Probe noi în căile de atac, în lumina deciziei de recurs în interesul Legii nr. 9/2020

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Chestiunea care interesează este aceea a criticării unor aspecte procedurale referitoare la administrarea efectivă a probei, de care partea se va putea prevala în apel, solicitând refacerea probei, în discuție nefiind probe neadministrate, care, astfel, ar putea fi socotite probe noi. Nu intră aici ipoteza în care partea a omis să invoce în fața primei instanțe inadmisibilitatea unei probe cu martori, pentru că cel propus deținea o anumită calitate incompatibilă cu cea de martor^[19], ceea ce i-ar fi permis să se opună, întrucât aceasta ține de admisibilitate și partea a acceptat tacit administrarea probei cu martorul respectiv^[20]. Nici situația în care partea avea posibilitatea să susțină că proba cu martori nu era admisibilă în respectiva situație întrucât valoarea actului juridic de dovedit depășește pragul legal^[21] nu se pliază pe ipoteza indicată. Aceste cazuri vizează admisibilitatea probei, iar în apel criticile sunt orientate către înlăturarea acestor probe administrate nu spre readministrarea lor. Ipoteza se raportează la obiecțiunile aduse modului de administrare a probei, din perspectiva respectării normelor de procedură, spre exemplu: nu au fost citate părțile la expertiză, raportul de expertiză nu cuprinde anumite elemente obligatorii, martorul nu a depus jurământ sau a fost în sală când au fost ascultați martorii anteriori, nu s-a întocmit proces-verbal de cercetare locală, lipsa unei procuri speciale și autentice la administrarea probei cu interogatoriul părții aflate în străinătate, prin mandatar etc.

Asemenea lipsuri sau neregularități în legătură cu administrarea probelor nu sunt avute în vedere de normele sus menționate și nici de interpretarea dată prin decizia nr. 9/2020. Ele trebuie apreciate în funcție de felul prevederilor care le reglementează, nerespectarea unei norme de ordine publică putând fi invocată și direct în apel, în timp ce încălcarea normei de ordine privată trebuie susținută cel mai târziu până la punerea de concluzii pe fond în fața primei instanțe. Față de regimul juridic al nulităților procedurale, afectarea unei dispoziții de ordine privată se va acoperi în stadiul procedural respectiv, dacă nu se respectă termenul de invocare, astfel că, de exemplu, o expertiză depusă la dosar, întocmită fără citarea unei părți, nu va putea fi criticată direct în apel, susținându-se refacerea lucrării din acest considerent, întrucât necitarea nu a fost invocată de partea interesată la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea^[22] sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond^[23]. În acest caz partea nu se va putea prevala de viciile procedurale din fața primei instanțe solicitând refacerea probelor, operând decăderea din dreptul de a mai susține neregularitățile procedurale.

Dacă, dimpotrivă, partea a invocat în fața primei instanțe, cu respectarea termenului procedural, neregularitățile referitoare la administrarea probelor, ea va putea relua aceste aspecte și în apel solicitând refacerea în tot sau în parte a probelor, care trebuie raportată, așadar, la situația în care se constată – pe baza criticilor din apel – că prima instanță nu a respectat dispozițiile procedurale la administrarea probelor, iar aceste aspecte au fost invocate în fața primei instanțe, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.

Refacerea probelor în apel ține tot de efectul devolutiv al apelului, însă, acesta nu presupune automat reluarea judecății în toate cazurile și readministrarea probelor, ceea ce ar presupune lipsa de încredere în judecătorul fondului^[24], ci necesită fie dovedirea producerii unor vicii de procedură care atrag necesitatea întocmirii din nou a actului de procedură, fie nevoia de administrare din nou a probei pentru considerente de fond, în scopul aflării adevărului. În a doua situație, partea interesată va putea aduce argumente cu privire la necesitatea readministrării probei în apel, în scopul aflării adevărului, rămânând de lămurit chestiuni care nu au fost analizate ori au fost dezlegate greșit în fața primei instanțe^[25], în această ipoteză demersul procedural nefiind motivat de încălcarea procedurii în fața primei instanțe. Dacă proba a fost administrată cu respectarea tuturor normelor de procedură este cert că în apel nu se pot aduce critici referitor la acest aspect, însă, partea interesată poate solicita o nouă probă, pe același considerent al determinării adevărului în cauză, fiind susținute aspecte de fond care necesită extinderea probatoriului administrat la prima instanță.

De cealaltă parte, codul nu impune instanței de apel administrarea acestor probe, dimpotrivă limitând și posibilitatea părților de a critica în apel pasivitatea primei instanțe în a ordona din oficiu probe, pe care părțile nu le-au propus și administrat conform legii^[26].

Partea interesată trebuie mai întâi să solicite și apoi să convingă judecătorii din apel că este necesară administrarea respectivelor probe, în caz contrar, fără constatarea caracterului util al probei, nefiind posibilă încuviințarea și administrarea acesteia.

Dacă probele nu au fost cerute la prima instanță sau au fost solicitate, dar s-a constatat decăderea cu privire la administrarea lor, ele nu vor fi admise automat de instanța de apel, care, la rândul său, are posibilitatea de a aprecia asupra necesității și utilității probei.

De asemenea, dacă la prima instanță au fost cerute probe și acestea au fost administrate, completarea probatoriului se dispune de instanța de apel, dacă, în aprecierea sa suverană, aceasta reține că materialul probator administrat la prima instanță este neîndestulător^[27].

Instanța de apel nu dispune administrarea unor probe dacă nu constată că acestea sunt utile și pot duce la dezlegarea pricinii, asupra necesității probelor în apel oprindu-se și instanța supremă în decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2020^[28], în mod distinct de analiza realizată asupra noțiunii de probe noi. Astfel, partea interesată să obțină refacerea sau completarea probelor din fața primei instanțe, respectiv administrarea unora noi, trebuie să aducă argumente temeinice pentru a convinge instanța de apel să dispună în consecință^[29], iar aceasta din urmă va trebui să motiveze respingerea probelor astfel solicitate, prin aplicarea prevederilor art. 258 raportat la art. 255 C. pr. civ.

Posibilitatea de apreciere a instanței asupra admiterii unei probe în apel, justificată de art. 479 alin. (2) C. pr. civ., nu va putea înlătura, însă, obligația instanței de apel (căreia i se solicită refacerea probelor pe considerente procedurale), de a analiza mai întâi eventuala încălcare de către prima instanță a normelor procedurale referitoare la probe și corecta invocare a acestor aspecte. Dacă se constată că nu au fost încălcate normele de procedură, instanța de apel nu va dispune refacerea probei pe acest temei, iar dacă reține că instanța a încălcat respectivele norme, va putea dispune refacerea, când le apreciază necesare în vederea soluționării cauzei.

3. Probele în recurs

Noul Cod de procedură civilă, ca și antecesorul său, în sprijinul motivelor de casare, recunoaște posibilitatea depunerii de înscrisuri noi în recurs^[30], această normă fiind considerată în doctrină ca lipsită de o justificare temeinică^[31], față de caracterul de cale de atac extraordinară a recursului, în care se analizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate și în care nu ar trebui administrate probe. Majoritatea motivelor de casare rezultă din datele dosarului, pe care instanța de recurs le are la dispoziție, neavând nevoie de probe noi, astfel că prevederea reprezintă realmente o excepție.

Legea nu explică noțiunile utilizate, ceea ce de altfel nu ar trebui să ocupe loc în textul normei, dar nici nu excelează prin claritate, revenind jurisprudenței și doctrinei rolul de a clarifica unele aspecte referitoare la noțiunea de înscris, noutatea acestuia, obiectul probei, momentul depunerii.

Sensul noțiunii de înscris vizează un act emanând de la părți sau de la un terț, care ar fi putut influența soluția în cauză, dacă ar fi fost folosit de către instanța a cărei hotărâre se atacă pe calea recursului^[32]. Nu sunt înscrisuri în raport cu art. 492 C. pr. civ. documentele care constată: declarația dată de martor, raportul de expertiză extrajudiciară, punctul de vedere exprimat scris de expert, ancheta întocmită de o autoritate publică.

Înscrisurile trebuie să fie noi, de regulă, nefiind depuse la dosarul cauzei într-o fază procesuală anterioară, însă acest sens nu este suficient, mai ales prin prisma dezlegării date de instanța supremă prin decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2020. Deși privește apelul, cale devolutivă de atac, decizia menționată poate fi interpretată și în raport de proba cu înscrisuri noi care poate fi cerută în calea de atac extraordinară a recursului.

Este posibil ca partea să nu ceară probe sau să nu solicite proba cu înscrisuri în fața instanțelor inferioare, însă, o atare situație nu îi închide dreptul de a cere în recurs proba cu înscrisuri, ea, în sine, nouă. Codul se referă, într-adevăr, la probe noi, la prima vedere fiind de natură să conducă la ideea că vizează categoriile de probe, astfel că dacă proba nu a fost cerută niciodată pe parcursul procesului nu va putea fi solicitată în recurs, fiind nouă. Însă, pe de o parte, reținând specificul recursului, cale de atac extraordinară, în care în mod normal nu ar trebui administrate probe^[33], iar, pe de altă parte, văzând conținutul textului care, după ce arată că în recurs nu se pot produce noi probe, adaugă și „excepția înscrisurilor noi”, prin repetarea termenului „noi”, rezultă că se face referire la conținutul probei, astfel că legiuitorul acceptă în recurs asemenea dovezi (înscrisuri noi), independent de cum o atare categorie de probă a fost sau nu cerută în instanțele inferioare.

Dacă proba a fost solicitată fără respectarea momentelor procedurale impuse de cod, iar instanța a constatat decăderea, depunerea înscrisurilor în recurs nu este interzisă, în condițiile în care susțin un motiv de casare și în lumina deciziei nr. 9/2020, ele fiind noi întrucât instanța anterioară nu le-a avut la dispoziție. Când înscrisurile au fost efectiv depuse la dosar, dar instanța a reținut decăderea și nu le-a analizat, de asemenea, ele vor putea fi considerate înscrisuri noi în recurs, deoarece instanța nu le-a avut în vedere ca probe, nefiind administrate. Nu s-ar putea contesta concluzia prin aceea că, în decizia menționată, s-a insistat numai pe caracterul devolutiv al apelului, ceea ce lipsește aici, întrucât un argument hotărâtor a fost dat de faptul că art. 479 C. pr. civ. acordă posibilitatea instanței, ca, în mod necondiționat, să administreze probe noi, solicitate conform legii, în apel^[34]. Or, schimbând numai ceea ce e de schimbat, în loc de probe noi punând înscrisurile noi, se constată că nici art. 492 C. pr. civ. nu condiționează posibilitatea instanței de recurs de a administra proba în funcție de cum aceasta a fost sau nu solicitată în fazele procesuale anterioare, ori după cum a operat decăderea, important fiind, însă, ca proba să susțină cel puțin un motiv de casare invocat.

O situație aparte este aceea a probei cu înscrisuri, cerută cu respectarea prevederilor procedurale, dar în cadrul căreia înscrisurile nu au fost depuse cu respectarea formelor legale. La administrarea probei, partea interesată trebuie să depună la dosar documentele de care înțelege să se folosească, în copie certificată de parte pentru conformitate cu originalul sau în copie certificată, însoțite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat, după caz^[35]. Dacă partea nu se conformează acestor forme, înscrisurile respective nu vor avea valoare probatorie și instanța nu le va reține în sprijinul soluției sau nu le va analiza pentru a argumenta de ce nu servesc în apărare, înlăturându-le din considerente de formă. Prin urmare, proba fiind administrată la fond, nu poate fi socotită nouă dacă ar fi depusă în recurs, de data aceasta cu respectarea formelor legale. Mai mult, înscrisurile noi sunt permise de legiuitor pentru a demonstra motivele de casare, iar nu fondul cauzei, așa cum s-a urmărit prin depunerea înscrisurilor la instanța de fond.

Potrivit Codului, înscrisurile trebuie depuse – sub sancțiunea decăderii – odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea. În alineatul următor al art. 492 C. pr. civ. se adaugă și faptul că, dacă recursul urmează să fie soluționat în ședință publică, pot fi depuse și alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată.

Deși pare o dispoziție determinată de reglementarea procedurii de filtru, în care instanța supremă dispunea asupra recursului fără citarea părților și care a fost abrogată prin Legea nr. 310/2018, regula este aplicată în practică de către instanțe, care primesc înscrisuri și după depunerea recursului sau a întâmpinării. Se vorbește despre recurs care se soluționează în ședință publică, ceea ce se întâlnește la toate instanțele de recurs și, în prezent, reprezintă regula, astfel că – fără a mai realiza distincții – textul apare ca util pentru administrarea probei cu înscrisuri noi în recurs, ceea ce se realizează la termenul de judecată stabilit în ședință publică, pentru care părțile sunt legal citate.

În mod cert, față de art. 501 alin. (4) C. pr. civ.^[36], limitarea numai la înscrisurile noi se referă exclusiv la stadiul procesual al recursului, iar nu și la judecata după casare, respectiv după admiterea recursului, chiar dacă aceasta se realizează în fața instanței care a admis recursul, când se admite că se poate administra orice mijloc de probă, ca și în fața instanțelor de fond.

4. Concluzii

Interpretarea dată prin decizia obligatorie a instanței supreme nr. 9/2020, extrem de utilă instanțelor de judecată, trebuie aplicată prin analizarea în ansamblu a dispozitivului deciziei și a considerentelor acesteia, care relevă conținutul noțiunii de „probe noi” în apel, în funcție de cum proba a fost sau nu administrată în fața instanței anterioare, neavând importanță dacă proba a fost sau nu solicitată anterior, de vreme ce apelul deschide posibilitatea unei noi judecăți în fond.

Decizia menționată lămurește admisibilitatea probelor noi în apel, noțiune care ar putea fi aplicată parțial și în materia recursului, raportat la faptul că nici art. 479 alin. (2), nici art. 492 alin. (1) C. pr. civ. nu impun limitări pentru admisibilitatea probelor noi, respectiv a probei cu înscrisuri noi. Însă, în cazul recursului este important de reținut că proba nouă permisă de lege trebuie să susțină cel puțin un motiv de casare, numai în acest context fiind admisibilă.