-un spital public a doamnei F. a avut loc în dimineața zilei de 12.08.2012, adică într-o duminică.

Se apreciază așadar, existența unei carențe în motivarea instanței de apel, subsumabile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenți, nefiind cercetat în realitate acest aspect de către instanța de apel, în condițiile în care respectivele considerente ale deciziei recurate invocate de recurenți vizează într-adevăr, alte zile decât cea în care a reținut curtea de apel în cadrul situației de fapt a cauzei că s-a deteriorat starea de sănătate a doamnei F., motivul de recurs nefiind așadar, nici inadmisibil, cum incorect a apreciat intimatul pârât prin întâmpinarea formulată în recurs și nici nefondat.

Raportat la ansamblul acestor considerente enunțate, se impune ca în rejudecarea cauzei, să se procedeze la reevaluarea în condițiile de legalitate expuse în prezenta decizie, a cauzei, prin prisma normelor juridice incidente, a probelor administrate cauzei (în rândul cărora se înscriu și hotărârile judecătorești definitive pronunțate în referire la cele întâmplate), cu respectarea tuturor dispozițiilor legale aplicabile – inclusiv ale art. 28 alin. (1), art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., ale art. 1365 sau art. 1357 C. civ. C. civ., toate invocate în recurs de către recurenți sau ale art. 431 C. proc. civ. invocate de intimatul pârât prin întâmpinarea din recurs – evident în măsura în care se va constata de către instanța de apel incidența lor în cauză, dar a căror corectă aplicare la speță de către instanța de apel care a pronunțat decizia recurată devine inutil a mai fi analizată la acest moment procesuală, dată fiind soluția care s-a impus deja asupra recursului urmare a criticilor din cererea de recurs care au fost evaluate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Curtea va admite recursul formulat de recurenții – reclamanți împotriva deciziei civile pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Sursa informației: www.scj.ro.