Probe noi în căile de atac, în lumina deciziei de recurs în interesul Legii nr. 9/2020

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Prezentare

Admisibilitatea probelor și regulile procedurale, care prevăd modalitatea concretă în care instanța dispune asupra acestui aspect, reprezintă o temă esențială în procedura civilă, față de importanța dovedirii actelor sau faptelor deduse judecății și de principiul consacrat de art. 249 C. pr. civ. conform căruia cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

Regulile de admisibilitate a probelor sunt prevăzute detaliat de Codul de procedură civilă în secțiunea intitulată Cercetarea procesului din capitolul privind judecata^[1] și se referă la judecata în primă instanță.

Pentru apel, codul nu mai reglementează în amănunt, întrucât art. 482 C. pr. civ. prevede completarea cu dispozițiile de procedură din prima instanță, dar se referă la admisibilitatea probelor în art. 478 alin. (2) C. pr. civ.^[2], în sensul că se pot administra numai probe invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, fiind prevăzută și posibilitatea instanței de apel de a încuviința și administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri.

În ce privește recursul, legea restrânge mult posibilitatea administrării probelor, referindu-se numai la înscrisuri noi, pentru care prevede un regim restrictiv de depunere^[3].

2. Probele în apel

Accesul la o cale de atac în scopul cenzurării unei hotărâri de primă instanță este recunoscut de legiuitor ținând seama de sistemul piramidal al căilor de atac, în sensul că verificarea se realizează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea^[4], instanța de control judiciar neavând posibilitatea de a analiza alte aspecte decât cele cu care a fost învestită prima instanță, prin extinderea cadrului procesual subiectiv sau obiectiv.

Apelul, cale de atac de reformare, devolutivă, poate conferi instanței de control judiciar posibilitatea de a rejudeca fondul litigiului, statuând atât în fapt, cât și în drept. În mod cert, principiul disponibilității funcționează și în calea de atac, astfel că instanța de apel nu va fi învestită cu fondul cauzei dacă în cererea de apel se solicită numai anularea hotărârii de primă instanță cu consecința respingerii ori anulării cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții sau se solicită trimiterea dosarului la instanța competentă. De asemenea, același principiu determină limitele învestirii instanței de apel, care nu poate rejudeca fondul decât în limitele stabilite, expres sau implicit, prin cererea de apel, cu excepția cazurilor în care soluțiile date unor capete de cerere de către prima instanță sunt în legătură strânsă cu partea din hotărâre care a fost atacată, obiectul litigiului este indivizibil ori se tinde la anularea hotărârii.

Ca atare, devoluțiunea este determinată de limitele cererii de apel, care la rândul său nu poate depăși limitele cererii de chemare în judecată și cadrul procesual subiectiv și obiectiv constituit în fața primei instanțe^[5], motivarea apelului neputând aduce în discuție aspecte noi, neinvocate la prima instanță.

Prevederea expresă în sensul că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe vizează atât cadrul procesual subiectiv cât și cel obiectiv^[6], în apel nefiind posibilă schimbarea calității părților, a obiectului cererii de chemare în judecată sau formularea de pretenții noi^[7].

Limitele devoluțiunii sunt determinate și de regula din art. 478 alin. (2) C. pr. civ., care interzice părților să se folosească înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, afară de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Motivele și mijloacele de apărare^[8], diferite de pretenții, susțin totuși obiectul cererii care nu poate fi schimbat în apel, astfel că, de principiu, nici argumentele aduse în fața primei instanțe nu ar trebui să fie schimbate, în caz contrar instanța de control judiciar fiind chemată să cenzureze hotărârea pe baza unor considerente care nu au fost ridicate primei instanțe. Însă, în art. 478 alin. (2) teza finală C. pr. civ., legiuitorul are în vedere, pe lângă motivele de la prima instanță, și motive arătate în cererea de apel ori în întâmpinare, ceea ce pare să releve posibila noutate a acestora, dar numai dacă se raportează la pretențiile deja formulate la prima instanță. Art. 478 alin. (4) C. pr. civ. permite părților să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, având în vedere corectarea sau precizarea formulărilor ambigue ori insuficiente cu privire la pretenții, dar și aducerea în atenția instanței de control a unor cereri care derivă din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere, pentru a se asigura rezolvarea integrală a litigiului și posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, respectiv plenitudinea devoluțiunii, fără a se ignora limitele acesteia.

În interpretarea și aplicarea normei art. 478 alin. (4) C. pr. civ., instanța supremă (completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) a statuat în decizia nr. 28/2015^[9] că explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile referitoare la imposibilitatea schimbării cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță^[10]. Astfel, instanța supremă a lămurit că precizările în discuție nu pot constitui pretext pentru încălcarea limitelor devoluțiunii prin deducerea în fața instanței de apel a unor cereri noi, însă – totodată – nu pot fi înlăturate pe motiv că, în absența pronunțării primei instanțe asupra respectivelor pretenții, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum^[11].

În ceea ce privește probele, Codul este mai larg în reglementare, arătând pe de o parte că părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar pe de altă parte că instanța de apel poate încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri. Așadar, afară de probele invocate la prima instanță sau arătate în cererea de apel, instanța de apel poate încuviința și administrarea altora, în virtutea efectului devolutiv al apelului, probele astfel dispuse fiind necesare pentru aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții corecte în calea de atac. De asemenea, întâmpinarea trebuie să cuprindă probele noi pe care se întemeiază apărarea în apel, respectiv cererile de refacere sau completare a probelor administrate la prima instanță, în lipsa acestor mențiuni intimatul fiind decăzut din posibilitatea de a mai propune probe în fața instanței de apel.

Așadar, pentru partea care nu a respectat momentul procedural menționat, decăderea operează, astfel că nu mai are posibilitatea de a pretinde probe noi^[12], ori refacerea sau completarea celor administrate la prima instanță.

Însă, dacă probele au fost solicitate prin cererea de apel, respectiv prin întâmpinare, susținând ceea ce s-a menționat expres sau rezultă implicit din cererea de apel, respectiv din întâmpinare, fără a depăși ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, sunt de lămurit două aspecte consecutive: noțiunea de probe noi și admisibilitatea acestora în apel, în funcție de cum au fost sau nu solicitate la prima instanță; respectiv, aprecierea instanței de apel asupra necesității probei.

Pornind de la art. 479 alin. (2) C. pr. civ. rezultă că legiuitorul face distincție între probele noi și cele administrate la prima instanță, primele putând fi administrate în apel, iar cele din urmă putând fi refăcute sau completate (readministrate)^[13].

Referitor la noțiunea de probe noi în apel, în funcție de cum au fost sau nu solicitate la prima instanță, prin decizia RIL nr. 9/2020^[14], în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) C. pr. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) C. pr. civ., instanța supremă a statuat că în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.

Preocuparea ICCJ s-a raportat mai întâi la a determina dacă dispozițiile generale din domeniul încuviințării probelor [art. 254 alin. (1) și (2) C. pr. civ.] își produc efectele în tot cursul procesului, inclusiv în fața instanței de apel, sau în cazul acestei căi de atac există dispoziții speciale care le înlătură.

Plecând de la conținutul art. 478 alin. (2) C. pr. civ. care se referă la dovezi invocate la prima instanță – noțiune mai largă decât cea de dovezi încuviințate – și reținând că textul prevede distinct dovezile invocate la prima instanță, față de cele arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, ICCJ ajunge la concluzia că este posibilă propunerea în apel atât a unor probe invocate în fața instanței, admise sau respinse pentru diferite motive, cât și a probelor neinvocate în fața primei instanțe, fără vreo limitare^[15], însă, numai unele dintre acestea se încadrează în noțiunea de probe noi.

Art. 254 alin. (2) C. pr. civ. prevede că probele care nu au fost cerute în termenul legal nu mai pot fi cerute și încuviințate în cursul procesului, părând că imposibilitatea în discuție, determinată de decădere, se extinde și în faza apelului, de vreme ce legea se referă la proces, iar sensul acestuia cuprinde faza judecății în întregime, cât și executarea silită^[16]. Însă, în același timp, art. 478 alin. (2) C. pr. civ. permite să se solicite în cererea de apel dovezi invocate la prima instanță sau altele, fără distincție, ceea ce influențează și interpretarea primului text, care este unul general și care nu are în vedere normele speciale din materia căilor de atac.

Cu alte cuvinte, dacă partea nu a invocat la prima instanță anumite probe, ori le-a invocat dar fără a respecta momentele sau obligațiile procedurale aferente, intervenind decăderea cu privire la admiterea sau administrarea lor, în apel aceasta are posibilitatea să reitereze aceleași probe, pentru a fi administrate în această fază pentru prima dată.

Față de dezlegarea obligatorie dată de instanța supremă, cum probele pot fi propuse în apel, independent de cum au fost sau nu solicitate, rezultă că pentru noțiunea de probe noi interesează dacă probele au fost sau nu au fost administrate în fața primei instanțe, în cel din urmă caz partea putând să le ceară din nou în apel, fără a avea importanță dacă probele nu au fost administrate din culpa părții sau independent de aceasta.

Motivarea posibilității recunoscute de legiuitor de a solicita probele în apel în cazul în care acestea nu au fost cerute la prima instanță sau au fost cerute tardiv și a operat decăderea va fi dată de faptul că, în apel, partea are un drept la probă distinct de cel conferit de cod în primă instanță^[17], făcând abstracție de ceea ce s-a solicitat în prima fază procesuală. Partea va putea propune probe care nu au fost cerute la prima instanță ori probe similare sau diferite de cele propuse, inclusiv pe acelea pentru care s-a constatat că a operat decăderea cu privire la administrarea lor, tinzând la un efect devolutiv complet.

Dacă primei instanțe nu i-au fost solicitate probe, iar judecătorul nu a dispus din oficiu administrarea de probe pentru aflarea adevărului, cum idem est non esse et non probari, cel mai probabil partea care nu a propus probe va fi interesată să facă apel împotriva soluției, însă, nu va putea să critice omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care însăși partea nu le-a propus și administrat în condițiile legii, ci va putea să se prevaleze de dreptul său la un nou grad de jurisdicție și de efectul devolutiv al apelului, pentru a provoca o nouă judecată pe fond, administrând probele pe care nu a înțeles să le propună /administreze la prima instanță.

Atunci când prin apel partea învederează că a solicitat probele cu respectarea dispozițiilor legale, dar instanța, în mod greșit, a constatat intervenită decăderea cu privire la administrarea lor, se critică modul de aplicare a prevederilor procedurale de către prima instanță, susținându-se nelegalitatea soluției, care s-a întemeiat numai pe probele adversarului, deși partea și-a respectat obligațiile procedurale. Așadar, dacă se susține că în cauză instanța a aplicat greșit sancțiunea decăderii, sau a interpretat și aplicat eronat unul din cazurile de la art. 254 alin. (2) C. pr. civ. și se cere administrarea respectivei probe, nu se invocă direct dreptul la probă conferit de lege pentru apel, ci dreptul la probă recunoscut pentru prima instanță, care nu a fost respectat de către judecător, ceea ce a condus la soluția criticată.

Dacă partea a propus probele și a beneficiat de administrarea lor la prima instanță, dar nu s-a prevalat de normele care îi conferă posibilitatea să formuleze obiecțiuni din perspectivă procedurală asupra respectivelor probe administrate, în fața primei instanțe (fiind decăzută din dreptul de a mai invoca atare critici), situația este diferită de cea analizată în decizia instanței supreme, care s-a raportat la propria învestire^[18].